De vorbă cu doctorul chirurg Octavian Maftei, de la Spitalul de Urgenţă ,,Sf. Ap. Andrei” din Galaţi
– Domnule doctor, vă rog să ne spuneţi, din practica dumneavoastră medicală, ce transformări biologice se produc într-un organism care ţine post?
– Pe lângă aspectul lui religios, postul este bine-venit şi din punct de vedere biologic, deoarece organismul, prin alimentaţia cotidiană, cu regimuri mai mult sau mai puţin abuzive, este expus la tot felul de riscuri. Mai ales la români, unde carnea de porc este baza, se fac excese alimentare. Postul, din punct de vedere medical, este o epurare, o curăţire. Eu nu sunt adeptul „alimentaţiei raţionale”, dar pot spune că pe vegetarieni îi admir. Longevitatea lor este mai mare ca la omnivori, căci proteine, glucide şi lipide se găsesc şi sub formă vegetală, într-o proporţie mai mult decât necesară supravieţuirii în condiţiile unei activităţi normale. Numai că acest mod de viaţă nu este un sacrificiu, ci un exerciţiu. Pe când cei care ţin post se simt mult mai uşori, mai purificaţi fizic şi mult mai curaţi sufleteşte.
– Postul se asociază şi cu abstinenţa conjugală. Care este părerea dvs. din acest punct de vedere?
– O abstinenţă sub aspectul intimităţii conjugale este o problemă de autocontrol, de limitare a plăcerilor cotidiene şi oarecum vulgare, o stare de echilibru psihic şi biologic. Pentru o perioadă anume poţi să pui limită şi să spui: ajunge! Poţi renunţa la plăcerile de zi cu zi sau la cele ale „creierului mic”, să zic aşa. Faptul că nu s-a mai ţinut cont de perioadele acestea de abstinenţă pe care le recomandă Biserica a condus la o vulgarizare a acestor relaţii, la o popularizare ieftină care depăşeşte aspectul intim şi sentimental al cadrului familial, afectuos, al iubirii. Plăcerile omului cu o cultură subdezvoltată au devenit o chestie de spectacol, ceea ce denotă o gândire simplistă şi limitare culturală.
– Postul este şi o pregătire spirituală pentru întâmpinarea unei sărbători religioase.
– Participând la evenimentele Bisericii, ne corelăm ritmul biologic cu timpul liturgic, sacru. În felul acesta, aşteptăm sărbătoarea cu mai multă deschidere. După o perioadă de privaţiuni, sărbătoarea e simţită altfel. Pentru că postul este legat de perioade liturgice, nu ţii post oricând. Poţi să duci o viaţă vegetariană, dar asta nu înseamnă că posteşti sub amprenta divinului în viaţa ta! Probabil, nu întâmplător sunt aşezate perioadele de post înaintea marilor sărbători religioase, pentru ca bucuria creştinească să se amplifice.
– Postul presupune şi abţinere de la a face rău. Ţinem post de fapte rele.
– Totul trebuie să fie benefic în perioada aceasta. Începând de la dietă, abstinenţă trupească, până la faptele noastre sociale, care să fie constructive şi frumoase. Tot în timpul postului, dai de pomană, te gândeşti la binele aproapelui tău, să împarţi cu el bucăţica ta. Toţi ţi se par, într-un fel, fraţi de credinţă. Şi până la un punct, de suferinţă.
– Dar postul se mai asociază și cu spovedania şi împărtăşania. Ca medic, cum vedeţi această relaţie?
