În trecutul glorios al creştinismului, în vremurile prigoanei, conflictelor religioase şi ereziilor, devotaţii şi curajoşii soldaţi care au fost călugării au luptat şi apărat Biserica.
La jumătatea sec. al XIX-lea, consecinţelor pozitive ale reformelor lui Cuza şi Kogălniceanu li s-au alăturat sărăcirea Bisericii şi decăderea vieţii clericale în general şi a celei monahale, în special.
La sfârşit de secol se închid o serie de seminarii inferioare, crescând deficitul de preoţi parohi şi sărăcia în care trăiau monahii, lipsiţi de orice şcoală, vitală pentru promovarea Ierarhilor şi reînvierea focarelor de cultură de odinioară, mânăstirile.
La început de secol XX, în Seminarul Central şi apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, se întâlnesc doi tineri care promit. Gheorghe Cotenescu (1886-1965) este transferat de la Curtea de Argeş la Seminarul Central din Bucureşti, pe care îl absolvă în 1905, devenind ulterior student la Teologie şi Conservator. La Teologie îl întâlnim şi pe mai tânărul Cezar Păunescu (1888-1975). Perseverent, acesta îşi ia licenţa în iunie 1910, în timp ce Cotenescu, prins în diverse activităţi colaterale (primul secretar al lui Nicolae Iorga, funcţionar în centrala Ligii Culturale, animator al şezătorilor şi festivalurilor Ligii Culturale etc.) îşi amână examenul de licenţă până în sesiunea din februarie 1911.
Cu venituri precare, Cotenescu lucrează în Bucureşti, în perioada 1908-1913, ca pedagog la Seminarul “Nifon” şi cântăreţ la strana unor biserici importante. Îl găsim şi membru fondator al “Asociaţiei Generale a Cântăreţilor Bisericeşti” şi secretar de redacţie al revistei “Cultura”, alături de Ion Popescu-Pasărea, profesorul său din seminar şi din facultate. Adept al preceptelor îmbrăţişate de Spiru Haret şi Nicolae Iorga, fiul de preot rural acceptă apostolatul rural pe viaţă (53 de ani de preoţie) în judeţul strămoşilor săi pe linie paternă, Muscel. După căsătorie (aprilie 1912), este hirotonit şi numit preot paroh în satul Conţeşti, iar în 1913 transferat într-o parohie nouă, Stoeneşti, unde îşi va îndeplini menirea până la sfârşitul vieţii.
Între timp, Cezar Păunescu este numit pedagog la Seminarul Central, apoi secretar la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea, iar în 1914 se călugăreşte la mânăstirea Dobrovăţ de lângă Iaşi, primind numele de Chesarie. Îl regăsim ierodiacon la Catedrala episcopală din Huşi, ieromonah şi arhimandrit (1917).
Ca preot militar, Gheorghe Cotenescu ia parte la împlinirea visului de aur al multor generaţii, realizarea României Întregite. În spitale de evacuare, apoi la Regimentul 9 Vânători, unitate de elită, “de la Nistru pân-la Tisa”, îl regăsim în delegaţia regăţeană participantă la lucrările primului Congres preoţesc organizat de ardeleni la Sibiu (martie 1919). Acolo îl cunoaşte pe viitorul Patriarh Miron Cristea (pe atunci Episcop de Caransebeş, co-preşedinte de onoare al Congresului), s-a decis organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române. La Divizia 2 Vânători, ce includea şi Regimentul său, l-a cunoscut şi pe Justin Şerbănescu, singurul cleric decorat ordinul “Mihai Viteazul”. Se vor reîntâlni toţi trei la Mânăstirea Cernica, acesta fiind o perioadă stareţ şi ulterior membru al Eforiei şcolare.
În 1922, Miron Cristea, pe atunci Mitropolit Primat înfiinţează în Muscel, în 1922, primul seminar al orfanilor de război, prilej de reîntâlnire cu adevăratul ctitor al renaşterii monahismului nostru. Cotenescu preda aici ambele muzici (bisericească şi vocală), iar în noiembrie 1923 ia cu brio examenul de capacitate, devenind maestru de muzică pentru şcoli secundare. Contribuie la reuşita în viaţa unor elevi străluciţi, precum: Patriarhul Iustin Moisescu, profesorul universitar Ion Rămureanu (iniţial Pulpea), preotul-profesor Anton Uncu etc. În mai 1934, un incendiu devastator distruge inclusiv clădirile Seminarului, iar elevii şi profesorii sunt împrăştiaţi. Îl regăsim pe preotul-profesor Gh. Cotenescu la Seminarul din Curtea de Argeş (1934-1936). Şi aici are elevi buni, remarcându-se viitorul muzicolog şi editor Gheorghe Moisescu. Din septembrie 1936, după transferarea preotului profesor Grigore Costea la Seminarul Central, Gheorghe Cotenescu preia catedra de muzică bisericească până în 17 noiembrie 1940, statul naţional-legionar impunând îndepărtarea de la catedră a multor cadre bine pregătite, dar “nesigure” politic.
