Pustnica cu chip îngeresc – schimonahia Teoctista Busuioc de la Mănăstirea Buciumeni (1895-1977)

Sihăstria de la Buciumeni, veche de peste trei secole și jumătate a odihnit de‑a lungul timpului cuvioși cu viață aleasă, care au dus mai departe moștenirea duhovnicească a monahismului autentic. Printre cei mai puțini cunoscuți sihaștri din sudul Moldovei este și schimonahia Teoctista Busuioc, floarea de colț a Munților Sihlei și rouă limpede, dumnezeiască, ce a  reîmprospătat viața duhovnicească a Mănăstirii Buciumeni.

Cu numele de botez Fervonia (Pisalco) s‑a născut pe 21 ianuarie 1895, în localitatea Tereblecea din regiunea Cernăuți, astăzi în Ucraina, situată în apropierea graniței cu România. Părinții săi, Serghei și Matroana erau oameni cu bunăstare și credincioși. Deși avea o chemare din fragedă copilărie spre monahism, părinții au căsătorit‑o la 19 ani, cu un tânăr din comuna Crețești, județul Fălciu, Vasluiul de astăzi. După moartea soțului, răpus pe frontul Primului Război Mondial, rămasă văduvă, cu doi copii, primește binecuvântarea părintească de a urma slujirii lui Hristos. Alege mănăstirea Adam, una dintre cele mai vechi și importante așezări monahale din sudul Moldovei la acea vreme și rămâne sub ascultarea renumitei starețe, arhimandrita Parascheva Mielușevici († 1960). Trece prin toate ascultările monahale, dar datorită firii sale blânde și primitoare primește ascultarea la arhondaricul mănăstirii. Supusă, cuminte și încercată de greutățile vieții, Fervonia se încadrează repede în râvnitoarea obște de la Adam, fiind călugărită timpuriu, cu numele de Teoctista.  Cu gândul de a se deprinde cu nevoința pustnicească cea mai înaltă pleacă la Ierusalim, pe urmele Mântuitorului și ale celui dintâi dintre pustnici: Sfântul Ioan Botezătorul. După un scurt pelerinaj la Locurile Sfinte se retrage pe Valea Iordanului, patria sihaștrilor români. Ducând o viață de aspră nevoință, post și rugăciune, părinții nevoitori ai locului au îmbrăcat‑o în marea schimă îngerească, în ziua praznicului Schimbării la Față a anului 1923. Deși a vrut să rămână pentru totdeauna la Ierusalim, după un an se întoarce în țară, la mănăstirea de metanie. Peste puțină vreme, se va strămuta în sihăstria de la Buciumeni, unde rânduiala slujbelor și viețuirea ascetică a monahiilor o îndeamnă la o profundă detașare de lume și de cele materiale.

Sub îndrumarea schimonahiei Paisia Gherasimescu, cunoscută pentru sfințenia vieții sale și a părinților Mina Prodan și Ioachim Spătaru, ucenicul său, de la Mănăstirea Neamț, care cercetau duhovnicește obștea schitului, va urma din nou dorul dumnezeiesc al retragerii în pustie. Astfel, împreună cu monahia Arsenia, se așază într‑o peșteră stâncoasă din Munții Sihlei, la 25 de kilometri de peștera Sfintei Teodora. Despre această perioadă maica a evitat să vorbească prea mult. Postul îndelungat, privegherile de noapte și rugăciunea stăruitoare cu lacrimi au stârnit mânia vrăjmașului diavol, care le înfricoșa cu tot felul de ispite. După mai multe nopți de priveghere cu psaltire și metanii, diavolul li s‑a arătat aievea și a lovit‑o pe maica schimnică peste șold, încât a rămas cu durere până la sfârșitul vieții. Nemaiputând răbda ispitele pustnicești, maica Arsenia s‑a întors la schit, dar schimonahia Teoctista a rămas neclintită ca stâncile Sihlei, singură, răbdând frigul, foamea și sălbăticia locului, timp de mai bine de 15 ani. Începându‑se a se defrișa pădurile și temându‑se să nu îi fie descoperită taina nevoinței, slăbită trupește, a revenit în Schitul Buciumeni. Obișnuită cu tăcerea și cu liniștea munților, vara mergea din nou în peștera de la Sihla, iar iarna revenea în pustia chiliei sale.

În căsuța modestă, care se află în livada dinspre altarul de vară al mănăstirii, lângă noua casă arhierească, a rămas alături de ucenicele sale, monahia Teofilia Antonescu și monahia Nina Stoica, până la desființarea din 1960. Se nevoia în aceeași simplitate: un pat de scânduri cu rogojină, un levicer pe deasupra, o masă cu scaun, icoane și cărți. Postea atât de mult, încât maica Nina, ucenica sa, urmărindu‑i nevoința, s‑a întrebat dacă este înger în trup sau trup cu chip de înger. Mânca doar după apusul soarelui, iar lunea, miercurea și vinerea nu gusta nimic. În chilia sa totul se făcea cu binecuvântare, maicile nu vorbeau între ele și se rugau în tăcere. Împreună cu ucenicele sale a rămas sub povățuirea părintelui duhovnic Ioachim Spătaru de la Neamț, care le va îndruma și în timpul prigoanei comuniste. Părintele Ioachim este, de asemenea cel care a îmbrăcat în ferecătură de argint aurit Icoana Maicii Domnului din biserică, la atelierul Mănăstirii Neamț, la cererea și cu ajutorul material al schimonahiei Teoctista, în anul 1941¹.

