Anul acesta, sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos a fost prăznuită în condiții speciale, din cauza pandemiei generată de virusul SARS‑CoV‑2. Urmare îndrumărilor Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, precum și hotărârilor autorităților de stat, toate slujbele din perioada prepascală, precum și cele din perioada de până la Duminica Samarinencii au fost săvârșite în interiorul lăcașurilor de cult, fără participarea credincioșilor.
În rândurile ce urmează vom prezenta câteva mărturii ale preoților și credincioșilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos, care, în pofida greutăților provocate de această pandemie, au intensificat lucrarea filantropică în parohii.
Filantropie la Parohia „Vovidenia“ în perioada pandemiei
Din săptămâna a IV‑a a Postului Mare a început perioada de distanțare fizică, în urma apariției pandemiei cu coronavirus. Întreaga creație a lui Dumnezeu a intrat într‑o pauză binemeritată de 60 zile, timp de meditație pentru noi, oamenii de pretutindeni și în mod special pentru creștini.
Cu toate acestea, viața noastră a trebuit să meargă mai departe, cu bune și cu cele mai puțin bune. Credincioșii noștri nu au mai putut fi prezenți fizic în biserica pe care o iubesc atât de mult, însă noi ne‑am conformat rânduielilor statului român.
Perioada aceasta a venit cu multe limitări. Persoanele peste 65 de ani nu au avut voie să părăsească locuința, decât într‑un interval limitat. Elevii și studenții au fost nevoiți să urmeze cursurile online. Multe familii s‑au regăsit într‑o situație financiară precară prin pierderea locului de muncă.
Biserica a săvârșit slujbele (înmormântările, botezurile și cununiile) cu maxim 8 persoane, ceea ce a generat multe frământări sufletești din partea celor apropiați.
În lipsa Tainei Spovedaniei și a Tainei Împărtășirii credincioșilor, aceștia au intensificat citirea Sfintei Scripturi, a cărei înțelegere prezintă prima împărtășire cu Domnul, pe care au îngemănat‑o cu rugăciunea proprie. Casele creștinilor au devenit adevărate paraclise în care „se slujea“ zilnic.
Mărturiile credincioșilor sunt edificatoare. Fiecare s‑a rugat mai mult decât de obicei, alăturând rugăciunii personale, pe cea de obște. Părintele Arhiepiscop ne‑a oferit posibilitatea de a fi împreună, pe calea internetului, participând la Sfintele Liturghii, la Sfântul Maslu și slujba Agheasmei, transmise în timp real, precum și la rugăciunea de seară.
O mare încercare pentru noi, slujitorii Sfântului Altar, a fost să slujim fără participarea enoriașilor. Nu putem cuprinde în cuvinte și nici nu dorim să exprimăm ce am experimentat în toată această perioadă. Aducem cuvânt de mulțumire înaintea lui Dumnezeu pentru gândul dat Părintelui Patriarh Daniel, care a înființat Trustul „Basilica“ (radio, televiziune și „Ziarul Lumina“), de un real folos celor ce au dorit să fie prezenți la Sfânta Liturghie, Vecernie și toate deniile.
La sărbătoarea Intrării Domnului Hristos în Ierusalim, când întreg orașul se aduna în fața bisericii noastre, ocrotite de Maica Domnului, și împreună porneam în pelerinaj către Catedrala Arhiepiscopală, am participat cu gândul, în rugăciune.
A urmat săptămâna Pătimirilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A fost destul de greu, știind că enoriașii își doresc participarea, și tocmai noi, cei care îi învățam înainte să nu lipsească de la slujbele săvârșite în biserică, să fim obligați să le cerem să rămână acasă. La Prohodul Mântuitorului, credincioșii ne‑au dat mărturie că au păstrat legătura telefonic și l‑au cântat împreună, timp în care noi, cei doi preoți și cântărețul bisericesc am alcătuit trei „cete“ în biserică.
Sărbătoarea Învierii Domnului ne‑a binecuvântat și anul acesta cu Lumina Sfântă, coborâtă din cer la rugăciunea Patriarhului Ierusalimului, Teofil al III‑lea.
În parohie am avut voluntari care au împărțit această minune dumnezeiască, prin care noi ne întărim în credință. Tot ei au fost cei care au distribuit salcia în ziua de Florii, precum și pâinea binecuvântată (Sfintele Paști) în ultimele zile ale Postului Mare. Având Catedrala în mijlocul parohiei „Vovidenia“, la primirea Sfintei Lumini din mâna Înaltpreasfințitului Casian, am fost rugat să merg să o împart parohienilor. Credincioșii au stat la porți sau la ferestre și au așteptat cu nerăbdare semnul dumnezeiesc al Învierii Domnului.
Am încercat să păstrăm rânduiala împământenită poporului român și, astfel, în săptămâna Luminată și la Paștile Blajinilor, enoriașii au fost alături de noi în rugăciunile pentru cei adormiți, prin pomelnicele cu numele celor dragi trecuți la Domnul, pe care ni le‑au dat prin intermediul internetului.
În toată această perioadă nu am uitat și de semenii noștri, care au fost greu încercați prin lipsa posibilităților financiare. Dacă până acum ofeream în cantina parohială o masă caldă, atunci când cineva săvârșea slujba de parastas, în perioada pandemiei am mers noi să vizităm pe fiecare și să‑i mângâiem cu cele necesare. M‑am bucurat să văd solidaritatea creștinească. Pe de o parte erau cei care sunau și anunțau diverse nevoi, pe de altă parte erau cei care se ofereau să ajute. Țin să precizez că au fost destul de mulți cei din urmă. S‑a format o adevărată comunitate în care ne ajutam reciproc și exemplele de dăruire se înmulțeau după modelul celor doi pești și a celor cinci pâini din Scriptură. Familiile cu mulți copii, monoparentale, cele în care există persoane cu dizabilități și bătrânii singuri au primit sprijin și mângâiere din partea semenilor.