În 1919, Ioan Mihălcescu, fostul său profesor, acceptă preşedinţia de onoare a comitetului de iniţiativă, ce-şi propusese ridicarea unei noi biserici în locul celei devenită grajd al ocupantului german din 1916-1918. Ţara trecea printr-o gravă criză economică, politică şi morală, iar banii lipseau. La 8 octombrie 1939 are loc, în prezenţa Patriarhului Nicodim Munteanu, târnosirea bisericii în care găsim chipurile Patriarhului Miron Cristea şi Mitropolitului Irineu al Moldovei.
Este cert că Arhimandritul Chesarie Păunescu şi l-a dorit alături, apreciindu-l din tinereţe ca pe un om integru moral şi intelectual, cu o vastă cultură, talentat pedagog şi compozitor, iubitor al copiilor. Fost deputat de Muscel în 1931-1932, Gheorghe Cotenescu fost adeseori invitat de Nicolae Iorga şi comitetul de organizare, ţinând conferinţe la Vălenii de Munte (1932-1943), fără să-şi neglijeze enoriaşii, comunitatea (vicepreşedinte de Cămin Cultural, preşedinte de cooperativă, preşedinte – pe rând – al tuturor obştilor moşneneşti forestiere din Stoeneşti), şcolile primare şi secundare în care preda (Stoeneşti, Câmpulung, Curtea de Argeş, Cernica-Ilfov).
Alături de ceilalţi profesori cernicani – monahi, preoţi şi laici – Gheorghe Cotenescu a contribuit la educarea a peste 100 seminarişti, cultivaţi în spiritul disciplinei impusă de regula Sfântului Vasile cel Mare, acei călugări-cărturari care, după absolvirea studiilor superioare, au contribuit decisiv la renaşterea monahismului românesc (exemple: Patriarhul Teoctist Arăpaşu, arhiepiscopii Gherasim Cristea şi Eftimie Luca, episcopul-vicar Roman Stanciu, vicarul patriarhal Atanasie Glatcovschi, arhimandriţii stareţi şi mari duhovnici Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Petroniu Tănase, Roman Braga, Felix Dubneac, Ioasaf Popa, Ioasaf Ganea, Justin Pârvu etc.).
Arhimandritul Chesarie Păunescu, pildă de trăire cărturărească şi duhovnicească, a răspuns cu entuziasm dorinţei Patriarhului Miron Cristea – manifestată în noiembrie 1928, când a aprobat propunerea inspectorilor seminariali preot Petre Partenie, Dimitrie Boroianu, Ioan Gh. Savin şi Moise Ienciu – de a ridica din punct de vedere cultural cinul călugăresc prin supravegherea directă a activităţii ce urma să o desfăşoare Seminarul Monahal Cernica. Aflat, pe atunci, la Catedrala episcopală din Huşi, Chesarie Păunescu a fost transferat aici la 1 martie 1929 în urma desfiinţării fostul Seminar Monahal de la Mânăstirea Neamţ pe care Ierarhul local dorea a-l transforma într-o şcoală de meserii, cu toate protestele specialiştilor laici care insistaseră încă din 1924 (Vasile G. Ispir şi Ioan G. Savin,– foştii colegi de facultate ai lui Gheorghe Cotenescu; Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga).
Atenţia acordată de Patriarhul Miron Cristea rezultă şi din valoarea Ierarhilor pe care i-a numit preşedinţi ai Eforiei şcolare: fostul Mitropolit Primat Athanasie Mironescu, Episcopul vicar Tit Simedrea, Arhiereul Irineu Târgovişteanul şi Arhiereul Vicar Emilian Târgovişteanul. În 1940, printre membrii Eforiei şcolare îl regăsim şi pe Gheorghe Cotenescu, în calitate de cenzor propus de profesori, alături de Arhimandritul Justin Şerbănescu, din partea mânăstirilor care trimiteau aici fraţi şi monahi.
Arhimandritul Chesarie Păunescu a funcţionat în calitate de director al Seminarului în perioada 1 martie 1929-17 noiembrie 1940, moment în care a fost înlocuit – în prezenţa ministrului Traian Brăileanu – de Protosinghelul Dionisie Udişteanu, fostul duhovnic al lui Corneliu Zelea Codreanu. Este de menţionat faptul că în perioada 1939-1940 a existat o conducere unitară, directorul Chesarie Păunescu fiind numit şi stareţ al Mânăstirii Cernica.
După înăbuşirea rebeliunii legionare, Chesarie Păunesc este readus în martie 1941 la conducerea Seminarului, noii conducători ai ţării decid închiderea seminariilor Curtea de Argeş şi Cernica datorită – în primul rând – atitudinii unor elevi şi profesori în timpul nefastelor evenimente, dar şi sub pretextul reducerilor bugetare. În iunie 1941 are loc ultima sesiune de examene, iar în iulie este închis definitiv, seminariştii continuându-şi studiile la seminarii clericale.
