Arhimandritul Neofit Nica, între vechii ostenitori ai Mănăstirii Sinaiţilor

Există adevăruri pe care trebuie să le re­cunoaștem iară și iară, ale căror înțelesuri ni se arată mai limpede decât orice și ale căror profunzimi regăsesc ecouri tainice, imposibil de acoperit, în inima omului. Acestea sunt cuvintele care evidențiază darurile oamenilor și lucrarea lor într‑o anumită perioadă din istoria Bisericii.

Așa a fost, într‑o nefastă epocă, și lucrarea părintelui Neofit Nica, a cărui slujire s‑a desfășurat în București, la Mănăstirile Cernica, Antim și, apoi, la Sinaia, fiind între cei care i‑a reprezentat pe monahii de dincolo de Prut.

Aceștia au venit în diferite mănăstiri din România pentru a‑și păstra identitatea românească și ortodoxă în fața crivățului roșu, cum a fost și cel venit din Siberiile de gheață, care i‑a nedreptățit și despărțit pe foarte mulți români, pe frați de frați…

S‑a născut la 22 decembrie 1915 în comuna Bogzești, județul Orhei din Moldova,  într‑o împovărată familie cu treisprezece copii, primind la Botez numele Pavel. Părinții lui, Anania și Anastasia, au muncit din greu pentru bunăstarea numeroasei familii, asemănătoare ca număr cu cea din care provenea vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.

Între cei treisprezece copii ai familiei Nica, s‑a numărat și viitorul arhiepiscop Antim, Episcop (administrator) la Ismail (1944), locțiitor de episcop la Galați (1947), Episcop‑Vicar patriarhal în perioada 1950‑1973, Arhiepiscop al Dunării de Jos, trecut la cele veșnice în ziua de 1 mai 1994.

După suferințele copilăriei și tinereții, dintre aceștia au supraviețuit opt. Unul dintre ei, Nicolae, a fost preot, trecând către Domnul la Bușteni, unde era adeseori vizitat de fratele lui, Arhiepiscopul Antim, și de viitorul Patriarh Teoctist, atât în vremea vicariatului la București, cât și în calitate de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.  Doi dintre frați au devenit profesori universitari, Dorel și Anatolie, iar alți doi au fost trimiși în Siberiile de gheață, Grigorie și Vasile. Singura fată, Maria, a ajuns preoteasă la Râmnicu Vâlcea.

În această aleasă familie, părinții și‑au educat copiii în frica de Dumnezeu, cu multă grijă, învățându‑i despre identitatea românească și dragostea față de Biserică, în anii când regimul de la Moscova se instaurase în Moldova.

Tânărului Pavel, dragostea părinților avea să‑i inspire viața și să‑l îndemne să urmeze școli de teologie și, mai apoi, să ia asupra lui jugul vieții în Hristos, devenind monah.

Tatăl lui a murit în anul 1939, iar mama sa, suferindă, după cum mărturisea arhimandritul Neofit, era preocupată să mențină, mai departe, în școli vocațiile copii­lor săi.

A urmat școala primară (de patru clase) în satul natal, Bogzești, din ținutul Orheiului, apoi Seminarul (opt ani) în orașul Chișinău și Facultatea de Teologie, tot la Chișinău, în perioada 1936‑1939.

Conform Diplomei de absolvire a Seminarului Teologic, eliberată în 1943, aflăm că era clasat al optulea între cei 20 de candidați care absolviseră Seminarul, având rezultate medii la învățătură, dintre care cele mai bune fuseseră obținute la muzică, predică (Omiletică) și lucru manual.

Fiind nevoit să își ajute mama bolnavă, precum și frații mai mici, a înghețat anul al IV‑lea la Facultatea de Teologie, înscriindu‑se, în același timp, și la Institutul Pedagogic din Chișinău, unde a urmat cursurile primilor doi ani.

În 1941 a reluat studiile la Facultatea de Teologie, pe care le‑a încheiat în București, unde s‑a stabilit în anii 1941‑1942. Locuia la Internatul din strada Radu Vodă, nr. 24bis, care funcționa lângă voievodala ctitorie și mănăstire cu același nume, desființată de regimul comunist în 1950 și reînființată după anul 1990, de al cincilea Patriarh al României.

Urmând vocația pe care o avea din copilărie, a intrat în viața monahală, închinoviindu‑se la Mănăstirea Cernica, unde a primit tunderea îngerescului chip.

Călugăria sa era anunțată Patriarhului Nicodim de către conducerea mănăstirii la 18 octombrie 1942. La intrarea în monahism, teologul Nica Pavel era recomandat în calitate de ucenic al părintelui profesor Gala Galaction, dar și al lui Nichifor Crainic, primind referințe pozitive și din partea Arhimandritului Mitrofor Ioil Babaca, stareț la Cernica în acea perioadă, peste o obște numeroasă, unde se mai întâlneau nume cunoscute ale monahismului, cum au fost Arhimandritul Nicodim Crăciunescu, Protosinghelul Augustin Mateescu, Ierodiaconul Nicodim Bujor, mai târziu căutat duhovnic, și alții.