Decretul 410, din 28 octombrie 1959 forțează destrămarea obștii monahale de la Buciumeni, care număra 72 de viețuitoare, conform catagrafiei din 25 martie 1960, în care este menționată și schimonahia Teoctista Busuioc. Silită de împrejurări, se va retrage în Nicorești, la casa părintească a ucenicei sale, monahia Teofilia Antonescu († 1990), continuând cu aceeași râvnă rânduiala pustnicească până în anul 1974. Neputincioasă și obosită de tergiversarea latentă a sistemului comunist, după 14 ani de suferință, o roagă pe monahia Luciana Partenie să intervină insistent pe lângă Înaltpreasfințitul Antim Nica să îi accepte întoarcerea în mănăstire. Se așază în chilia maicii Luciana, căci, șubrezite de vreme și rămase neîngrijite, cele 19 case‑chilii călugărești, câte erau consemnate în Registrul Inventar din februarie, 1944, s‑au deteriorat puternic, iar mai apoi au fost demolate, rămânând doar cinci dintre ele. Maica Luciana care stătea în camera alăturată, spunea că niciodată noaptea, nu se stingea lumina din chilia sa. Se închina la marginea patului cu metanierul și se nevoia după putere la cei 80 de ani pe care i‑a dus cu multă dăruire în slujba lui Hristos. Se străduia cu osârdie să nu îi rămână canonul și pravila nefăcute, zicând adesea că „monahul care nu își face pravila aici, și‑o face în iad. Iar canonul de schivnic este de 600 de metanii, 1.200 de închinăciuni, citirea la psaltire și neîncetata rugăciune a inimii“². În tinerețile sale fusese de statură înaltă, zveltă, „ciolănoasă“, cum zicea maica Luciana, un trup puternic care a slujit‑o în duhul nevoinței ascetice. Iar trăsăturile chipului său, delicate, nepământești, de o subțirime bizantină, au rămas aceleași și în anii bătrâneții, când, deși era încercănată de suferință, își ducea cu aceeași râvnă rânduiala postului și a privegherilor de noapte.

Nu se mai putea deplasa, dar se obișnuise cu durerea, suferind cu răbdare crucea bolii și a bătrâneții, pregătindu‑se pentru marea întâlnire cu Hristos. Cu o zi înainte de obștescul sfârșit, rama Icoanei Maicii Domnului „Îndurerata“, moștenire de la bunica sa, s‑a rupt și icoana a căzut lângă perete. Și‑a prevestit sfârșitul zicându‑i maicii Luciana: „Maică Luciana, mâine la ora 8 mă duc la Domnul“, iar părintele Clement Cucu de la Mănăstirea Sihastru a venit, fără ca cineva să îl cheme, pregătit cu Sfintele Taine, pentru ultima oară. Era 27 iulie, 1977. Maica Luciana, care i‑a fost alături ultimii trei ani de viață, i‑a pregătit toate cele de îngropare. Este înmormântată în cimitirul mănăstirii, simplu, în tăcere, la fel de discret ca însăși viața sa.

Nevoința ascetică de pe Valea Iordanului și din Munții Sihlei, postul îndelungat și rugăciunea cu lacrimi i‑au curățat sufletul și mintea de patimi încât a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii. Maici și surori care îi cereau sfatul, mergeau la ea cu sfială, știind că deja le citise sufletele. I se dusese vestea că este maică „severă și cu toată experiența întru toate“, după cum o și recomanda stareța din acea vreme, monahia Evsevia Costin, într‑o cerere adresată Episcopiei Buzăului, în 1956, ,,spre a putea fi introdusă în Consiliul spiritual și schimonahia Teoctista Busuioc“. Refuză propunerea maicilor de a fi stareță, pentru a nu pierde liniștea și rugăciunea dobândite cu multă osteneală și răbdare. Considera că tăierea voii și smerenia sunt principalele virtuți ale monahului, spunând că orice lucrare în mănăstire trebuie făcută cu rugăciune și binecuvântare. „Când pleci la apă (căci pe  vremea aceea apa se aducea de la o fântână îndepărtată, s.n.), cu cobilița, spune: «Blagosloviți!». Când pui de mămăligă, spune «Blagosloviți!», căci atunci te blagoslovește îngerul tău și ești păzită de tot răul“³. Cumințenia, discreția și vorba chibzuită erau, pentru schimonahia Teoctista, virtuți ce îl țin pe monah la distanță de curiozitatea lumii și de împrăștierea minții care alungă duhul rugăciunii și al evlaviei: „Să nu întrebi pe nimeni: «Ce mai faci?» și să nu ridici ochii din pământ când vezi un străin în mănăstire!“ Avea mare evlavie la Maica Domnului, căreia i‑a  încredințat totul: părinții, familia și însăși viața sa, despre care vorbea foarte puțin.

Dar ceea ce o caracterizează cel mai bine pe schimonahia Teoctista Busuioc este dorul său mereu proaspăt de viață pustnicească. Reînnoia în sine această stare de lepădare totală pentru a nu pierde dulceața harului dobândit cu greu încă de la Iordan.

Așa a rămas în sufletele celor care au cunoscut‑o, a maicilor bătrâne pe care le‑am cunoscut și eu și de la care am primit ca moștenire datoria morală de a putea încondeia, în smerite cuvinte, viața acestei mari cuvioase, comoara de mult preț a Mănăstirii Buciumeni.

Monahia Teofana Iordache

 

1. Valeriu Bulboacă, Monografia Mănăstirii Buciumeni, manuscris nepublicat, 30 mai 1959, p. 34.

2. Arhimandrit Daniil Oltean, „Viața îmbunătățită a schimonahiei Teoctista Busuioc“, în: Neculai Staicu‑Buciumeni, Monument istoric Mănăstirea Buciumeni, , Editura Făt‑Frumos, București, 2004, p. 154.

3. Arhimandrit Daniil Oltean, „Viața îmbunătățită a schimonahiei Teoctista Busuioc“…, p. 154.