În lunile aprilie-mai 1941, când circula zvonul desfiinţării Seminarului Monahal, în „Gazeta Monahilor” au apărut câteva articole în favoarea renunţării la o măsură atât de aspră şi a salvării unicului seminar monahal. Au intervenit în acest sens Arhimandritul Iuliu Scriban (cu 3 intervenţii succesive)1, profesorul universitarVasile G. Ispir2, dar şi fostul profesor cernican Gheorghe Cotenescu3.
Preţioasele amintiri ale foştilor elevi ai preotului-profesor Gheorghe Cotenescu sunt relevante.
Părintele Patriarh Teoctist Arăpaşu: „Părintele Gheorghe Cotenescu, alături de renumiţii cărturari: Arhimandritul Chesarie Păunescu, renumitul director duhovnic al seminarului nostru, devenit mai apoi ilustrul Episcop al Dunării de Jos, Ieromonahul Firmilian Marin, viitor Mitropolit al Olteniei, cărturar de mare renume, latinişti şi elenişti de seamă au făcut ca prestigiul şcolii noastre, care avea acelaşi statut, asemenea celorlalte licee, să se prezinte, în contextul şcolilor de acest nivel, ca o instituţie de prestigiu, datorită pasiunii, exigenţei şi râvnei profesorilor şi elevilor ei.
Noi, elevii apreciam atunci, ca şi acum, valoarea profesorilor noştri, exprimată prin răbdarea pe care o aveau în a ne împărtăşi din lumina cărţii, punctualitatea la cursuri, competenţa în desfăşurarea misiunii, măiestria pedagogică, prin care determinau convingeri şi priceperi în rândul elevilor şi, în general, prin toată activitatea lor din şcoală şi din afara şcolii, încât prin toate acestea, noi vedeam în ei modele de urmat, printre acestea fiind şi Părintele Gheorghe Cotenescu.
Ştiam despre Părintele Gheorghe Cotenescu că, faţă de ceilalţi profesori, depunea un efort deosebit ca să ajungă să ne predea şi să ne iniţieze în tainele muzicii. Ne impresiona faptul că venea tocmai de la Stoeneşti-Muscel, unde era preot la o biserică al cărei ctitor a şi devenit, că preda Muzica şi la Seminarul Orfanilor de Război “Patriarhul Miron Cristea” din Câmpulung Muşcel, că fără să simtă oboseală, supărare sau enervare, ajungea şi la Seminarul Monahal Cernica, iar în afară de această trudă în “via Domnului” avea strânse legături cu elita culturală a vremii, purtând o bogată corespondenţă cu Nicolae Iorga şi prezentând comunicări la Universitatea de Vară de la Vălenii de Munte, condusă de marele cărturar.
Ştiind toate acestea, vedeam, într-adevăr, în Părintele Cotenescu un preot model, un profesor de vocaţie şi un om de mare cultură” 4.
Arhimandritul Justin Pârvu: „Îmi amintesc cu drag de frumoasele vremuri pe când eram elev la seminarul de la Cernica, şi printre mulţi profesori deosebiţi, una dintre cele mai interesante figuri a fost şi îmi rămâne în memorie Părintele Profesor Gheorghe Cotenescu. Eu am îndrăgit mult muzica psaltică şi de aceea Părintele Profesor prezenta pentru mine un interes aparte, dar nu numai prin talentul său muzical, cât şi prin dăruirea sa faţă de elevi, sacrificiul pe care îl depunea în munca sa pedagogică. Era un om bun ca pâinea lui Dumnezeu, încât noi stăteam foarte relaxaţi şi nestresaţi la ora Părintelui. Sărmanul Părinte venea aşa de obosit, deoarece făcea naveta de la Târgovişte la Cernica, pornindu-se cu noaptea în cap de acasă şi bucuria noastră era când drumurile erau înzăpezite şi maşinile nu străbăteau de la Pantelimon până la Cernica, fiind astfel scutiţi de oră. Aşa năstruşnici cum eram noi, Părintele Cotenescu ne iubea pe toţi, şi în memoria mea rămâne ca o adevărată vioară a ortodoxiei româneşti, care a mers până în cele mai sensibile tonuri muzicale, dar şi sufleteşti” 5.
Articolul constituie un prinos de mulţumire şi preţuire a celor doi dascăli de odinioară, a căror muncă rodnică îi impune, de bună seamă, în galeria celor mai luminoase figuri de clerici ortodocşi din prima jumătate a secolului XX.
Radu Petrescu
1. Glasul Monahilor, an XVIII, nr. 616 din 27 aprilie 1941 („Piere Seminarul Cernica?”); 617 din 4 mai 1941 („Seminarul Cernicăi nu trebuie să piară”); nr. 618 din 11 mai 1941 („De ce trebuie seminariul Cernicăi?”).
2. Idem, nr. 618 din 11 mai 1941 („Seminarul Monahal”).
3. Idem, nr. 620 din 25 mai 1941 („Seminarul de la Cernica”).
4. Scrisoare din 18 aprilie 2005, aflată în arhiva personală.
5. Părintele Justin Pârvu despre profesorul său, Gheorghe Cotenescu, în „Atitudini”, an IV, nr. 21 (1), ianuarie 2012, p. 87.