Doamna Maria Brâncoveanu reprezintă chipul mamei iubitoare şi al soţiei jertfelnice. În istoria neamului românesc nu mai întâlnim o astfel de dramă, ca doamna ţării să-şi piardă soţul şi copiii într-o singură zi! Câtă suferinţă trebuie să fi fost în sufletul ei când şi-a văzut soţul şi feciorii seceraţi de securea nemilosului gâde! Câtă putere i-a trebuit să aibă să meargă mai departe, singură, fără niciun ajutor de la oameni, ci numai încrezătoare în Dumnezeu şi viaţa veşnică! Când o mamă îşi pierde un copil, o parte a sufletul ei moare. Dar când îşi pierde patru copii? Dacă este să privim şi drama petrecută după cumplita tragedie, când trupurile lor au fost batjocorite pe străzile Istanbulului, iar mai apoi aruncate în mare pentru ca astfel să se şteargă orice urmă a existenţei lor, ne închipuim sufletul sfâşiat de durere şi de neputinţa de a reacţiona. Mormântul reprezintă locul întâlnirii celor vii cu cei ce pleacă din această lume. Lacrimile pe care le-a lăsat pe mormântul celor plecaţi reprezintă balsamul şi mângâierea pentru îndurerata doamnă. „Prin pogorârea sufletului său într-un adânc de suferinţă, Doamna Maria Brâncoveanu a dobândit biruinţă mucenicească asupra firii, strămutându-şi credinţa, nădejdea şi dragostea întru Fiul lui Dumnezeu Întrupat”. Drama Mariei Brâncoveanu a fost trăită ca o taină a Crucii şi a Învierii lui Hristos Cel ce dăruieşte martirilor cununi cereşti de biruinţă…
O viaţă trăită în credinţă şi smerenie
Informaţiile privitoare la Marica, fiica postelnicului Neagoe şi a soţiei acestuia, Elena, sunt puţine şi lacunare, privind, în special, perioada copilăriei şi a adolescenţei. După căsătoria cu Brâncoveanu şi mai ales după decapitarea soţului şi a copiilor, personalitatea sa a fost mai bine cunoscută. După tată a fost nepoata domnului Ţării Româneşti Antonie din Popeşti (1669-1672). Doamna Maria nu era săracă, deşi îşi împărţise averea cu cei şase fraţi: Constantin, Neagu, Duca, Udrea, Cristea şi Pană. L-a cunoscut pe Constantin Brâncoveanu prin intermediul bunicii acestuia, doamna Elina Cantacuzino. Întâlnirea celor doi tineri a făcut ca sufletele lor să simtă vibraţia dragostei şi a împlinirii spirituale a unuia prin celălalt, primind de la Dumnezeu „toate bunătăţile pământeşti”şi „învrednicindu-i şi de desfătările cele veşnice”. Nunta s-a făcut cu mare fast la Filipeşti, în palatul doamnei Elina, în anul 1674. Dumezeu i-a binecuvântat cu mulţi copii, şapte fete şi patru băieţi. La doi ani de la căsătorie li s-a născut primul copil Stanca, (1676) apoi Maria (1678), Ilinca (1682), Constantin (1683), Ştefan (1685), Safta (1686), Radu (1690), Ancuţa (1691), Bălaşa (1693), Smaranda (1696) şi Matei (1696)! Tuturor le-a asigurat o creştere aleasă, cu profesori renumiţi, copiii fiind „pricină de bucurie veşnică părinţilor lor”. În anul 1688, când Constantin Brâncoveanu a ajuns domnul Ţării Româneşti, Marica Brâncoveanu n-avea alt renume decât acela de a fi o mamă bună, o soţie credincioasă şi o fiinţă foarte evlavioasă. Del Chiaro surprinde în lucrarea sa religiozitatea soţiei domnitorului, în mai multe ipostaze ale vieţii de zi cu zi. În dimineaţa Paştelui Constantin Brâncoveanu primea la palat, după ce participase la Sfânta Liturghie, feţele bisericeşti prezente, cât şi demnitarii curţii domneşti care participaseră la Sfânta Liturghie. De asemenea, „principesa primea şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le săruta mâna, stând în picioare, şi le dăruia câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă. Boierilor, ca şi jupâneselor care vin de sărută mâna, Doamna le dăruieşte câte un ou roşu sau încondeiat cu flori şi alte desene bizare”.
Doamna Maria nu a fost numai o mamă şi soţie devotată, ci s-a implicat şi în treburile gospodăreşti ale familiei. Soţul ei avea un sprijin preţios în administrarea bunurilor familiale. „Ştia rostul fiecărei moşii, al fiecărei case şi al tuturor sumelor de bani trimise spre păstrare şi fructificare la Băncile din Viena, Veneţia şi Amsterdam”. Trebuie menţionat că Brâncoveanu a avut cel mai întins domeniu funciar (179 de proprietăţi), fiind cel mai bogat domn pe care l-a avut vreodată Ţara Românească. Deasemenea s-a implicat în acţiunile caritabile şi ctitoriceşti ale soţului ei. Ea singură a ctitorit, în anul 1702, „Biserica dintr-o zi”, pe un teren primit ca moştenire de la tatăl său, postelnicul Neagu, chiar în centrul Bucureştilor, precum şi biserica bolniţei de la Mănăstirea Hurezu.
Ultimii ani de viaţă
Odată cu luarea ca ostatec a lui Brâncoveanu, a fost luată şi doamna Maria şi ceilalţi membri ai familiei. După decapitarea domnitorului şi a celor patru fii ai săi, se zvonise că vor fi spânzuraţi la două zile şi ceilalţi membrii ai familiei. În cele din urmă, prin mijlocirea darurilor făcute mamei sultanului, familia care mai rămase a fost condamnată la exil pe viaţă, la Bostangi-Başa. Turcii au cruţat viaţa doamnei Maria şi a fiicelor, deoarece doreau să pună mâna pe averile Brâncoveanului. Abia la 27 martie 1715, Doamna Maria Brâncoveanu a reuşit, cu mari sacrificii financiare (50.000 galbeni), să obţină eliberarea din închisoare a familiei sale. Pentru a nu se reîntoarce în ţară familia Brâncoveanului, Ştefan Cantacuzino a plătit 40.000 de galbeni pentru a fi trimisă în surghiun. Astfel familia Sfântului Voievod a luat drumul exilului la Kuthaia, o aşezare pe ţărmul estic al Mării Negre. La sfârşitul anului 1716, ceea ce rămase din familia Brâncoveanului se întorcea din exil, fiind primită în ţară cu multă cinstire. În octombrie 1716, în drum spre Bucureşti, doamna Marica a adresat o scrisoare Mitropolitului Ţării Româneşti, boierilor şi, prin ei, întregului popor, vorbindu-le de iertarea acordată tuturor pribegilor, de scutirea de biruri şi îndemnându-i să se întoarcă la casele lor şi să se apuce de treabă spre binele ţării. A fost o adevărată ,,proclamaţie”, singura pe care o femeie a adresat-o vreodată românilor. Prin întoarcerea Mariei Brâncoveanu, turcii au încercat să dea o mulţumire Ţării. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în obştea românească, se socotea că toate nenorocirile ţării îşi aveau ca pricină uciderea mişelească a domnitorului şi a copiilor săi. Prin intermediul patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului, osemintele domnitorului şi ale copiilor au fost aduse în ţară abia în anul 1720 şi au fost aşezate în Biserica ,,Sfântul Gheorghe-Nou” din Bucureşti. Din prudenţă, lespedea mormântului nu a fost inscripţionată. Însă pe candela ce a fost aşezată deasupra mormântului a fost inscripţionat cu litere chirilice: „Această candelă, ce s-a dat la sveti Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriei Sale Maria, carea şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi, aici să i se odihnească oasele”. Iulie în 12 zile, liat 7228 (1720).
Doamna Maria a petrecut ceilalţi ani ai vieţii în rugăciune şi nevoinţă duhovnicească având în amintire chipul soţului şi al copiilor săi trecuţi la cele veşnice. Îi însoţea în amintirile sale scumpe şi le mângâia chipurile prin lacrimile care îi şiroiau pe obraji. Glasurile lor îi răsunau limpede în inimă alcătuind un luminos şirag al aducerilor aminte. După ce s-a întors din surghiun, citise de nenumărate ori panegiricele alcătuite de fiii săi. Le simţea ca pe o rugăciune şi, pentru că lacrimile i se amestecau cu slovele tipăriturii, adeseori, inima i se umplea de o minunată mângâiere. Parcă îl auzea şi acum pe Ştefan când rostise în biserică cuvântul său panegiric alcătuit în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Îi dedicase anume ei acest cuvânt, iar când îl citea era încredinţată că fiul său îi grăia de dincolo de hotarul de taină al acestei lumi. Întru acest temei apostolesc recitind cuvintele alcătuite de fiii săi, în sufletul Doamnei Maria s-a limpezit încununarea urcuşului pătimitor al familiei sale. Şi până astăzi dăinuirea ctitoriilor brâncoveneşti înălţate spre Cer străluceşte, în chip tainic, prin sângele pe care Mucenicii Brâncoveni l-au vărsat la temelia neamului românesc şi deopotrivă al întregii firi omeneşti.
În biserica Sfântul Gheorghe-Nou, începută de bunicul ei, Antonie Vodă din Popeşti, se pare că a fost îngropată şi ea de fiicele ei, în decembrie 1729, alături de trupul voievodului. Alţi cercetători susţin că nu se cunoaşte locul de îngropare al Mariei Brâncoveanu. Cu siguranţă timpul va decide şi momentul în care doamna Maria va fi trecută în rândul sfinţilor alături de soţul şi copiii ei.
Pr. Mihai Roşu, Protoiereu de Nicoreşti