În data de 26 octombrie 1942, în ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a fost hirotonit ierodiacon de către Episcopul‑Vicar Eugeniu Laiu Suceveanul, cu aprobarea Patriarhului României, Nicodim Munteanu.

În urma unui concurs organizat de Arhiepiscopia Bu­cureștilor, a devenit func­ționar la Cancelaria Sfintei Arhiepiscopii, unde a activat până în anul 1950, fiind închinoviat în acel timp la Mănăstirea Antim din Capitală. După anii de nevoință de la Cernica, noul stareț al Mănăstirii, Arhimandritul Inochentie Tănăsoiu, amintește că, în vremea viețuirii  acolo, a avut o purtare deosebită. Adeverința era solicitată în vederea încadrării în postul de funcționar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Epis­copul‑Vicar Veniamin Pocitan comunica aprobarea de a fi primit în mod provizoriu în obștea Mănăstirii Antim din București, printr‑o adresă eliberată la 9 decembrie 1944, specificându‑se că spațiul din Mănăstirea Antim era limitat, iar el era nevoit să locuiască în condiții modeste.

A fost hirotonit ieromonah în 1967 de Patriarhul Justinian sau, după alte surse, de Episcopul Visarion Ploieșteanul, în biserica Domnița Bălașa, Paraclis patriarhal, documentele fiind întocmite de Arhimandritul Justinian Florea, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor.

La 7 mai 1967, Patriarhul Justinian i‑a acordat rangul de protosinghel.

La Antim a ostenit și în vremea stăreției Arhimandritului Valerian Zaharia, mai târziu epis­cop al Oradiei.

Pe atunci, făceau parte din soborul mănăstirii nume importante ale supraviețuirii noastre duhovnicești: Protosinghelii Sofian Boghiu și Petroniu Tănase, cel din urmă funcționar la Sfântul Sinod, ieromonahul Veniamin Gavrilovici, funcționar la Institutul Biblic, ieromonahul Damian Stogu, canonarh, mai târziu slujitor la Schitul românesc de la Iordan, unde a trecut către Domnul, ierodiaconul Felix Dubneac, mai târziu arhimandrit și misionar în America, ierodiaconul Ioasaf Ganea, mai târziu arhimandrit și profesor, ierodiaconul Ioasaf Popa, mai târziu arhimandrit, Sandu Tudor, atunci bibliotecar la Antim, și alții.

Neofit Nica semnează ca arhimandrit pentru prima dată la 28 februarie 1972, însă nu cunoaștem data când a fost hirotesit.

După anul 1950, a cerut binecuvântare de la Patriarhul Justinian Marina pentru a se stabili la Mănăstirea Sinaia, unde a și trecut la cele veșnice.

Conform documentelor aflate în arhive, aflăm că preotul Alexandru Ionescu, vicar‑administrativ, comunica Mănăstirii Sinaia că părintele Neofit Nica, slujitor și ghid al Mănăstirii Sinaia, era trecut în postul de preot, cu aprobarea Patriarhului Justinian (1967).

Într‑un referat semnat de Arhimandritul Ilarion Marin, starețul Mănăstirii Sinaia, se vorbește despre o grădină cu flori din curtea mănăstirii și a cetății vechi de la Sinaia, în legătură cu care părintele Neofit Nica era oferit ca exemplu pentru implicarea în întreținerea ei, dorind să se ostenească în continuare pentru aceasta.

Arhimandritul Neofit a împlinit în acei ani ascultări diferite, secretar și muzeograf, ghid și horticultor. Cum s‑a amintit, era preocupat de flori, acesta fiind modul prin care oglindea, în exterior, lucrarea de duhovnicească grădinărire a sufletului, precum și atenta preocupare pentru creație, îngrijindu‑se în chip statornic de gospodărirea curții Mănăstirii Sinaia. De altfel, Arhimandritul Ilarion, starețul Mănăstirii Sinaia din anii `60, aprecia în mod deosebit această rucodelie și îl ruga să o perpetueze, pentru splendoarea locului și spre bucuria pelerinilor ori a vizitatorilor care ajungeau acolo.

După părintele Neofit au fost și alți muzeografi, unii dintre ei viitori clerici de mir, cum au fost cazurile teologilor Dan Toader, Vlăduț Vasiliu, Traian‑Lucian Șomcuteanu, Petru Moga și Gheorghe Vasilescu.

Părintele Neofit a lucrat, de‑a lungul anilor, cu stareții și viețuitorii de atunci ai mănăstirii, dintre care amintim, întru neuitarea anilor ce vor veni, câteva nume.