– Ideea de uşurare, de mărturisire, reluată prin prezenţa preotului în spitale, în cămine de bătrâni, în puşcărie, în locuri unde se suferă sau se regretă mi se pare mai mult decât benefică. Omul, pe lângă faptul că în spital ajunge în momente grele, de panică, de cumpănă, se teme de actul medical, se mai gândeşte şi la conştiinţa sa. Aici, medicul este un al doilea preot, tot aşa cum la un moment dat preotul este un al doilea medic. În statutul nostru medical este legalizată păstrarea secretului profesional, ca şi în cazul confesiunii la preot. Aşa cum la preot nu trebuie să ascunzi nimic, nici la medic nu trebuie să ascunzi nimic, pentru că a ascunde înseamnă a limita posibilitatea diagnosticării şi vindecării bolnavului. Dacă el ascunde ceva, îşi face lui rău şi îţi face şi ţie un deserviciu. Nu poţi face legătura cauzală a simptomelor, nu descoperi verigile intermediare. Dacă vezi în preot un trimis al lui Dumnezeu în orice zi a anului, când ajungi pe patul suferinţei medicul devine „trimisul”, „mâna” divină care poate ajuta.
– Aşadar, consideraţi benefică prezenţa preotului în spital?
– Bineînţeles. Când ai posibilitatea să faci cuiva o mărturisire completă, te răcoreşti întrucâtva. Dar spunându-i toate astea lui Dumnezeu? Pentru că atunci când intervine conştiinţa, bolnavii încep să se gândească: „Oare nu trag păcatele din urmă? Oare situaţia mea de acum nu este generată de ce s-a întâmplat înainte? Am făcut şi eu pe lumea asta şi bune şi mai puţin bune, dar dacă-mi sunt iertate, parcă şi boala se mai atenuează din intensitate”…
– Ca şi bolile trupeşti, şi bolile sufleteşti lasă urme.
– Fără discuţie, organismul este un tot unitar. Sau mai vulgar vorbind, „peştele de la cap se împute”. Dacă încărcătura ta psihică şi emoţională trece printr-o perioadă negativă, această situaţie se răsfrânge asupra tuturor sistemelor morfo-funcţionale. Se rupe o rotiţă din angrenajul organismului perfect sănătos şi încep nişte reacţii în lanţ cărora nu le mai poţi da de capăt. De aceea, spovedania, această uşurare, reia acel punct suspendat şi organismul parcă începe să-şi revină. Participarea morală a bolnavului este salutară! Chiar şi în chirurgie, participarea bolnavului constituie cel puţin 25% din vindecarea lui!
– Ce rol are încrederea în medic?
– Şi aici se poate face o paralelă cu credinţa – deoarece credinţă înseamnă şi ,,participare”! Prima întrebare a lui Iisus adresată celor care-i cereau ajutor era: „Crezi că Eu te pot vindeca?” „Da, Doamne, cred.” „Atunci ia-ţi patul şi umblă!”. Medicul trebuie să se decupleze de profesionalismul pur. Oricât de bun profesionist ai fi, dacă nu ai o participare umană, nu ştii să-ţi apropii bolnavul şi să-i insufli o oarecare încredere, ca om, să vadă în tine un prieten sau un „duhovnic”, nu obţii rezultatele aşteptate.
– Cunoaşteţi vreo „reţetă” a apropierii dintre oameni… între posturi?
– Nu numai în post oamenii ar trebui să încerce, pe cât posibil, să nu facă rău, să ajute pe cei din jur. În ceea ce mă priveşte, mă obsedează când supăr pe cineva. Realmente, mă gândesc şi sufăr, pentru că nu-mi intră în obicei. Poate din prostie sau într-un moment când îţi depăşeşti firea, eşti mai obosit, ai manifestări în care nu te mai recunoşti, ai momente de tonalitate mai ridicată, îi mai bruschezi verbal pe cei din jur. Astea sunt lucruri care cel puţin pe mine mă afectează. Structural, nu sunt aşa şi nu am fost. Mai ales când ai un partener care te provoacă, e foarte greu să fii ca Hristos, să întorci şi obrazul celălalt. Deci, în general: să nu dai în cap, să nu furi, să nu agresezi! Astea sunt porunci pentru toate zilele. Ce ar însemna să fim oameni numai în post?
– Vă mulţumesc.
Violeta Ionescu