Domnia Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, în contextul politic european al vremii sale (I)

image_3La 29 octombrie 1688, urca pe tronul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, fiul postelnicului Papa Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino, sora domnitorului Şerban Cantacuzino.

Pe linie paternă, Constantin Brâncoveanu era descendentul a două mari familii boiereşti româneşti, Basarabii şi Craioveştii, fiind strănepot al lui Matei Basarab, iar pe linie maternă era urmaşul familiei Cantacuzinilor, descendentă a fostului împărat bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino. Tatăl şi fratele său fiind ucişi de turci, el a rămas singurul moştenitor al averii lui Matei Basarab de foarte tânăr, fiind cel mai bogat boier din Ţara Românească.

A urcat pe tron la doar 34 de ani, cu sprijinul unchilor săi din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino şi marele spătar Mihail Cantacuzino, fraţii răposatului voievod Şerban Cantacuzino, bucurându-se şi de susţinerea restului boierilor pământeni, cu excepţia rudelor fiului nevârstnic al lui Şerban vodă, Gheorghe. Alegerea şi înscăunarea sa au fost imediat recunoscute şi de Înalta Poartă, pungile cu aur fiind un argument convingător pentru a nu lăsa loc la tergiversări.

Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Ţării Româneşti într-o perioadă complicată a situaţiei politice a Europei, cu conflicte între cele trei mari imperii, otoman, habsburgic şi rus,  principatele române fiind adesea vizate şi prinse la mijloc între interesele acestora.

În acest context, pentru cei doi Cantacuzini care l-au ajutat să urce pe tron, stolnicul Constantin şi marele spătar Mihail, Constantin Brâncoveavu s-a vrut a fi doar o soluţie temporară, ei reuşind să exercite o influenţă extrem de mare asupra politicii interne şi externe duse de domnitor până după anul 1700.

În anul 1703, la Adrianopol, Constantin Brâncoveanu era însă întărit pe viaţă domn al Ţării Româneşti de către sultanul Mustafa al II-lea, în schimbul acceptării dublării haraciului către Înalta Poartă. Această biruinţă personală, care se înscria în planul lui Constantin Brâncoveanu de a instaura o domnie ereditară, care să asigure succesiunea la tron a fiilor săi, a nemulţumit partida Cantacuzinilor, care a început să manifeste rezerve faţă de acţiunile domnitorului.

În anul 1706 Constantin Brâncoveanu şi-a asumat instaurarea unei guvernării proprii, înlăturându-l pe Mihail Cantacuzino din dregătoria de mare spătar, act ce a condus la izbucnirea unui conflict deschis cu Cantacuzinii. Aceştia, deşi în planul politicii externe aveau afinităţi proruse, n-au ezitat să uneltească împotriva lui Constantin Brâncoveanu la Înalta Poarta, aducându-i diverse acuze, pentru a obţine mazilirea acestuia şi a urca pe tronul muntean un membru al familiei lor.

Diplomat abil, Constantin Brâncoveanu a reuşit însă, uneori cu sacrificii financiare foarte mari, alteori prin activitatea diplomatică intensă pe care a desfăşurat-o, folosindu-se de o reţea de oameni de încredere ce-i asigurau legăturile cu principalele centre de putere ale Europei, în acea perioadă în care Ţara Românească s-a aflat într-o conjunctură externă extrem de potrivnică, prinsă între interesele celor trei imperii ostile, să păstreze atât autonomia principatului, cât şi domnia sa, până în anul 1714.

Călăuzindu-se după principiul păstrării şi cultivării bunelor relaţii cu turcii, ca bază a politicii sale externe, Constantin Vodă Brâncoveanu a urmărit totuşi păstrarea unui echilibru în relaţia cu cele trei mari puteri. Conştient că de unul singur nu putea duce o politică de succes, pentru a da greutate acţiunilor sale, el a căutat mai întâi alianţa cu celelalte două principate române, urmărind să impună o politică externă comună, unitară şi coerentă. Din păcate, şi nu doar pentru el, ci şi pentru celelalte două ţări române, această viziune nu s-a putut concretiza.

Alianţa dorită cu Constantin Cantemir al Moldovei nu s-a mai realizat din cauza neîncrederii partidei boierilor Roseteşti, credincioşi turcilor, cei care conduceau de facto Moldova, în Cantacuzinii de orientare filo-rusă, ceea ce a condus în final şi la animozităţi între cei doi domnitori.

În 1693, după moartea lui Constantin Cantemir, Brâncoveanu a reuşit să pună capăt, după doar trei săptămâni, domniei tânărului domnitor Dimitrie Cantemir, obţinând domnia pentru Constantin Duca, care a devenit ginerele său.

Ascendentul pe care-l căpătase Constantin Brâncoveanu asupra domnitorului Moldovei Constantin Duca a nemulţumit boierimea moldavă, care a obţinut mazilirea acestuia în 1695, în locul său urcând în scaunul de domnie Antioh Cantemir, acesta domnind până în 1700. Antioh a încercat o apropiere de domnul muntean, cerând în căsătorie pe una dintre fiicele sale, dar a fost refuzat de Brâncoveanu, relaţiile rămânând în continuare reci.