Cel dintâi a fost starețul Ilarion, urmat de Arhimandritul Calinic Argatu, mai târziu arhiereu‑vicar, episcop și arhiepiscop la Curtea de Argeș; apoi părintele Irineu Pop, călugărit la Sinaia, fin de călugărie al părintelui Neofit, mai târziu Superior al Așezămintelor din Țara Sfântă, Episcop‑Vicar la Cluj‑Napoca și Arhiepiscop al Alba Iuliei; părintele protosinghel Teostirict Mărandici; Ieromonahul Arcadie Stratulat; părintele Pimen Bărbieru; părintele Melchisedec Putină (venit de la Argeș); părintele Grichentie Damian (o vreme slujitor la Catedrala Patriarhală și la Mănăstirea Secu); părintele Damian Pânzaru; părintele Sinesie, care viețuise vreo 25 de ani la Muntele Athos; Miron Popescu; Pimen Stoichici și, temporar, părintele Gavriil Stoica și fratele lui, Justinian, veniți de la Mănăstirea Cheia, iar uneori poposea la Mănăstirea Sinaia și părintele Arsenie Papacioc, vestitul duhovnic.

Lor li se adaugă părintele Alexie (Nicodim) Pop, plecat în Europa Occidentală, și fratele lui, Leonida Pop, Arhidiaconul Nicanor Motorga, care slujea la Catedrala Patriarhală în preajma Patriarhului Justinian și avea o legătură deosebită cu Mănăstirea Sinaia, ori diferiți frați care s‑au perindat în perioada respectivă.

Alături de părintele Neofit, la Mănăstirea Sinaia, în a doua jumătate a veacului al XX‑lea, au mai fost închinoviați și alți călugări basarabeni, între care numeroși monahi rugători și blânzi, fugiți din calea uraganului dezlănțuit.

Neofit Nica a fost pentru o perioadă de timp ucenicul profesorului de teologie Gala Galaction. L‑a avut alături pe cunoscutul scriitor și arhimandrit de mai târziu Paulin Lecca, față de care a nutrit o sinceră prietenie. Atunci, Gala Galaction și Nichifor Crainic doreau să aleagă dintre studenții, deveniți monahi, o adevărată elită a Bisericii, care să răspundă provocărilor vremurilor și numeroaselor ostilități ale regimului comunist.

Despre Părintele Neofit Nica, părintele Petru Moga din Câmpina, care a fost, în tinerețe, apropiat Mănăstirii Sinaia, mi‑a mărturisit că avea preocupări speciale, asimilate intelectualilor și gânditorilor. Adunase o bibliotecă importantă, în care se aflau cursuri ale profesorilor de teologie cunoscuți din România perioadei interbelice, documente considerate în epocă potrivnice directivelor Statului.

Cu toate acestea, într‑o zi, Arhimandritul Neofit Nica le‑a încredințat pe acestea părintelui Petru Moga, care le‑a păstrat cum se cuvine. Erau, cum am spus, documente prețioase, care constituiau pietre de poticnire pentru acea perioadă.

Tot părintele Petru Moga mi‑a mărturisit că Arhimandritul Neofit citea și urmărea cu atenție sensul cuvintelor Sfintei Scripturi, și chiar dacă nu avea cunoștințe lingvistice deosebite, propunea anumite modificări.

În mod special, pe Psaltirea lui erau făcute multe însemnări, sublinieri și propuneri pe care le considera mai potrivite, nu doar din punct de vedere lingvistic, cât mai ales spiritual.

Toate acestea îl așază pe Arhimandritul Neofit Nica într‑o lumină senină, alături de marii trăitori din mănăstirile unei perioade crâncene, plină de încercări și restricții.

Înmormântarea lui a fost săvârșită în ziua de 3 mai 1999, în micuțul cimitir al Mănăstirii Sinaia, stareț fiind Protosinghelul Macarie Bogus.

La prohodirea sa, au participat și foștii stareți ai mănăstirii, iar cuvântul de despărțire a fost rostit de preotul Petru Moga.

Se cuvine să amintim că arhimandritul Ilarion, starețul Mănăstirii Sinaia, a avut inițiativa de a organiza cimitirul mănăstirii. Până la venirea sa, călugării erau îngropați în cimitirul orașului, la aproximativ șase kilometri depărtare. În timpul stăreției sale, acest lucru nu a fost posibil, dar urmașul lui a rânduit, într‑un spațiu restrâns, un mic cimitir pentru monahii obștii.

Dacă până atunci monahii sinaiți erau înhumați la Valea Largă, dincolo de intrarea în orașul Sinaia, starețul Calinic Argatu a adus osemintele celor îngropați acolo și le‑a așezat în noul cimitir, unde se aflau doar mormintele monahilor Serafim și Teostirict.

† Timotei Prahoveanul

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor