Orice evocare a părintelui Cleopa, la momentele semnificative legate de viaţa, de slujirea şi, mai ales, de moştenirea sa atât de bogată duhovniceşte, devine prilej de sărbătoare a sufletelor însetate de adevăr mântuitor şi de unire cu Hristos Domnul în Biserica slavei Sale.
Viaţa sa jertfelnică, slujirea sa smerită, misiunea plină de entuziasm, de bunătate şi de smerenie au depăşit demult cadrele mănăstirilor în care a slujit, iradiind raze de sfinţenie în tot întinsul Ortodoxiei româneşti, dar şi în alte Biserici din străinătate.
Aşa cum părintele profesor Dumitru Stăniloae este o personalitate luminoasă a Teologiei neopatristice din Ortodoxie, marcând prin viaţa şi opera sa secolul în care a vieţuit, tot aşa şi părintele Cleopa se înscrie în ceata marilor Avvi ai creştinătăţii răsăritene, prelungind convingător şi temeinic exemplele vieţuirii sfinţilor Patericului în contemporaneitate.
Dar care ar putea fi, pe scurt, în cazul acestei evocări, moştenirea spirituală a renumitului duhovnic al neamului nostru pentru noi, cei de astăzi?
Mai întâi, se cuvine a aminti faptul că un trăitor al adevărurilor de credinţă, în chip smerit şi demn în acelaşi timp nu dispare în zona amintirilor de la timpul trecut, nici nu-şi veştejeşte chipul luminos sub brazda de pământ a mormântului, ci răspândeşte mireasma bine-plăcutului lui Dumnezeu ca dintr-o icoană, asemenea sfinţilor care-L arată neîncetat pe Hristos, Chipul cel nemuritor, mereu la timpul prezent.
Aşa se face că, la înmormântarea părintelui Cleopa, creştinii au ţinut să aşeze pământul peste racla trupului său cu mâinile lor, ca şi când ar fi dăruit o parte din ei spre zidirea noului lăcaş de unde, ca din propria chilie „ne vorbeşte Părintele Cleopa”!
Deci prima sa harismă prin care s-a apropiat de toţi cei ce-L caută pe Hristos în viaţa plină de încercări şi păcate este deplina ascultare de Biserică în plenitudinea înţelesurilor: doctrinar-teologic, spiritual-liturgic şi ascetic-filocalic.
Părintele Cleopa a fost croit de Dumnezeu să îmbrace, prin mantia smerită a monahului, toată slava supunerii propriei vieţi asprimii şi asperităţilor vieţuirii monahale, într-o perioadă de mari încercări, primejdii şi persecuţii.
Dotat cu o inteligenţă sclipitoare, la care a adăugat o muncă istovitoare – atât ca nevoinţă personală, cât şi în privinţa slujirii semenilor – a unit nopţile cu zilele, nedezlipind ochii de pe filele operelor sfinţilor şi ale savanţilor ştiinţelor de tot felul, dar nici genunchii de la metanii, strălucind ca diamantul în bezna prelungită a ateismului ce se dorea doctrină oficială a puternicilor zilelor de atunci.
„Se lipeau ca ceara cuvintele sfinte de mintea mea”, mărturisea părintele care, uneori fugar şi pribeag prin pustietăţi, unea rugăciunile de noapte din bordei cu simfoniile păsărilor cerului, îmblânzind şi fiarele sălbatice, care-i deveneau, ca şi sfinţilor Patericului, prietene slujitoare. Aşa a ajuns să îmblânzească, de multe ori, pe persecutorii care i-au devenit fideli următori în lucrarea tainică a lui Hristos, în mijlocul unui popor suferind, dar demn în momente de răscruce.
Deci părintele Cleopa a fost mai întâi un ascultător de Biserică şi un promotor al unităţii în momente de dezbinare, de persecuţie, de lipsuri şi de slăbire a credinţei. El nu a fost un judecător nici al persecutorilor, ci un apostol al convertirii lor, ca şi Sf. Pavel „făcându-se tuturor toate, ca măcar pe unii să-i dobândească” (I Corinteni 9, 22). A fost echilibrat şi cumpănit, preferând să-şi apere turma şi nu să-şi apere propria persoană. De aceea, l-a apărat Dumnezeu şi pe el, în toate împrejurările grele şi dificile.
În al doilea rând, părintele Cleopa a ales metoda sănătoasă, verificată în timp, a bătrânilor pustnici şi a marilor săi duhovnici, precum Ioanichie Moroi sau Părintele Paisie. Nu a dezvoltat o concepţie personală, deşi era în măsură s-o facă în privinţa slujirii ca monah, stareţ şi mare duhovnic.
Nu s-a oprit niciodată la convingerile sale savante, temeinice şi profunde, ci a călătorit de la starea sa la statura modelului Hristos în Biserica Sa, fiind primul ascultător de mai marii săi, ca astfel să-i cuprindă în iubirea caldă părintească şi frăţească pe cei mici, neajutoraţi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de viaţa duhovnicească. N-a spus niciodată: „să faci ce îţi spune Cleopa!”. Totdeauna a îndrumat pe toţi să urmeze şi să împlinească ceea ce cere şi face Hristos Domnul, cu toţi Sfinţii Săi, pentru noi, cei păcătoşi.
De aceea, pentru noi toţi, cei ce l-am cunoscut, iubit şi preţuit, a rămas şi rămâne Părintele Cleopa al Bisericii, la timpul prezent.
În al treilea rând, părintele Cleopa şi-a iubit, şi-a ajutat şi chiar a riscat părinteşte pentru ucenicii săi, fiind gata să se jertfească el pentru ei.
Să amintim de un singur caz în timpuri grele de persecuţie. Tânărul ierodiacon Antonie Plămădeală era condamnat la închisoare, ca duşman al regimului, hărţuit din loc în loc, iar Părintele Cleopa, ştiind de aceasta, l-a primit, l-a adoptat ca pe propriul fiu duhovnicesc şi l-a apărat în obştea Mănăstirii Slatina, fără a se gândi la consecinţe. Acestea sunt măsurile sfinţilor din viaţă, precum Părintele Cleopa!
Aşa l-am cunoscut, prin ierarhul meu şi ucenicul părintelui Cleopa, Episcopul Antonie, care în anii ‘80 m-a încredinţat epitrahilului marelui avvă, de la momentul intrării în monahism. Şi acum simt puterea harului vindecător de păcate, în genunchi, în faţa nemuritorului nostru duhovnic şi părinte Cleopa!
† CASIAN,
ARHIEPISCOPUL DUNĂRII DE JOS