Sub „șipotul“ harului Sfântului Duh, prin iubirea eternă, părintească a Tatălui și în unitatea, asemenea spicelor adunate de pe întinsul mănoaselor câmpii roditoare, oferită în Sfânta Liturghie, de Fiul, Hristos Domnul, Sfintele Paști se actualizează prin împărtășirea din preaplinul bucuriei, „din Izvorul Cel fără de moarte“.
Cincizecimea ne conduce din foișorul Cinei celei de Taină și de la „Mormântul de viață dătător“, în „Cortul mântuirii“, sub flăcările de foc ale Duhului Sfânt, „Arhitectul Bisericii“ sau „Plugarul“ acesteia, așa cum ne învață Sfinții Părinți Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.
-
Mai întâi se prea poate ca noi, cei de astăzi, branșați la sursele „vitale“ ale vieții moderne, cu bunele și mai puțin utilele aspecte spirituale, să părăsim calea ce ne duce pe „ușa“ cea strâmtă către noi înșine, adică spre lăuntricele căutări, mulțumiri și nemulțumiri, orientându‑ne spre „luminile“ virtualului, secularului și utilitarului.
Bogăția de informații din toate domeniile vieții pământești, de altfel atât de firească, a noastră, a fiecăruia, ocolește, din nefericire, exercițiul anevoios, omenesc, util, al formării spiritual‑culturale și socio‑umane, în continuitatea dinamică și înnoitoare a tradiției noastre echilibrate.
De aceea, normalitatea informației clasice, spre formarea omului complet și complex, pare greoaie, anevoioasă, prea costisitoare, și de durată în fața unor oferte rapide, utile și „binefăcătoare“ doar la persoana întâi!
Celălalt, de lângă noi sau din depărtare, contează mai puțin sau deloc, ori este perceput ca o realitate abstractă, decât o șansă personală de îmbogățire spirituală, culturală și socială.
Chiar și programele „de socializare“, destul de frecvent enunțate, conduc adesea la o comunicare artificială, tot pe cale emoțională, virtuală și vizuală, în detrimentul celei reale, vii, concrete și binefăcătoare.
De aceea, hrana creșterii și devenirii noastre umane trebuie să fie mai întâi spirituală, culturală și educațională, prin lecturi, prin frecventarea modelelor reale, binevoitoare, altruiste și iubitoare ‑ dascălii, artiștii, oamenii de cultură, spațiile frumuseții naturale și artistice și, mai ales, „Cerul de pe pământ“, Biserica!
-
De ce nu prea participă, în special bravii, inimoșii, inteligenții și energicii noștri adolescenți, la evenimentele tradiționale: în familie, în școală, la muzeu și teatru, la operă și, mai ales, la Sfânta Liturghie?
Nu este suficientă doar observarea absenței lor acasă, la masă, în clasă, la școală ori în biserică!
Cu atât mai nefericită este atitudinea critică față de dânșii! Nu cu admonestări, penalizări, chiar dacă unele par corecte, se va ajunge acolo unde trebuie, adică mai la adânc, mai în noi înșine!
Nu cumva această stare de atitudini este și problema noastră?
Nu cumva și noi adesea nu intrăm, prin noi înșine, mai întâi, și apoi în spațiul interior al clădirii?
Se pare că atunci când nu reușim să facem loc concret Domnului, dar şi modelului părinților şi dascălilor noştri în inimile noastre, doar cu gândul la ei nu prea reușim să‑i și întâlnim la modul cel mai pur, binefăcător și iubitor. Dacă nu ne aparțin, nici ei nu simt că le aparținem!
Ori această cale este grea, anevoioasă, plină de jertfelnică implicare, așa cum mama își ocrotește pruncul la piept și pe brațe, la bine și la greu, chiar dacă ei îi este uneori foarte dificil. Greul acela spiritualizat devine „povara“ cea ușoară și „jugul“ cel bun pe care, să recunoaștem, nici noi nu le prea alegem.