Încercările ulterioare ale lui Constantin Brâncoveanu de a impune pe tronul Moldovei un candidat loial idealurilor sale politice au eşuat, iar în 1710 a revenit la domnie Dimitrie Cantemir care, deşi devenit domn cu ajutorul turcilor, a trecut imediat de partea ruşilor.

Relaţiile cu românii de dincolo de munţi au fost şi mai complicate din cauza războiului dintre Poartă şi Liga Sfântă condusă de Imperiul Habsburgic, principatul Transilvaniei fiind ocupat de habsburgi şi cedat apoi de turci acestora în 1699, prin pacea de la Karlovitz. Atunci când românilor li s-a impus de către habsburgi trecerea la catolicism, Brâncoveanu a intervenit pe lângă împăratul Leopold I în favoarea românilor, solicitând să nu fie forţaţi să treacă la uniatism. Acest prim demers a avut drept urmare emiterea de către împăratul Leopold I a două diplome, la 12 septembrie şi la 12 decembrie 1701, prin care românilor li se dădea, în principiu, dreptul de a-şi alege confesiunea. Un al doilea demers, făcut prin intermediul ambasadorului Angliei la Constantinopol, nu şi-a mai atins scopul, stârnind mânia împăratului habsburg.

La urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu a avut de făcut faţă ostilităţii Imperiului Habsburgic. Predecesorul său, domnitorul Şerban Cantacuzino trimisese o ambasadă la Viena, cu instrucţiuni de a încheia o alianţă cu habsburgii. Brâncoveanu trimitea acestei ambasade noi instrucţiuni, cerând ca Imperiul Habsburgic să garanteze că Ţara Românească nu va avea parte de un regim de ocupaţie militară, asemeni Transilvaniei. Habsburgii n-au mai avut răbdare să negocieze încheierea unui tratat şi în 1690 au intrat în Ţara Românească sub conducerea generalului Donat Hissler, cu intenţia de a ocupa Bucureştiul. În aceste condiţii, Constantin Brâncoveanu a acceptat ajutorul militar al turcilor şi al tătarilor, forţându-i pe habsburgi să se retragă peste munţi, în Transilvania. În august 1690 Constantin Brâncoveanu îi învingea pe habsburgi, la Zărneşti.

ConstantinBrancoveanuCoA1700După acest episod, domnitorul muntean a reluat relaţiile diplomatice cu Viena în ascuns, reuşind să evite implicarea activă a Ţării Româneşti în războiul dintre Imperiul Otoman şi Liga Sfântă, alcătuită din Imperiul Habsburgic, Polonia şi Veneţia. Mai mult, Constantin Brâncoveanu a intrat într-un riscant joc politic, facilitând corespondenţa secretă a habsburgilor cu ambasadorii Angliei şi Olandei la Istanbul, în timp ce pe turci îi asigura de buna sa credinţă faţă de Înalta Poartă, întărită adesea cu pungi de galbeni. Habsburgii i-au fost recunoscători, acordându-i, în 1695, titlul de ,,principe al Sfântului Imperiu”, dreptul de a cumpăra proprietăţi în Transilvania şi de a construi acolo, precum şi pe cel de a se refugia în acest principat cu toată familia, în cazul unui pericol din partea turcilor.

Principalul câştig al acestei politici a fost însă faptul că la încheierea păcii de la Karlowitz, din ianuarie 1699, dintre Imperiul Otoman şi Liga Sfântă, autonomia Ţării Româneşti nu a fost pusă în discuţie, în condiţiiile în care Transilvania era cedată de turci habsburgilor iar principatul muntean era râvnit de puteri precum Polonia.

Deşi desfăşurată în secret, turcii aveau cunoştinţă de mijlocirea corespondenţei dintre Viena şi ambasadorii Angliei şi Olandei la Constantinopol de către Brâncoveanu, dar interesul de a încheia cu habsburgii o pace cât mai avantajoasă pentru ei i-a determinat să nu-l pedepsească pe voievodul muntean. În plus, Brâncoveanu a ştiut să menţină bunele relaţii cu Poarta, baza politicii sale externe, nu doar plin plata haraciului, ci şi prin exploatarea venalităţii şi corupţiei înalţilor dregători otomani, cărora le oferea bani şi daruri.

Acest joc diplomatic al voievodului muntean i-a iritat nu doar pe turci, ci şi pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei, aliatul turcilor. Acesta îl socotea indezirabil pe Constantin Brâncoveanu pe tronul Tării Româneşti pentru că ar fi făcut jocurile habsburgilor, cu care Franţa era în conflict pentru lărgirea sferei de influenţă în sud-estul Europei, periclitând astfel interesele politice ale Franţei în această zonă. Prin urmare, ambasadorul Franţei la Constantinopol a activat intens pentru obţinerea mazilirii domnitorului muntean şi înlocuirea lui cu un domnitor străin, devotat intereselor politice franceze.

În jurul ambasadorului francez la Constantinopol se formase o adevărată coaliţie împotriva lui Constantin Brâncoveanu, încă din primii ani ai domniei acestuia.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, în contextul în care politica expansionistă a Imperiului Habsburgic viza ţările ortodoxe din Balcani, conştientizarea de către acestea a pericolului că alianţa cu Viena poate conduce la înlocuirea stăpânirii otomane cu cea habsburgică, chiar mai rea decât cea dintâi, de vreme ce urmărea deznaţionalizarea prin impunerea catolicismului ortodocşilor, cum s-a întâmplat în Transilvania, a condus la conturarea tot mai puternică a unui curent pro-rus, susţinut în mod deosebit de cărturarii şi ierarhii greci.

De influenţa acestui curent, promovat la curtea sa atât de Cantacuzini, cât şi de mitropolitul Antim Ivireanul, nu a scăpat nici Constantin Brâncoveanu. Acesta a întreţinut relaţii diplomatice cu ţarul Petru I cel Mare (1689-1725), de care a şi fost decorat în anul 1700, fără a încheia totuşi o alianţă antiotomană. Constantin Brâncoveanu a înţeles, după încheierea păcii ruso-turce de la Constantinopol din anul 1700, în urma războiului prin care ruşii au luat în stăpânire cetatea Azov, că în acel moment prioritatea politicii lui Petru I o reprezenta războiul cu Suedia pentru Marea Baltică, care avea să se prelungească până în 1720.

În 1709 ruşii au obţinut o victoria importantă împotriva regelui suedez Carol al XII-lea, la Poltava. Regele Suediei, refugiat mai întâi la tătari şi apoi în Franţa, aliaţi tradiţionali ai turcilor, i-a incitat pe turci să declanşeze ostilităţile împotriva lui Petru I, ceea ce l-a pus pe voievodul muntean Constantin Brâncoveanu într-o situaţie ingrată. Pe de o parte, Cantacuzinii cereau în mod imperios încheierea unei alianţe cu Petru I, aşa cum făcuse şi Dimitrie Cantemir al Moldovei, deşi şi acesta fusese instalat domnitor tot de turci, pe de alta, Brâncoveanu nu dorea să le trezească turcilor suspiciuni că ar trăda, aşa că a ezitat să facă o mişcare pro-rusă evidentă, adoptând o politică de expectativă.

Politica adoptată de Constantin Brâncoveanu a fost compromisă de trădarea marelui spătar Toma Cantacuzino, care a trecut de partea ruşilor cu un steag de călăreţi. Victoria turcilor de la Stănileşti, pe Prut, din luna iulie a anului 1711, a marcat începutul sfârşitului pentru voievodul muntean.

Deşi l-au mai tolerat timp de trei ani, turcii nu i-au iertat atitudinea lui Constantin Brâncoveanu, suspiciunea acestora că domnul muntean i-a trădat fiind întărită de pârile şi acuzele pe care i le-au adus înaintea Sublimei Porţi chiar rudele sale cantacuzine.

La 24 martie 1714 Constantim Brâncoveanu era mazilit, arestat cu întreaga familie şi dus de Mustafa aga la Constantinopol, fiind închis mai întâi la Yediculé şi apoi la Bostancibaşî. Deşi întreaga avere din ţară i-a fost confiscată şi vărsată în vistieria sultanului, a fost torturat pentru a mărturisi ce alte averi mai are.

La 15 august 1714 Constantin Vodă Brâncoveanu primea moartea martirică alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi de ginerele său Ianache, din porunca sultanului Ahmed al III-lea.

Cantacuzinii, care au plătit multe pungi cu aur înalţilor dregători turci pentru a se asigura că Brâncoveanu nu mai scapă cu viaţă s-au bucurat doi ani de domnia Ţării Româneşti, pe tron urcând Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, numit de sultan domn ca preţ al trădării. După doar doi ani în Ţara Românească a început perioada domniilor fanariote.

Pr. lect. dr. Cristian Gagu,

Departamentul Teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie

din cadrul Universităţii ,,Dunărea de Jos”, Galaţi


Bibliografie:

Istoria Românilor, V, coord. Acad. Virgil Cândea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 248-267;

Ştefan IONESCU, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalităţi culturale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981;

Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, ed. redactată şi îngrijită de L. S. Desartovici, Bucureşti, Ed. Sophia, Alexandria, Ed. Cartea Ortodoxă, 2005;

Istoria Imperiului Otoman, coord. Robert MANTRAN, trad. Cristina Bârsan, Ed. BicAll, 2001;

Francis DVORNIK, Slavii în istoria şi civilizaţia Europeană, trad. Diana Stanciu, Ed. All Educational, Bucureşti, 2001.