O adevărată provocare a fost pentru parohia noastră momentul în care au început cursurile școlare pe platformele online. Pe fondul economic din această perioadă, în parohia noastră au existat și familii care nu au avut posibilitatea asigurării participării copiilor la școala din spațiul virtual. Am cerut ajutor enoriașilor, care s‑a concretizat în oferirea a 8 calculatoare, 4 tablete, 5 telefoane și 2 laptopuri. Această acțiune este încă în derulare, biserica fiind intermediar între donatori (aflați de multe ori la distanță) și cei aflați în nevoie.
Toată această perioadă a constituit pentru noi momente de rugăciune, de înțelegere a multor lucruri inutile din viața noastră și de concretizare a îndemnului: Ajută‑ți aproapele!
Suntem încredințați de faptul că Maica Domnului, care ne ocrotește biserica și întreaga enorie, ne are pururea în rugăciunile sale către Mântuitorul. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Pr. Gabriel Ioan Pelin
Parohia „Vovidenia“ – Galați
Crâmpeie din faptele milei creștine
Îndemnul „Samarineanului milostiv“, model desăvârșit al dragostei față de aproapele, stă la temelia filantropiei creștine, experiată în Biserică dintru începuturi până astăzi în timpuri, spații și culturi diferite. De la El și prin El, Izvor al iubirii milostive, am primit mandatul haric, lucrător în cuvânt și în faptă.
Timpul, locul și menirea fiecărui creștin sunt rânduieli care, în comuniunea iubirii, fac din Biserică organismul viu prin prezența reală a lui Dumnezeu prezent în mijlocul celor adunați în numele Său.
Scopul acestei lucrări are ca țintă dobândirea Împărăției lui Dumnezeu pe care suntem chemați să o pregustăm încă de pe pământ, cum ne învață Domnul Iisus Hristos în Rugăciunea Domnească.
Ocârmuitor, Îndreptător și Păzitor al Bisericii, Hristos‑Domnul îndeamnă la îndrăzneală, avându-L pe El biruitor al lumii și încredințându‑ne de prezența Sa, cu noi și în noi, până la sfârșitul veacurilor.
În aceste vremuri de încercare, Parohia „Nașterea Domnului“, temeluită pe jertfele eroilor Revoluției anticomuniste, în cei 30 de ani de existență, a încercat să îmbrace trupul lucrător în educație și filantropie în veșmântul sfințeniei, ca dar al lui Hristos.
Sinergia acestor lucrări promovate de Biserica Ortodoxă Română prin programele implementate şi în Arhiepiscopia Dunării de Jos, prin directa grijă și îndrumare a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian, a dat rod, mărturie stând numeroasele implicări ale Bisericii în problemele comunității.
Situația generată de pandemia de Covid‑19 pe plan mondial a debutat cu efecte medicale, dar și social‑economice și la nivel local, Biserica fiind afectată atât la nivel comunitar, cât și personal.
Cu toții am trăit impactul limitării unor drepturi care au afectat relația intracomunitară datorită distanțării fizice, dar am redescoperit comunicarea duhovnicească prin comuniunea hristică.
Postul Mare, prin „lumina lui Hristos, care luminează tuturor“, chemare la rugăciune și la faptă, a început sub semnul îndoielilor omenești că vom putea continua activitățile social‑filantropice desfășurate prin cantina socială parohială. Au urmat imediatele solicitări venite din partea Primăriei, prin Direcția Socială, de a susține hrana celor 60 de suflete, persoane fără locuințe, izolate în Centrul de Găzduire în regim de Urgență al Primăriei Brăila.
Temerile noastre au fost înlăturate prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care ne‑a învățat că El, știind că avem nevoie de cele necesare vieții, ni le va dărui.
Liturghia și celelalte rânduieli nu au încetat a se săvârși, iar rodul lor s‑a concretizat printr‑un neașteptat număr de credincioși care, conștientizând importanța rugăciunii pentru cei adormiți, au transformat dragostea față de aceștia în pâine și hrană zilnică pentru cele 180 de persoane nevoiașe, asistate de cantina noastră.
Slujitorii Sfântului Altar s‑au implicat concret prin sume donate susținerii acestor activități și au promovat în familiile lor și ale celor apropiați aceste activități concretizate prin sume dăruite numerar la Pangarul parohial, sume depuse în contul social al parohiei de către creștini din alte zone ale țării, și prin alimente pentru pregătirea meniului dintr‑o zi sau mai multe zile.
De apreciat este abordarea responsabilă a personalului laic angajat și a voluntarilor implicați în pregătirea și distribuirea hranei, respectând normele sanitare legale impuse.
Creștinii ajutați în această perioadă sunt familii și persoane aflate în dificultate cu risc social major pentru care o porție de hrană pe zi aduce speranța unui nou răsărit de soare.
Considerăm aceste daruri ale iubirii lui Dumnezeu un îndemn de a continua cu mai multă credință această lucrare știind că niciodată nu vom fi singuri, avându‑L pe Hristos‑Domnul Cel înviat prezent în fiecare dintre aceștia, fraţi mai mici ai Săi.
Pr. Costel Vatră
Parohia „Nașterea Domnului“ – Brăila
În izolare am simțit câtă nevoie avem unii de alții
Am străbătut în lung și‑n lat ulițele satului, ani de‑a rândul, fără să iau seama nici la arșița și colbul verii, dar nici la viscolul năpraznic sau gerul iernii. Treceam cu ușurință peste toate cu speranța bucuriei întâlnirii cu cei pe care urma să‑i vizitez. Mereu eram întâmpinat cu porți deschise, fețe zâmbitoare și inimi pline de speranță. Nu‑mi închipuiam că or să vină vremuri în care va trebui să strig temeinic la porți zăvorâte de nevoia izolării, să fiu întâmpinat de chipuri acoperite de mască și să simt atât de puternic teama clocotind în inimile păstoriților mei.
Aflat la doar patru kilometri de orașul Tg. Bujor, satul Moscu este cunoscut în împrejurimi a fi o localitate cu rădăcini adânc răzășești, ai cărui oameni și‑au păstrat întotdeauna demnitatea atât în vorbă, cât mai ales în purtare. În această perioadă de stare de urgență a fost prima dată, în cei aproape paisprezece ani de când sunt în această parohie, când am simțit nesiguranța profundă și îndoiala din inimile enoriașilor mei. Am înțeles că trebuia să fiu mai aproape de ei, spre a alunga frica și a sădi speranța și credința în inimile lor, spre a lucra în taină acolo unde știam că este mai multă trebuință.
Bătrânii și cei ce erau nelipsiți de la sfintele slujbe au început a suspina de dor pentru biserica în care s‑au adăpat de‑o viață cu Sfintele Taine, i‑am mângâiat și le‑am promis că, deși ei nu pot fi de față, numele lor nu vor lipsi nicicând în pomenirile pe care le voi face. Și n‑au lipsit, pentru că ore în șir i‑am pomenit la Sfânta Liturghie spre ai păstra mereu aproape de Hristos‑Domnul, de har și binecuvântare. În jur de 2000 de pachete de anafură și peste 500 de sticle cu agheasmă, sfințite în biserică, au adus bucurie credincioșilor noștri în cele două luni de carantină, amintindu‑le permanent că nu sunt singuri, ci îi purtăm mereu în rugăciunile noastre. La acestea am adăugat, în ajunul Învierii, și cele 400 de pachete pascale pregătite din dragostea unor oameni de bine ai localității, din care n‑au lipsit: Paștile, cozonacul, ouăle roșii, tămâia și cărbunii.
Pentru unii, ar părea că slujba din noaptea Învierii am făcut‑o singuri, doar noi, slujitorii bisericii. Dar n‑a fost așa. Aproape trei ceasuri i‑am pomenit pe toți la Sfânta Liturghie. Biserica noastră a fost ca întotdeauna încăpătoare. Mai întâi, pomenindu‑i la Proscomidie, s‑au alăturat în rugăciune Sfinții, au venit mai apoi toți cei răposați ai noștri și, unul câte unul, i‑am simțit cum au venit fiecare dintre cei pe care îi pomeneam. Unii din curțile caselor, de unde ascultau slujba cu candelele aprinse în mâini, unii au venit din celelalte capete ale țării, iar alții s‑au alăturat de peste mări și țări. În urma tuturor, în biserică am simțit‑o intrând pe Maica noastră Sfântă, spre a ne fi mijlocitoare în rugăciuni. Și la Învierea aceasta am fost împreună, deși alții ar crede altceva. Credeam că o să fie un praznic trist, dar rugăciunea și nădejdea au alungat întristarea. Am slujit cu aceeași bucurie ca în fiecare an, mulțumind lui Dumnezeu că mi‑a dat șansa aceasta de a fi păstorul și îndrumătorul duhovnicesc al unor oameni atât de minunați și de la care nu încetez să învăț mereu câte ceva. N‑am putut să mă duc acasă fără să nu poposesc jumătate de ceas în cimitir. Era noapte, stelele luminau în jur, dar mai multă lumină era jos, printre morminte. Ore în șir, doi voluntari, oameni extraordinari, au pus la fiecare cruce o candelă și o rugăciune. Știam bine cât de mult își prețuiesc enoriașii mei înaintașii, știam că‑i pomenesc mereu și‑i vizitează des la locul de odihnă, dar și această mângâiere le‑a fost luată. Cum să nu le aud suspinele și ale celor vii, dar și ale celor adormiți? Ce bucurie că li s‑a vestit și lor Învierea!
La Paștile Blajinilor, în zorii zilei, ajuns în curtea bisericii și înainte de a intra în sfântul lăcaș, m‑am oprit câteva clipe și am privit spre răsărit, spre locul de odihnă a celor ce s‑au mutat spre veșnicie. Odată cu primele raze de soare am simțit că așteptau să primească și ei bucuria mijlocirii rugăciunilor și a ofrandelor ce le vor fi menite.
În timp ce paraclisierul vestea comunității, prin bătaia clopotelor, că era vremea începutului rugăciunilor pentru cei adormiți, cântărețul își pregătea cărțile de slujbă, așteptând cu candele aprinse în întreaga biserică ca părintele să termine de pomenit, la Sfânta Proscomidie, toate pomelnicele pe care enoriașii satului şi‑au însemnat răposații. Anul acesta a fost atât de multă liniște… Parcă și zidurile bisericii suspinau după rugăciunile credincioșilor rămași ascultători, lângă ofrandele lor menite celor adormiți, luminate și tămâiate în camera cea bună a casei lor.
În biserică, ceasurile s‑au scurs agale, pentru că timpul în rugăciune dispare. Mai întâi, Utrenia zilei, mai apoi, Sfânta Liturghie și, în cele din urmă, slujba Parastasului pentru cei adormiți. S‑au binecuvântat cele câteva ofrande aduse în biserică spre a fi împărțite celor nevoiași, iar mai apoi pașii noștri s‑au îndreptat spre cimitir. Trecuse puțin de ora 12:00. La fiecare mormânt, ca în noaptea Învierii, o candeluță aducea lumina și semăna nădejde celor la căpătâiul cărora ardea. Dis-de-dimineață, aceiași voluntari au aprins din nou luminile în cimitir, mutând din nou cerul înstelat printre flori. Cum să nu le ducem lumină celor răposați? Tăcuți, își odihnesc în morminte trupurile ostenite, bucuroși că și anul acesta au primit Lumina Sfântă.
Rugăciunea a fost cea care ne‑a ținut aproape unii de alții, pe cei vii de cei răposați, pe enoriași de părintele lor duhovnicesc, pe cei tineri de cei mai în vârstă. Nevoile omului nu sunt doar cele duhovnicești, căci și trupul își cere drepturile lui. Preocuparea față de nevoile sufletești ale credincioșilor noștri a fost completată de grija față de nevoile zilnice, pe care am căutat să le împlinim cu ajutorul celor 30 de voluntari, foarte activi și foarte implicați și care au căutat să dea o mână de ajutor oriunde era nevoie. Partea de asistență socială și ajutoare materiale a fost cea în care am colaborat într‑un mod desăvârșit cu autoritățile locale din orașul Tg. Bujor, care s‑au implicat activ în asigurarea protecției persoanelor vulnerabile și asigurarea produselor de strictă necesitate. În acest sens, în cele două luni de stare de urgență, celor 150 de familii vulnerabile le‑au fost oferite, săptămânal, 1.000 de pâini, la care s‑au adăugat 300 de măști de protecție și 100 kg de drojdie proaspătă. Prin inițiativa autorităților locale, Fundația „Ion Țiriac“ a oferit comunității bujorene un sprijin pentru persoanele vulnerabile, fiind distribuite de două ori în localitatea noastră pachete consistente cu alimente de strictă necesitate către 150 de familii, având o valoare de aproximativ 25.000 lei. Perioada aceasta, plină de încercări, a dovedit încă o dată că cei lipsiți și neputincioși au nevoie de sprijinul, compasiunea și implicarea celor tineri, a celor ce știu și pot oferi mângâiere, compasiune și ajutor.
Nu i‑am uitat nici pe tineri, pe copiii cărora le adresam atât de des îndemnul să iasă din lumea virtuală și să se bucure de lumea reală și de cei care îi înconjoară și care, acum, sunt nevoiți să stea în fața ecranelor televizoarelor și a telefoanelor mobile, atât pentru a face ca timpul să treacă mai ușor în vreme de izolare, cât și pentru a relua cursurile pe numeroasele platforme pe care lucrează acum cu profesorii lor. Într‑o perioadă anormală, am căutat să le oferim reperele pentru a rămâne în normalitate: rugăciunea pentru suflet, lectura pentru minte și activitățile gospodărești pentru trupurile lor în formare.
Ne‑am străduit să împlinim nevoile întregii comunități, dar n‑am fi reușit să ne găsim reperele dacă nu am fi simțit mereu că nu suntem singuri. Noi, preoții, fiind cei ce am căutat să oferim păstoriților noștri mângâiere, am avut și noi, la rândul nostru, nevoie de mângâiere și întărire. N‑am fost lăsați singuri în această grea luptă, ci am primit mereu grija părintească a Înaltpreasfințitului nostru Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, prin scrisorile pastorale ce deveneau balsam și mângâiere, semănând nădejde și oferind cele mai potrivite repere spre împlinirea cu responsabilitate a celor ce trebuiau împlinite.
Am învățat cu toții o lecție importantă: e nevoie de încercări pentru a închega o comunitate și de a înțelege că avem nevoie unii de alții. Preotul are nevoie să rămână în ascultare de episcopul său pentru a primi mângâiere, credincioșii au nevoie de preot și de biserică pentru a se putea bucura de izvorul de binecuvântare al Sfintelor Taine, cei vârstnici și neputincioși au nevoie de puterea și bunăvoința celor mai tineri, cei bolnavi au nevoie de grija și compasiunea celor sănătoși, cei tineri au nevoie de călăuzirea celor mai în vârstă, iar cei săraci și lipsiți au nevoie de bunătatea și filantropia celor mai înstăriți. Dar cel mai important lucru pe care l‑am înțeles cu toții din această experiență e acela că lumea și societatea de astăzi au nevoie mai mult decât oricând de Dumnezeu pentru a‑și păstra reperele și a nu‑și destrăma menirea.
Pr. Ionuț Iordache
Parohia Moscu
„Am primit de la credincioși lecția răbdării și credinței…“
Am trecut printr‑o perioadă de criză, o perioadă diferită, cu renunțări, pe care fiecare a înțeles‑o cum a putut, fiind nevoiți să ne acomodăm, dar păstrând nădejdea că, la un moment dat, ne vom reveni la normal, pentru că nimic nu este întâmplător, totul se petrece cu îngăduinţa Bunului Dumnezeu.
Ca păstor, mărturisesc că nu mi‑a fost ușor, au fost luni dificile în care a trebuit să învăț să mă adaptez, căutând să dau credincioșilor încredințați spre păstorire un răspuns potrivit cu timpurile pe care le trăim.
Au fost lecții pentru viață, pe care nu le‑am cunoscut, dar a trebuit să le învăț, înțelegând acum, mai mult ca oricând, că fiecare pierdere poate fi și un câștig, că orice problemă poate fi o oportunitate și că lumina se vede mai puternic, cu cât noaptea este mai adâncă.