Iată de ce nu ne întâlnim, pentru că nu ne‑am regăsit unii în alții și nu ne‑am convins de principiul vaselor comunicante și nici de sursa luminoasă a harului lui Dumnezeu de la Botez, de hrana cerească primită prin Sfânta Împărtășanie și, cu atât mai puțin, de frângerea pâinii în care se ascunde marea iubire, izvorul nesecat al cunoașterii, dintre care cea mai utilă este cea a omului interior, de la copilărie până la tinerețea cea fără de bătrânețe.
În unitatea formatorilor orientați spre harul Domnului, îmbogățiți în ei înșiși, se regăsește calea spre tineri! Pe această cale și ei se deschid!
-
Tinerii au trăiri profunde, dar nu îi ajutăm să le exprime pe viu și în concret, deoarece informația acumulată rămâne acolo unde ai așezat‑o! Informația te satisface ori te dezamăgește, te bucură pe moment, dar nu rezistă la încercări și probe exterioare.
Soldatul, în fața raniței, cu toată tehnologia modernă și utilă, pentru antrenament, doar în gând, nu este și un luptător încercat și eroic. Este asigurat doar de ceva exterior! Nu este însuflețit, ajutat, energizat de cineva, care să‑l fi antrenat!
Așa și elevul, studentul, tânărul poate avea acces și la informație și la bunuri. Dar ele nu‑i vorbesc! Ele nu‑l cheamă la un exercițiu, nici la inteligență, nici la lucrare. Doar părinții, dascălul și mentorii exersați, înțelepți și deschiși cu inima îl vor convinge!
Vor convinge și tinerii care vor învinge în ei înșiși limitele! Dincolo de limita persoanei încap, prin luminare și credință, prin bunătate și implicare concretă, persoanele!
Așa se construiește comuniunea de la Dumnezeu la om, spre oameni!
Aceasta‑i pedagogia de urmat, dacă vom cuteza a citi impresiile tinerilor noștri care au participat la evenimentele spirituale, culturale, educaționale și fraterne, sub „cupola“ de har a „Catedralei cu vitralii foșnitoare“ de la Mănăstirea Buciumeni, la sărbătoarea Sfintei Treimi, eveniment ce actualizează constituirea Bisericii, din „pietrele vii“, la vuietul Sfântului Duh!
-
Când așez aceste gânduri cu cerneală pe imaculatul colii spre tipar, mă rog Domnului să fie o singură persoană care să le întipărească pe tabla eternă a inimii!
Doar „de la inimă spre inimi“ se poate trăi în comunitate, spre a ruga pe Domnul să ne unească în comuniune și să ne constituie „în Hristos și în Biserică“!
Am simțit, atât la Sfintele Liturghii, cât și la alte ocazii particulare sau publice, să exprim împreună cu preoțimea noastră harnică și receptivă la aspectele educaționale creștine și umane, cu dascălii și cu părinții, mulțumiri calde pentru mărturiile minunatelor biruințe ale majorității elevilor care, la Brăila, au urcat pe locul I la competiția națională de la Bacalaureat. Și la Galați stăm bine, pe locuri de frunte!
Am crezut și cred că nu doar observațiile și nemulțumirile din sistem se cuvin a fi menționate, deși au și acestea rolul pe care îl au, deoarece tinerii au nevoie mai mult de apreciere, de apropiere și de susținere reale.
În acest sens, pe lângă multele manifestări tinerești și din drag pentru educația completă și utilă lor, țării și lumii, la nivel de parohie, protopopiat și eparhie, precum concursul de șah cu peste 150 de tineri, excursii, tabere, colocvii, dar, mai ales, prețuirea de la Ziua Familiei și a Copilului, ori excepționala manifestare populară de la Sărbătoarea Iei, mai cu seamă la Catedrală, Muzeul eparhial și Mănăstirea Măxineni, rămâne de însemnat, tot cu inima, un alt mare eveniment de suflet și înălțare spirituală. Este șansa evocării, prețuirii și manifestării aprecierii unui om al educației, al credinței, al culturii, al științei și al vitalizării prin exercițiul lucrării benedictinului, de la copilăria nevinovată la vioiciunea înțeleptului care a atins imposibilul pentru zilele noastre: tinerețea spirituală, culturală și sapiențială la o sută de ani!
