Am avut bucuria şi privilegiul de a-l cunoaşte şi a sta în preajma părintelui Popa Tudorel vreme de două decenii. Mai întâi l-am întâlnit în timpul studenţiei, la mijlocul anilor ’90, atunci când, împreună cu colegii de la Secţia de Teologie, veneam la Catedrală pentru practica la strană. De fiecare dată îl găseam pe părintele rugându-se şi având în preajmă mulţi credincioşi… Ne întâmpina cu zâmbetul său binevoitor şi ne îndemna să mergem la… „datorie”. Încă de pe atunci mi-a rămas întipărită în minte imaginea unui om paşnic, cu mersul său alene, puţin legănat, făcând drumul între Altar şi locul de închinare de la Sfintele Moaşte cu o sfială ce exprima dorinţa de a nu deranja pe cei din jur sau rânduiala slujbei.
În anul 1999, după ce am fost hirotonit în treapta diaconiei de către Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, părintele Tudorel – care atinsese deja vârsta patriarhală – a fost chemat de chiriarh şi, ca de fiecare dată, rugat să mă ghideze în tainele acestei slujiri. Ştiam că sfinţia sa este un slujitor model, foarte riguros cu rânduielile tipiconale şi liturgice, aşa că m-am bucurat nespus că voi beneficia de experienţa sa în această dimensiune a slujirii. Un detaliu legat de această perioadă, a practicii liturgice, pe care orice nou hirotonit o urmează la Catedrală, cu emoţiile şi stângăciile fireşti unui asemenea parcurs, era faptul că, de fiecare dată, părintele Tudorel se afla în preajma ta, niciodată nu te lăsa singur, mai ales în primele zile ale slujirii. Chiar şi atunci când ieşeai în mijlocul bisericii pentru a spune ecteniile, ca diacon, sau pentru o cădire, ca preot, părintele venea aproape, te veghea şi, cu cuvinte abia şoptite, te îndruma pentru a-ţi duce la bun sfârşit „misiunea”.
Anii au trecut şi mi-am întărit convingerea că părintele avea vocaţia de a sluji cu multă evlavie şi concentrare la rugăciune, iar credincioşii care veneau în catedrală simţeau acest lucru. Intuiau că se pot bizui pe ajutorul părintelui. Experienţa slujirii la Sfântul Altar, dar şi cea a unei vieţi îndelungate, caracterizate de echilibru şi perseverenţă, întemeiate pe principii sănătoase, au făcut ca părintele să fie un duhovnic căutat de credincioşi. Din mărturiile acestora am reţinut că, atât în problemele de ordin spiritual, cât şi în cele legate de viaţa de zi cu zi, părintele Tudorel avea o viziune optimistă, era de cele mai multe ori încrezător şi insufla această stare şi celor ce veneau să îi ceară sprijinul. Asculta cu mare atenţie şi se gândea preţ de câteva clipe înainte de a da sfatul sau răspunsul la întrebarea care îi era adresată. Niciodată nu dădea canoane aspre sau mai presus de puterea penitentului şi, de cele mai multe ori, punea accentul pe fapta milostivă, pe împlinirea poruncii iubirii aproapelui. De altfel, eu însumi am fost beneficiarul acestei convingeri a sa atunci când, în prima iarnă de după hirotonie, am fost chemat la atelierul de croitorie pentru a-mi fi luate măsurile. Văzându-mi pe chip nedumerirea, doamnele mi-au spus că părintele Popa Tudorel trecuse pe acolo şi lăsase o stofă englezească, de bună calitate, cu rugămintea de a-mi face o reverendă. Mi-am amintit instantaneu că duminica ce trecuse, după slujbă, mă întrebase dacă am reverendă groasă, pentru iarnă. Bineînţeles că nu aveam… De atunci port şi păstrez cu mare drag acest dar al său, oferit cu atâta generozitate. Sunt şi alte mărturii ale mărinimiei sale, la care au fost martori şi beneficiari mulţi slujitori sau creştini care au frecventat slujbele din Catedrală, fapte pe care Dumnezeu le ştie şi, cu siguranţă, i le va răsplăti în Împărăţia Sa! Nu în ultimul rând, aş vrea să amintesc aici faptul că, deşi nu a avut o activitate publicistică deosebită, părintele Tudorel a iubit cartea şi lectura. De multe ori ne spunea că în fiecare zi nu adormea fără a citi măcar câteva pagini. În ultimii ani ai vieţii a donat bibliotecii Centrului Eparhial câteva sute de volume de carte teologică, achiziţionată pe spezele proprii.
Pe lângă sau mai presus de toate acestea, am reţinut din purtarea şi mărturisirile părintelui, respectul imens şi preţuirea deosebită pe care le avea faţă de chiriarhii eparhiei noastre. În cele şapte decenii ca diacon şi preot sub cupola Catedralei, a slujit sub îndrumarea şi protia ultimilor patru ierarhi ai Dunării de Jos: Cosma Petrovici, Chesarie Păunescu, Antim Nica şi ÎPS Părinte Casian. Amintirile şi cuvintele sale faţă de fiecare dintre dânşii erau de fiecare dată pline de dragoste şi recunoştinţă. A avut de învăţat de la fiecare câte ceva, dar mai ales l-au bucurat slujbele şi evenimentele deosebite organizate şi găzduite la Catedrala Dunării de Jos, în chip deosebit cele de după recăpătarea libertăţii de manifestare a Bisericii, din ultimii douăzeci de ani. Nenumăratele ascultări pe care le-a primit pe seama catedralei, dar şi în afara acesteia, ca membru al Consistoriului eparhial etc., le-a împlinit depunând pasiune şi atenţie până la cel mai mic detaliu, cu conştiinţa că trebuie să răspundă unei chemări înalte, o responsabilitate încredinţată de ierarh „trebuie dusă la capăt şi să ne bucure”, ne spunea adeseori. Dealtfel, şi atitudinea ierarhilor faţă de sfinţia sa a fost la fel de pozitivă. Cunosc cât de mult îl cinstea şi îl preţuia Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, conştient de faptul că pentru formarea noilor generaţii de preoţi era şi este nevoie de astfel de modele şi stâlpi ai slujirii, precum pr. Popa Tudorel. Protecţia şi grija părintească ale Înaltpreasfinţiei Sale s-au manifestat atât prin încredinţarea funcţiei de Mare Eclesiarh al Catedralei, prin acordarea de fiecare dată, la Sfânta Liturghie, a protiei preoţeşti, cât şi prin sprijinul spiritual şi material oferit atunci când părintele s-a confruntat cu marea durere a pierderii soţiei şi, apoi, a unicului fiu. În ultimii ani, când puterile sale fizice au scăzut, nemaiputând veni zilnic, aşa cum şi-ar fi dorit, la catedrala pe care a iubit-o şi o a slujit-o atât de mult, ÎPS Arhiepiscop Casian a rânduit ca mai tinerii diaconi şi preoţi ai Catedralei să-l viziteze şi să-l ajute pentru a ajunge la Sfântul Altar şi a se cumineca cu Sfintele Taine. Din dragoste pentru sfintele slujbe şi cu smerită ascultare faţă de ierarhul său, cu bucurie, prin vocea sa impunătoare, a dat binecuvântarea mare la Sfânta Liturghie până aproape de momentul trecerii sale la Domnul, la venerabila vârstă de 95 de ani.
Mă rog Mântuitorului Hristos să îi răsplătească jertfelnicia atâtor ani de slujire şi să-l aşeze la Altarul Său cel ceresc. Veşnică şi neştearsă să-i fie amintirea!
Pr. Gelu Aron