Seminariştii au sărbătorit 169 de ani de la naşterea „Luceafărului poeziei româneşti“

Posted on By admin

Motto: „Eminescu este numele acestei țări. România este numele lui Eminescu“.

În ziua de 15 ianuarie, elevii mari şi mici de la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi şi‑au dat întâlnire cu Mântuitorul şi cu poezia Luceafărului Mărilor ‑ Mihai Eminescu. Întâlnirea a debutat cu rugăciunea de pomenire a celui comemorat,  săvârşită în Capela seminarului gălăţean, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a corpului profesoral şi a părinţilor. Rugăciunea de pomenire a continuat cu un moment artistic, care s‑a constituit într‑un omagiu adus poetului Mihai Eminescu, în ziua când se împlineau 169 de ani de la naşterea sa.

Pregătiţi ca de sărbătoare, elevii claselor primare şi gimnaziale au recitat din lirica eminesciană, au cântat cele mai frumoase şi mai cunoscute versuri ale „Poetului nepereche“, puse pe muzică, s‑au împărtăşit din lumina lină şi din acordurile sonore ale liricii eminesciene. „Rugăciune“, „Paştele“, „Colindă, colindă“, Ce‑ţi doresc eu ţie, Dulce Românie“, „Luceafărul“, „La steaua“, „Codrule‑codruţule, Somnoroase păsărele“, au fost câteva dintre poemele pe care copiii le‑au readus în actualitate.

Înaltpreasfinţitul Părinte Ca­sian a conturat, din cuvinte alese, profilul celui mai mare romantic al poeziei româneşti şi universale şi a subliniat că omul Eminescu a fost permanent în căutarea „patriei cereşti“. „Prin creaţia sa, inegalabilă, Eminescu a preamărit Absolutul, pe Maica Domnului, a cântat în versuri, admirabile, România şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu. El a căutat, necontenit, căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme şi ‑ prin aceasta ‑ Eminescu rămâne un veşnic «căutător de Absolut», cum îl numeşte distinsa eminescologă italiană, Rosa del Conte“.

Referindu‑se la consideraţiile criticului literar Zoe Dumitrescu Buşulenga, călugărită cu numele de Maica Benedicta, Arhiereul nostru a subliniat ataşamentul lui Eminescu, încă de copil, faţă de valorile autentice româneşti şi universale, pe care le‑a extras din sfintele cărţi. „Încă de copil, el a dobândit primele învăţături de la preotul satului, care fireşte, l‑a iniţiat în buchile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându‑l de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă, devenind astfel, «omul deplin al culturii româneşti», cum îl numeşte Constantin Noica, un model de adevărat român, pentru noi ‑ astăzi“.

Repertoriul liric al micilor seminarişti a reliefat, încă o dată, că marile teme de inspiraţie ale lui Eminescu au ca sursă scrierile din cărţile sfinte, apoi,  natura,  Tradiţia şi viaţa satului de odinioară. Pe de o parte, natura i‑a oferit posibilitatea să admire şi să cânte creaţia lui Dumnezeu, pe de alta, satul, i‑a dat şansa de a se „adăpa“ la izvoarele creaţiei populare. „Nu se poate imagina spiritualitatea românească, fără columna centrală care este Eminescu, creator întrunind toate atributele universalităţii“, ne spune criticul Constantin Ciopraga.

Alţi literaţi, precum scriitorul şi poetul Tudor Arghezi îl văd pe Eminescu drept „Sfântul preacurat al ghiersului românesc“1. Referindu‑se la marea sa publicistică, el rămâne  un „Crucificat“ al neamului românesc, care a ars precum o candelă, la răspântiile istoriei, apărându‑şi prin cuvântul scris ‑ unica armă folosită de poet şi gazetar ‑ râul, ramul, Dulcea Românie… …„A vorbi despre Poet, este ca şi cum ai striga într‑o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să‑i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă… Într‑un fel, Eminescu e Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s‑a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte; cu părere de rău că la capătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine…“, ne relatază Arghezi.

Îl ştim pe Eminescu drept „Luceafărul poeziei Româneşti2, dar omitem să‑i citim, să‑i  explorăm scrierea jurnalistică, o adevărată frescă a României din preajma Războiului de Independenţă din 1877 şi după… Ca prim‑redactor la ziarul „Timpul“, Eminescu critică programul omului politic Titu Maiorescu, avocat renumit, care dorea „apropierea (ţării noastre) de Imperiul Austo‑Ungar“, orientare care „vine în contradicţie cu activitatea poetului desfăşurată pe tărâmul luptei naţionale, încă din 1870“. Devenit adversar al lui Maiorescu, Eminescu‑gazetarul nu va da înapoi şi va sublinia că o astfel de atitudine este „o primejdie pentru însăşi Independenţa naţională a Statului Român“3… Aceasta este doar una din nepotrivirile dintre cei doi, care a avut urmări nefaste pentru „Poetul nepereche“ ‑ Eminescu, înscenându‑i‑se închipuita nebunie. În realitate, susţin acad. Dimitrie Vatamaniuc şi criticul italian Rosa del Conte, Eminescu a murit datorită unui infarct. 

Arestat fără vină, „Crucificat“ (şi dus în cămaşă de forţă în ospiciul dr. Șuţu, prieten cu Maiorescu), pentru că a iubit fără margini Țara, în care românii,  „de la Nistru pân’ la Tisa“ nu mai „puteau răzbăte de atâta străinătate“ impusă de marile imperii, conchidem subliniind ‑ asemenea  Mitropolitului Antonie Plămădeală ‑ că „Eminescu este numele acestei ţări. România este numele lui Eminescu“.

Maria Stanciu

  1. În volumul „Ei l‑au văzut pe Eminescu“, Tudor Arghezi ‑ şi el monah câţiva ani ‑ ni‑l prezintă pe Mihai Eminescu într‑o lumină a sfinţeniei. Pe de altă parte, Mitropolitul Antonie Plămădeală avansează ideea, pe baza unor studii, că Eminescu şi‑a dorit în ulima parte a vieţii sale să se călugărească. Despre aceeaşi dorinţă notează, tendenţios şi Titu Maiorescu, în Jurnalul său zilnic… Vezi: Antonie Plămădeală, „De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia“, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1997, pg. 18‑27;  „Ei l‑au văzut pe Eminescu“, Antologie, ediţie, note, bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pp. 421‑427.

  2. Numirea aparţine primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1868‑1939), care l‑a văzut astfel pe Mihai Eminescu, în lucrarea sa de doctorat, de altfel, prima lucrare de cercetare asupra creaţiei literare eminesciene. Patriarhul Miron Cristea semna studiul cu „Dr. Elie Cristea, ierodiacon, secretar consistorial“. Lucrarea este publicată în „Pagini dintr‑o arhivă inedită“, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 251‑301.

  3. În „Mihai Eminescu‑Opere“, ediţia îngrijită de acad. Dimitrie Vatamaniuc, vol.VII, 2011 ‑ Publicistică, p. 7.

 

Vizionarul Eminescu…

În aceaşi zi de 15 ianuarie, tot la Seminarul Teologic din Galaţi, seminariştii‑liceeni au avut o întâlnire cu profesorul George Lateş ‑ conferenţiar doctor la Universitatea Danubius.

Distinsul invitat a spus, între altele, că „Eminescu continuă să nască multe controverse în lumea actuală, preocupată mai ales de a găsi lucruri spectaculoase despre viaţa poetului şi nu despre opera sa. Din această perspectivă, internetul este plin de aşa‑zise «descoperiri» despre Eminescu, deşi se ştie sigur că lui îi displăcea orice fel de afişare publică şi dorea ca opera să vorbească în locul vieţii efemere“.

Vizionar indiscutabil, Eminescu şi‑a imaginat, ca nimeni altul, viaţa postumă, cu tot ceea ce presupune ea: omul nu mai poate vorbi, dar în locul său vorbeşte pentru eternitate opera sa, care se află la înălţimea marilor creatori ai lumii.

Profesorul George Lateş a mai explicat că ruperea lui Eminescu de romantism s‑a produs după perioada vieneză, când poetul îşi face propriul curent de manifestare poetică, aşa cum au făcut marii creatori.

Pr. prof. Stelian Spînu