Sfântul Cuvios Ioan Scărarul ne învaţă: Despre Pocăinţă şi îndreptare

0_climaque_plusPocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala lui Dumnezeu pentru o  a doua viaţă. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

(…) Să luptăm înainte de toate cu diavolul întristării. Căci acesta, venind lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Mt. 19, 26). Dracii spun că Dumnezeu e înainte de cădere iubitor de oameni, dar după cădere e aspru. Nu crede celui ce-ţi zice după căderea în mici greşeli: «Bine era de n-ai fi făcut aceasta. Dar nu e nimic». Dar de multe ori, daruri mici îmblânzesc mânia mare a judecătorului.

Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care nu plînge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvîrşit alte lucruri bune în ea. Nimeni din cei ce plâng să nu aştepte încredinţarea (iertării) în ceasul ieşirii (morţii). Căci ceea ce este nearătat, nu e sigur. Pentru aceea a şi zis careva: «Lasă-mă să răsuflu, prin încredinţare, ca să nu mă duc de aici neîncredinţat» (Ps. 38, 18).

Unde e Duhul Domnului, s-a dezlegat legătura. Şi unde e smerenia neasemănată s-a dezlegat, de asemenea, legătura. Dar cei ce pleacă fără acestea două, să nu se amăgească. Căci sunt legaţi.

Cel ce se plânge pe sine însuşi, nu se ocupă de plânsul, de căderea, sau de ocărârea altuia.

Câinele muşcat de o fiară, se mânie şi mai mult pe ea, înfuriindu-se neasemănat mai mult pe ea din durerea ranei. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a încetat conştiinţa să ne muşte. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator. Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea. De aceea, cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine.

Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute şi nevăzute ce ni se întâmplă, ba încă de şi mai multe. Moise, după ce a văzut pe Dumnezeu în rug, s-a întors iarăşi în Egipt (care se înţelege «întuneric»), la lucrarea cărămizilor lui «faraon cel gândit». Apoi iarăşi se suie la rug. Dar nu numai acolo, ci şi în munte. Cel ce a avut parte de vedere, niciodată nu deznădăjduieşte de sine. Sărăceşte marele Iov, dar s-a îmbogăţit iarăşi, în chip îndoit. Cumplite sunt în cei trândavi căderile de după chemare. Ele calcă nădejdea în picioare şi-i conving pe aceia să socotească fericit lucru chiar şi numai o singură ridicare din groapă.

(…) Să luăm aminte toţi, dar mai mult cei ce am căzut. Să nu bolim în inimă, ci în cugetarea mea, mai bine zis în pocăinţa mea, se va aprinde focul rugăciunii care mistuie materia păcatului (Ps. 38, 4).

Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai-înainte-pomeniţii sfinţi osândiţi şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta, pînă ce nu te va lumina Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru învierea pocăinţei celei pline de grijă. Amin!

Prin pocăinţă ai urcat a cincea treaptă (după lepădarea de lume, neîntristarea, înstrăinarea şi ascultarea, n.n.). Prin ea ai curăţit cele cinci simţuri, scăpând de pedeapsă şi de osânda fără de voie, prin cea aleasă de bună voie.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 4,

trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecţia ,,Filocalia”,

vol. IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 136-137şi 151-155)