11 septembrie… Cu inimile deschise, cu mintea încă rătăcită pe poteci de munte sau captivă în castelele de nisip ale mării, cu ochișorii somnoroși, cu fețele mângâiate de razele blajine ale dimineții și cu ghiozdanele încărcate de visuri, copiii ‑ mai mici sau mai mari ‑ pășesc timid sau zglobiu, singuri sau însoțiți de cei dragi, spre porțile larg deschise ale grădinițelor sau ale școlilor. Oare care dintre ei sunt stăpâniți de emoțiile cele mai mari: copiii sau părinții care‑i însoțesc?
Pândind forfota de după o ușă imensă, un zâmbet cald topește răcoarea matinală și o lacrimă obrăznicuță se joacă încontinuu cu ochii de ciocolată ai unei dăscălițe. E posibil, oare, ca dintre toți cei prinși în buchetul de raze și de flori multicolore al acestei dimineți, tocmai ea, dăscălița, să aibă cele mai mari emoții? Și de ce le‑ar avea? Pentru că e și ea, la rându‑i, mămică, pentru că își amintește de propria‑i copilărie și fiindcă anul acesta primește bobocei noi sub aripa‑i ocrotitoare. Puzderie de gânduri dau năvală în mintea și în inima ei, toate făurind fumuseți edenice pentru micuții care așteaptă emoționați întâlnirea cu noua doamnă care le va fi, pentru o clipă mare cât patru primăveri și tot atâtea anotimpuri surate, „mămica de la școală“. Pătrundem în sufletul fragil al dăscăliței care se deschide ușor, ca o carte bună, răsfoim, citim și ne minunăm de ceea ce descoperim în inima unui dascăl, în prima zi de școală:
„Doamne, dă‑mi puterea și răbdarea de a fi călăuză bună pentru toți copiii care așteaptă să soarbă, cu poftă, din potirul inimii mele, lumina cunoștinței și tainele învățăturii. Dă‑mi, Doamne, înțelepciunea de a nu pătrunde niciodată cu «bocancii prăfuiți» în sufletele fragile ale copiilor mei! Ajută‑mă să am puterea să‑mi las propriile‑mi dureri și griji în pragul ușii, iar în clasă, în fața copiilor mei, să intru senină, liniștită, cu zâmbetul pe chip, cu bucuria în suflet, căci puii mei, dragii de ei, cine știe de pe unde vin și ce poveri poartă și ei în sufletele lor! Dăruiește‑mi, Dumnezeule, puterea de a fi, pentru copiii mei, un fin sculptor al minților, un bun psiholog, un minunat medic care le leagă rănile făcute din joacă, atunci când mama nu e lângă ei, un înțelept care coboară pacea în inimile micuților, răscolite uneori de furtuni! Doamne, fă‑mă treaptă, rug, aripă, rază, bob de rouă, fir de iarbă care, călcat și umilit, să nu știe să răsplătească talpa ce‑l batjocorește, decât cu sărutul iertării! Dăruiește‑mi, Doamne, puterea de a le insufla copiilor mei curajul, de a le alunga fricile de toate cele câte‑i înspăimântă, de a le cultiva dragostea petru tot ce e frumos și valoros ‑ pentru familie, pentru natură, pentru lucrul bine făcut, pentru moralitate, pentru neprețuita libertate, pentru patria și limba română și, mai presus de toate, pentru Dumnezeu ‑ căci toate acestea poartă astăzi jugul indiferenței, al trădării și al nepăsării! Ajută‑mă să nu deznădăjduiesc, atunci când priviri întunecate și voci răzvrătite se vor îndrepta ca săgețile nemiloase asupra mea! Ajută‑mă, Părinte, să fiu, pentru toţi copiii mei, model de echilibru, de statornicie și de jertfă pe calea strâmtă ce duce spre Adevăr, spre Viață, spre Lumină. Și, Doamne, nu uita nici de puii mei de acasă, cărora, jertfindu‑mă pentru toţi ceilalţi, nu voi mai avea vreme, poate, să le fiu mamă, prietenă, confidentă! Suplinește‑mi, Învățătorule, Tu, lipsa, cu o aripă de înger, cu o rugăciune și cu un izvor de lacrimi!“
Așa e ruga unui dascăl pentru învățăceii săi, căci el, educatorul, își cunoaște bine misiunea și știe că în fața lui Dumnezeu, Școala va da socoteală, alături de Familie și de Biserică pentru câtă flacără a ars, pentru câtă lumină a dăruit, pentru cât cuvânt de învățătură a jertfit, pentru câtă esență de suflet a picurat, pentru cât timp a smuls din viața‑i efemeră pentru a plămădi aluatul fraged ‑ puiul de om. Referindu‑se la misiunea de dascăl, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu. Uitându‑se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu“, iar Petre Țuțea își exprima cu entuziasm dorința de a fi fost profesor și poziția lui față de dascăl: „Mi‑ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Se aseamănă cu un tâmplar care ia lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux“. Spiru Haret, cel mai mare reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX‑lea, afirma un adevăr incontestabil ‑ „Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara“ ‑, evidenţiind, astfel, importanţa educaţiei în formarea tinerilor şi responsabilitatea noastră, a tuturor, părinţi şi şcoală, faţă de viitorul ţării noastre.
Dragii mei părinți…
Și pentru că am vorbit despre triada Școală‑Familie‑Biserică, nu aș vrea să închei această scurtă misivă dedicată începutului de an școlar fără a pătrunde în sufletul dăscăliței cu ochi de 
ciocolată și să vă dăruiesc de acolo, de pe o filă, cuvântul ei fierbinte pentru părinți: Dragii mei părinți, să aveți încredere în valorile școlii și să „complotați“ cu dascălii la educarea, la înălțarea spirituală a copiilor! Nu lăsați totul în grija şcolii, fiți receptivi și implicați în evoluția fiilor voștri! Învățați‑vă copiii, înainte de orice, să iubească, să ajute, să fie sprijin pentru cei de lângă ei! Contează mult mai mult decât mândria de a‑i surclasa pe ceilalți. Nu‑i comparați, nu realizați clasamente, căci fiecare copil, asemenea oricărei flori, înflorește la vremea lui, având mireasmă, culoare şi frumuseţe unică. Învăţaţi‑i bucuria de a dărui, de a face o faptă bună, de a întinde mâna la nevoile celorlalţi! Nu le încărcați programul de lucru cu ore mai multe decât ați putea duce chiar voi, dragi părinți! Nu le răpiți timpul de joacă, de lectură! Învăţaţi‑i de mici să descopere şi să preţuiască tainele cărţilor sau ale vreunui meşteşug spre care îi vedeţi că înclină! Nu toți vor deveni profesori, medici, avocați, ingineri. Țara are nevoie și de zidari, și de șoferi, și de tâmplari buni. Nicio meserie nu e o rușine. Învățați‑i să prețuiască omul și lucrul bine făcut! Faceți‑vă timp să comunicați cu copiii voștri! Alături de acumularea de cunoștințe, de informații, de diplome, ocupați‑vă și de sufletele lor, de creșterea lor spirituală! Sfântul Ioan Gură de Aur atenționa că „Fiecare părinte își dă toată silința să‑și instruiască copiii lui în meserii, în arte, în știință, în oratorie, dar nici unul nu se interesează să educe sufletul lor“; și tot el afirma: „Atunci abia veți primi mare răsplată, când copiii pe care i‑ați născut vor stărui în credință, în iubire și în sfințenie“.
Dragi părinți, în vremurile acestea, când mulți au ales calea exodului, dăruiți‑le, pe cât este posibil, copiilor voștri, modelul viețuirii în unitate, bucuria de a crește alături de întreaga familie. Sărutul depus pe frunte, seara, la culcare, și mângâierea de „Noapte bună!“ sunt mult mai importante decât banul, telefonul, tableta sau hăinuța de firmă pe care le trimiteți, printr‑un colet, acasă, de departe! Copiii au nevoie de dragostea părinților, nu de lacrima dorului. Iar când vor crește, nu‑i educați să aleagă calea înstrăinării! Am cunoscut clase întregi de românași, niște liceeni minunați, care au fost efectiv alungați de dascălii lor printre străini, numai pentru că purtau „vina“ de a fi fost foarte deștepți și nu aveau de ce să rămână în România. Cultivați‑le, dragi părinți, încă de mici, responsabilitatea muncii fizice și intelectuale împlinite ca pentru Dumnezeu, dragostea de țară și de familie, legea morală și legea creștină ‑ valori pentru care pământul nostru mustește de sângele sfinților și eroilor. Nu‑i îndemnați să se dezrădăcineze pentru valori materiale perisabile, ci sădiți‑le în suflete dorul și dragostea pentru valorile sufletești, pentru comorile care nu se strică, nici nu pot fi furate! Putere, răbdare și dragostea care nu cade niciodată, dragii mei! Iar pentru tine, minunatul meu coleg ‑ educator, învățător, profesor ‑ un mesaj scurt, pe care l‑am primit de la un psiholog drag sufletului meu și care mi‑a plăcut enorm: „Fă Rai din ce ai! Fă Rai din ce predai!“ Cu gânduri bune şi cu speranţa că „toate acestea fi‑vor învăţate“, ridicăm cortina anului şcolar, îi invităm pe copii să intre în scenă şi… să sune clopoțelul!
Prof. Marinela Modiga,
Școala Gimnazială „Miron Costin“, Galați