În toată această perioadă, în comunitatea pe care o păstoresc, mărturisesc că toate restricțiile impuse n‑au putut opri viața parohiei. Păstorirea a fost aceeași, schimbându‑se doar mijlocul, grija rămânând aceeași.
Astfel, urmând îndemnul Mântuitorului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu“, împreună cu o echipă de criză ‑ voluntari harnici și inimoși, respectând, cu strictețe, măsurile impuse de autorități, am încercat să facem totul pentru a reduce distanțele, căutând să ne apropiem de oameni, pentru a împlini nevoile inimilor lor.
Așadar, toată atenția noastră a fost îndreptată către cei vulnerabili, familiile cu mulți copii, bătrânii bolnavi care, în această perioadă, n‑au putut ieși din case, folosind toate resursele financiare de care am dispus pentru a procura medicamente și alimente. Oamenii cu suflet „și‑au transferat credința în gesturi concrete, în sfera filantropiei și a voluntariatului“ (Vasile Bănescu), oferindu‑mi ca lecție faptul că întotdeauna se găsesc soluții, atunci când iubești omul și te îndrepți spre el.
În parohia pe care o slujesc, încă de la început m‑am confruntat cu un val mare de concetățeni, întorși acasă din străinătate, care au intrat în izolare la domiciliu împreună cu familiile lor. Am avut, de asemenea, foarte mulți bătrâni, familii cu mulți copii, carora, în această perioadă, a trebuit să le asigurăm cele necesare traiului. În cele două luni de zile, activitatea social-filantropică a parohiei a fost mai intensă ca oricând (peste 100 de familii au primit ajutor material și financiar în valoare de 8.000 lei).
În toate aceste zile, deși credincioșii n‑au putut intra în biserică, slujirea liturgică nu s‑a oprit. Preotul s‑a rugat în biserică, iar credincioșii în casele lor, fiecare casă devenind o biserică mai mică și, deși fizic separați, ne‑am simțit mai aproape ca oricând.
La cele menționate mai sus, adaug faptul că tehnologia modernă, devenită „far luminos al pacificării de la distanță, printr‑o mare apropiere sufletească“, precum frumos remarcă Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian, ne‑a ajutat să biruim distanțele.
În acest sens, am alăturat pagina virtuală a parohiei paginii virtuale a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, adunându‑ne toți – preot și credincioși, în jurul vrednicului și harnicului Părinte Arhiepiscop Casian, care ne‑a încurajat, ne‑a cercetat și ne‑a adunat pe toți, formând împreună o mare familie, pentru că necazul, atunci când este împărtășit, devine mai ușor de purtat. Mesajul Părintelui Arhiepiscop a ajuns, prin platforma online, în fiecare casă, fiind același pentru toți: „Nu vă fie frică! Împreună vom trece peste toate. Va fi bine!“.
Nu pot să nu amintesc de lecția primită de la credincioșii parohiei mele, lecția Răbdării, a Credinței (cea care a biruit frica) și a Discernământului. În acest sens, redau câteva din trăirile dnei învățătoare Fănica Grosu, fiică duhovnicească a parohiei noastre, care mi‑a mărturisit următoarele: „De‑a lungul vieții mele, de opt decenii, mărturisesc că nu am mai trecut printr‑o asemenea încercare. Au trecut treisprezece duminici și sărbători (inclusiv Sfintele Paști), la care se adaugă sâmbetele de peste an, în care n‑am putut să mergem în biserică. Venea sărbătoarea, o pregăteai și, curat îmbrăcat, mergeai la Sfânta Liturghie. În perioada aceasta totul a fost trist. Se spune din bătrâni că, atunci când credința este îngrădită, ea va lua amploare și mai mare. N‑a fost îngrădire, a fost ascultare și răbdare. Am trecut greu și mă rog Bunului Dumnezeu să dea mântuire, sănătate și ajutor Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și tuturor colaboratorilor care au înființat postul de radio și televiziune Trinitas – fără de care credința ar fi suferit. Acasă – în zi de Duminică și Sărbătoare – la ora 9 dimineața, toată familia era în picioare, cu fața la răsărit, cântam și slăveam pe Dumnezeu, ca la biserică. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne‑a ținut sănătoși și părintelui paroh că s‑a rugat pentru noi şi ne‑a trimis la Înviere Lumina Sfântă și anafură“.
De pierdut nu cred că s‑a pierdut ceva, dar s‑a câștigat enorm. Comunitatea a câștigat șansa de a vedea ce fel de slujitori suntem, ce fel de credincioși suntem. Am înțeles cât de importantă este comuniunea, dar și cât de fragilă este viața și cât de trecători suntem.
Închei prin cuvintele încurajatoare și pline de înțelepciune, ale unui copil de clasa a IX‑a, care a înțeles ceea ce toți ar fi trebuit să înțelegem: „Trăim vremuri foarte grele, iar singura scăpare este Dumnezeu, iar El ne poate scăpa de acest virus ce s‑a abătut asupra noastră. Biserica nu ar trebui să fie închisă, deoarece acolo ne putem vindeca rănile sufletului. Avem nevoie de Hristos, precum un trup bolnav care are nevoie de doctor. În acest an, de Înviere, nu am putut fi cu Hristos, nu ne‑am putut bucura ca până acum. L‑am părăsit din nou, exact ca acum 2.000 de ani, L‑am lăsat singur în biserică, L‑am îndepărtat prin păcatele noastre, L‑am lovit, L‑am scuipat…. Cu toate acestea, El ne iartă și ne iubește cum nimeni n‑o va face vreodată. A fost anul în care am pătimit, am plâns și am purtat Crucea, împreună cu Hristos ‑ de acasă! Am primit Lumina Sfântă și în acest an, doar că a fost diferit. Am primit Lumina de la voluntari, vestind Învierea din curțile caselor sau din balcoane. Prin toate acestea, ni se pune la încercare credința și răbdarea. Să luăm exemplul copilașilor care fac față foarte bine acestei încercări, să ne smerim ca ei și să avem răbdare, căci Domnul ne va scăpa curând de această pandemie! În această perioadă, slujitorii bisericilor sunt greu încercați și suferă cel mai mult. Le este foarte greu să țină slujbele fără enoriași, să vadă biserica goală, ca niciodată. Dar prin rugăciunile lor și ale noastre, biserica va fi din nou plină de sufletele dornice să guste din harul lui Dumnezeu. În această perioadă toți ar trebui să înțelegem ceva din tot ce s‑a întâmplat. Trebuie să ne prețuim viața și sănătatea, deoarece le putem pierde foarte ușor. Bucurați‑vă de fiecare lucru mărunt din viața voastră! Iubiți‑i și respectați‑i mai mult pe cei dragi ai voștri, pentru că nu vor fi veșnic alături de voi! Mulțumiți‑I Domnului pentru tot ce aveți, pentru că totul se poate pierde oricând!“ (Gavriliu Magdalini, clasa a IX‑a, Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei“).
Pr. Laurențiu Mocanu,
Parohia Frumușița
Pandemia a venit ca o boală,
o pedeapsă, o încercare sau o provocare?
A trebuit să vină peste noi o boală, un virus, un element pe care nu‑l vedem, nu‑l putem pipăi, un element pe care nu‑l simțim decât atunci când ajunge în corpul nostru și face atâta rău, ca să putem înțelege pe deplin ce este viața ca dar major al lui Dumnezeu, să putem înțelege bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, dar mai cu seamă, cât de rapid se poate schimba viața noastră. Cartea Înţelepciunea lui Solomon ne învaţă că „Dumnezeu n‑a făcut moartea şi nu Se bucură de pieirea celor vii“ (1, 13), însă „prin invidia diavolului, a intrat moartea în lume“ (2, 24), când, prin neascultare de Dumnezeu, Creatorul lor, protopărinţii Adam şi Eva au rupt comuniunea cu Dumnezeu, Cel ce este Izvorul vieţii şi al sănătăţii (cf. Facere 3, 1‑6). M‑a trimis Dumnezeu preot într‑o parohie mică. O, ce binecuvântare! Mai mult ca niciodată am simțit unitatea parohiei, smerenia ei, căldura ei, credința ei față de cele sfinte. Dar am simțit și îngrijorarea oamenilor, strigătul lor după ajutor, nevoia lor de ajutor, dar și dragostea lor față de mine.
Situația actuală a făcut ca biserica să fie închisă, însă doar ca spațiu fizic. Credincioșilor le‑a fost restricționat accesul în biserică. Și nu numai! Au urmat câteva duminici foarte triste. Triste până la lacrimi. Nu înțelegeam pe deplin ce se întâmplă cu noi. Nu eram pregătiți sufletește pentru așa ceva. Ne așteptau oamenii pe la colțuri nedumeriți de ceea ce se întâmplă. Puneau întrebări la care noi nu aveam răspuns. Ne vedeam cu toții neputincioși și în fața bolii, și în fața legii. Am căutat ajutor în rugăciune. Și l‑am găsit. Cu toții! I‑am îndemnat pe oameni să‑și redeschidă „biserica“ din sufletele și din casele lor. Am căutat prin toate mijloacele existente ca fiecare familie să trimită la biserică pomelnicul lor. Și biserica, dintr‑o dată, s‑a umplut la loc. Ba chiar a devenit neîncăpătoare! Eram tot satul acolo, la rugaciune. I‑am îndemnat să ne rugăm cu toții. În același timp! Să fim răbdători și rugători! Și ajutorul lui Dumnezeu nu va întârzia să apară.
Enoriașii mei, au trecut prin multe. Părinții și înaintașii lor au trecut prin și mai multe. Au fost nevoiți să‑și abandoneze casele, biserica și tot ce aveau ei la Brehoaia, vechea lor localitate, și să înceapă o viață nouă pe malul unui pârâiaș. Aici, la Călmățui. Și tot o boală a fost cauza acestor evenimente. La vremea aceea, din spusele bătrânilor, tifosul a fost acel virus care i‑a rupt de satul lor. Dar tot credința și rugăciunea au fost cele care i‑au ajutat. Le‑a trimis Dumnezeu un om cu suflet mare, cu o credință deplină, străin de neamul nostru. Pe numele lui, Alexe Anastasiu. Acesta a făcut posibilă strămutarea vechii biserici de la Brehoaia aici, la Călmățui. Credința puternică și statornică în Domnul nostru Iisus Hristos i‑a ajutat și atunci la fel cum ne ajută și astăzi.
Pandemia a venit cu duritate chiar în preajma pregătirii creștinilor pentru cea mai mare sărbătoare a creștinătătii – Învierea Domnului. Am tot sperat că lucrurile vor reveni la normal. Am tot sperat că vom cânta cu toții într‑un glas: „Hristos a înviat“. L‑am așteptat pe Hristos Cel înviat așa cum n‑am mai făcut‑o niciodată. Atunci ne‑am dat seama că pandemia nu e de neînvins. HRISTOS A ÎNVIAT! Mai Viu ca niciodată, invitat ca oaspete de seamă în „bisericile sufletului“, curate, primitoare, cu mireasmă de salcie împărțită în Duminica Floriilor la casele primenite pentru marea sărbătoare.
Pandemia ne‑a învățat cu adevărat ce este dragostea și credința față de Hristos. Hristos nu are bariere! Am primit Lumina pascală cu bucurie, nădejde și încredere că Dumnezeu nu ne‑a uitat. La intrarea în sat era o mașină de poliție cu luminile aprinse. M‑a trecut un fior rece. Când m‑am apropiat și am oprit, am descoperit credința neamului nostru românesc. Poliția era acolo, împreună cu domnul primar, cu câțiva angajați ai primăriei, cu preotul coleg, cu vrednicii noștri voluntari, gata să ducă la casele oamenilor bucuria învierii lui Hristos, păstrând regulile impuse de autorități și protejându‑i pe semenii noștri. Și am cântat și simțit cu toții că Hristos a înviat!
În acest timp, am avut sentimentul că în fiecare biserică de acasă, acolo la poarta sfântă, mă întâmpinau ochii bunicii, ai mamei, ai Maicii Domnului, cu căldură, bunătate, respect, speranță și multă prețuire. Ei sunt enoriașii mei care mă așteptau ca pe un sol, aproape toți cu ochii în lacrimi. Și ei… și noi! Cu greu am reușit să ne stăpânim emoțiile. Am plecat la slujbă bucuroși de ceea ce făcusem și de momentul scurt de întâlnire cu cei lăsați nouă de Hristos spre păstorire. Încrezători. Plini de speranță. Hristos rupsese barierele morții!
Dragostea are infinite moduri de manifestare. Mai ales în aceste vremuri tulburi. Bătrânii satelor noastre au nevoie de noi, de preoți. Este de ajuns că mai toți își au copiii plecați departe de țară. Am căutat să fim alături de ei, să nu se simtă singuri, să le alinăm dorul și îngrijorarea față de cei dragi, de copiii plecați în străinătate. Și ei sunt enoriașii mei. Și ei au așteptări de la mine: să le iubesc părinții ca pe părinții mei, să le păstoresc localitatea ca pe gospodăria mea. Și pe cât îi cunosc de bine, merită! Dacă până acum mă loveam de îngrijorarea copiilor față de părinții bolnavi și neputincioși lăsați acasă, am simțit acum grija, durerea și îngrijorarea părinților pentru copiii lor, mai toți aflați în zonele cele mai afectate ale Italiei, Spaniei sau Marii Britanii.
Pandemia nu îngrădește dragostea noastră față de oameni. N‑are această putere. Starea de pandemie ne cheamă să transformăm suferinţa în speranţă şi izolarea în dorinţă de comuniune mai multă între oameni. Echipat, am pășit încrezător în casele oamenilor. Au nevoie de Hristos din Sfintele Taine! Mai ales acum! Nu‑i putem abandona pe oameni. Faptul că au avut un timp limitat în care au putut părăsi gospodăria, ne‑a făcut pe noi, cei tineri, să înțelegem pe deplin nevoile lor. Nevoia lor de medicamente, nevoia lor de hrană, nevoia lor de lucrurile pe care le făceau înainte și pe care, acum, le facem noi pentru ei. În semn de dragoste. Aflându‑mă în casă la o bătrână, am fost întrebat cu ochii în lacrimi de aceasta de ce fac toate acestea?! De ce noi, preoții, intrăm în casele lor să‑i împărtășim, de ce încercăm să le asigurăm toate lucrurile de care au nevoie, de ce noi nu suntem temători că ne putem îmbolnăvi?! Mai ales în aceste vremuri când am fost atât de îndemnați să stăm departe unul de celălalt, să nu ne vedem, să nu ne vorbim, să purtăm măști, mănuși și altele???!!! Așa am simțit cu toții, că numai sub protecția Domnului nostru Iisus Hristos viața merge înainte, dar mai ales să ne exprimăm încrederea că El va fi Cel Care ne va ajuta să ne tămăduim şi sufleteşte şi trupeşte, spre slava Lui şi spre mântuirea noastră. Dar prin exemplul meu mă străduiesc să le insuflu respect pentru regulile de igienă și sarcinile transmise prin ordonanțe. E necesară și curățenia trupească!
Pandemia nu frânge aripi. Mai apropiați ca niciodată mi‑au fost tinerii, vrednicii noștri voluntari, cu care am organizat activități de îngrijire a cimitirului, de aprindere a candelelor pe morminte, de înștiințare despre situația persoanelor în vârstă sau cu nevoi speciale, de ajutorare, aprovizionare, trimiterea online a pomelnicelor, organizarea activităţii de pomenire a celor adormiţi la Paștele Blajinilor, ca act de credință, speranță și iubire. Am căutat ca, în fiecare casă, să ajungă mereu anaforă și agheasmă. Am făcut lucrurile acestea și înainte și le vom face și de acum încolo. Tot ei au ajutat bătrânii să asculte prin telefon sau TV slujbele desfășurate la Patriarhia Română și, în special, transmisiunile de la Arhiepiscopia Dunării de Jos. Ne-am bucurat să rostim cu toții în același glas cu Înaltpreasfințitul Părinte Casian rugăciunile de seară și nu numai. În toată această agitație creată de acest virus, ne‑am trezit chiar și noi, ca slujitori ai sfintelor altare, nedumeriți, poate uneori lipsiți de curaj sau poate chiar lipsiți de inițiativă. Cu siguranță, mulți dintre noi ne pierdusem liniștea și speranța că lucrurile vor reveni la normal. Dragostea și prețuirea Înaltpreasfințitului Părinte Casian față de oameni și față de preoți n‑a întârziat să apară. Mai mult ca niciodată, l‑am simțit pe părintele nostru spiritual aproape de oameni și aproape de noi, preoții. Am simțit că cineva are grijă de sănătatea noastră sufletească și trupească. Nu a fost zi în care să nu primim mesaje de încurajare, de rugăciune, de încredere și susținere că doar împreună vom putea să depășim această situație. Aveam cu toții nevoie de ele. Doar așa am reușit să ne regăsim noi, ca preoți, liniștea de care aveam nevoie. O liniște pe care le‑am transmis‑o și credincioșilor noștri. Și doar așa ne‑am liniștit cu toții! Nici familia preotului nu a fost uitată. Ea nu a fost uitată niciodată. Dar, mai cu seamă în această perioadă dificilă, mai ales pentru preoții din parohiile mici, grija Înaltpreasfințitului Părinte Casian n‑a întârziat nici de această dată să apară. Iar sprijinul financiar primit de mulți dintre noi a venit ca o bulă de oxigen.
Pandemia poate fi distrusă prin ecoul rugăciunii. Rugăciunea ca punte de legătură. Atunci când suntem în fundul prăpastiei, apelăm la rugăciune ca izvor de putere. Acest lucru îl facem pentru că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne‑a făgăduit ajutor întru necazuri. „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară“ (Ps. 45, 1). De asemenea, El ne‑a făgăduit că ne va asculta rugăciunile: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu îl voi face“ (Ioan 14, 14). „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da“ (Ioan 16, 23).
Prin stația de amplificare a bisericii am asigurat ca, în procent major, slujbele să aibă ecou în „bisericile de acasă“. Astfel sunt la unison cu enoriașii mei întru credință. Boala a venit ca o provocare, însă ea nu învinge la Parohia Călmățui. Și, poate așa, mai putem lăsa deoparte egoismul, răutatea, propriul nostru interes, neglijându‑i pe cei care au nevoie de ajutorul și atenția noastră și care sunt din ce în ce mai mulți. Să‑L rugăm pe Hristos‑Domnul, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, să ne dăruiască sănătate și mântuire, rostind răsuflarea duhovnicească a vieții noastre, Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul!“.
Pr. Mihai Bezman
Parohia Călmățui
Lumina pascală de la Țibănești
2020 – „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor“ și „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români“, a fost și este pentru noi, cei de la Țibănești, un bun prilej de a reflecta cu mare atenție asupra pastorației familiei creștine, mai ales că, pe lângă problemele cu care deja ne confruntam, din martie a apărut și problema epidemiei de Covid‑19, care a impus o distanțare fizică în comunitate.
Chiar dacă am fost distanțați fizic și, probabil, vom mai fi în continuare, totuși, din punct de vedere spiritual, am fost aproape unii de alții, întru Hristos‑Domnul. A fost trist faptul că nu am putut avea la Slujba de Înviere, și nu numai, credincioșii alături de noi, însă, pentru că nu au putut veni, ne‑am dus noi cu Sfânta Pască, mai apoi cu Sfânta Lumină și, la final, am mers în locul lor la cimitir să le pomenim morții și să le ducem și lor Lumină.
Momentele acelea au fost unice și trăite diferit de fiecare, dar ceea ce ne‑a unit a fost Hristos Domnul și mesajul pascal adresat fiecăruia în parte, conturând o imagine a unei biserici pline de sfinți la interior, dar și de oameni cu suflet bun și nevoitori spre sfințenie, pe stradă, pe ulița satului, în dreptul porții fiecăruia, așa cum i‑am găsit, cu mic, cu mare, copil, tânăr și bătrân.
Distanțarea social impusă ne‑a oferit, mai mult ca oricând, prilejul să ne adunăm în comuniune de rugăciune duminical, în Sfânta Liturghie, seară de seară cu Ierarhul nostru, iar de Paștile Blajinilor, ne‑am simțit ocrotiți și încurajați de cuvintele părintelui, Nicolae Anghelescu, duhovnic al parohiei noastre, la mormântul căruia am aprins lumânări și, totodată, ne‑am rugat. Popasul duhovnicesc din cimitir a continuat și la mormântul părintelui Vasile Cazan, un alt preot de renume, rămas viu în conștiința credincioșilor noștri. Comuniunea de rugăciune ne dă curaj, încredere și nădejde că, prin ajutorul Bunului Dumnezeu, vom depăși cu bine aceste vremuri tulburi în care trăim.
Consider că, în viață, Hristos Domnul ne călăuzește pașii tot timpul, spre ajutorarea aproapelui aflat în încercări și necazuri, la fel cum a fost cazul cu familia Adam Constantin, tată a 7 copii, cărora, în perioada Postului Mare, ca o încercare, le‑a luat foc casa, mistuindu‑le toată agoniseala de o viață. Pentru moment, m‑am identificat cu tatăl lor și m‑am simțit cuprins de mâhnire, dar, preot fiind, mi‑am pus nădejdea în Dumnezeu și totodată am hotărât, ca prin orice mijloace să sprijin această familie.
Gând la gând cu bucurie, cum îmi spunea bunica mea, și am simțit acest lucru când am hotărât să ridic o casă pentru această familie, iar mulți oameni cu suflet bun și posibilități materiale, dar și oameni simpli, au pus umărul și m‑au ajutat și mă ajută să duc la bun sfârșit această lucrare.
Iată că, prin voia Domnului, familia creștină, tată și cei 7 copii, primește ajutorul unor oameni filantropi, pe care eu, smeritul, am avut șansa doar să îi adun și să le propun implicarea într‑o faptă ce deschide porțile Cerului.
Pr. Vlad Dumitrache,
Parohia Țibănești II