Este vorba de dl acad. Constantin Bălăceanu‑Stolnici, a cărui viață pe întinsul unui secol unește într‑un tot armonios: obârșia nobiliară din ramura Brâncoveanului și a boierilor Bălăceni; educația regală de la copilărie până la o sută de ani, fără pauze inutile (tatăl său solicita profesorilor să depuncteze fiul, tocmai pentru a aprofunda și mai mult lectura, exercițiile și munca); cercetarea medicală întoarsă de la creier, de la funcția neuro‑motorie complexă, necunoscută decât parțial azi (4 % doar la savanți!), către Revelație, către tainele din inimă și, mai târziu, către introspecția, fără de contradicții, a căii apofatice.
Urmaș al dr. acad. Ana Aslan la Institutul de Geriatrie, Director de onoare al Institutului de Antropologie, autorul celebrei lucrări de nișă, în comunism, în 1981, „Anatomiștii în căutarea sufletului“, academicianul Bălăceanu‑Stolnici nu a ocolit Biserica și a participat activ la Sfânta Liturghie. Ca executor testamentar al fiicei lui Brâncoveanu la biserica „Domnița Bălașa“ din capitală, a fost sfetnic al Patriarhilor Justinian și Teoctist și mare susținător, lângă Preafericitul Părinte Daniel, al construcției Catedralei Mântuirii Neamului.
Însă v‑aș pofti să priviți imaginile de față un eveniment consumat la București, în data de 5 iulie a.c., în casa familiei nobile Simone‑Marie Vrăbiescu Kleckner, de lângă imobilele care au aparținut Brătienilor și lui Octavian Goga, aniversarea la 100 de ani a dlui acad. Constantin Bălăceanu‑Stolnici, unde am fost uimit de atmosfera aristocrată de acum mai bine de un secol, actualizată regește și modest în același timp, înalt, nobil, cultural, la cel mai autentic sens și rost interdisciplinar, dar rotund, familiar și cu totul firesc.
Fam. Vrăbiescu Kleckner s‑a repatriat după 50 de ani de exil impus de comuniști și cei doi soți, la 94 și 97 de ani, par nu tineri, ci foarte tineri, ca și dl Stolnici, sfidând unele firești semne ale vârstei biologice, printr‑o neverosimilă tinerețe de spirit, de cultură, de educație, de care îmi pare rău că puțini dintre noi și mai puțini tineri, din nefericire, mai avem parte.
Iată și un scurt mesaj emoționant al sărbătoritului care poate pentru unii dintre noi să conteze, mai cu seamă pe calea spre noi înșine, spre a ne regăsi în astfel de momente și evenimente împreună.
Ani binecuvântați centenarului nostru cu inimă, zâmbet și trăire la așteptările de modele în educație pentru tinerii și adolescenți noștri de mare viitor!
***
Fragment din cuvântul acad. Constantin Bălăceanu Stolnici la aniversarea sa:
„Noi europenii, în 500 de ani de scolastică, ne‑am format gândirea noastră în sens aristotelian. Noi europenii gândim aristotelian!
Teologia veche a Sfinților Părinți a fost preluată de Nicolaus Cusanus în secolul al XV‑lea și care a lansat un concept foarte complicat: «coincidentia oppositorum». Aceasta necesită o deschidere metafizică. De altfel, coincidența contrariilor a început să fie confirmată și de unele teorii ale fizicii cuantice. Un om poate fi om religios, și, în același timp, om de știință. Nu înțelegeam atunci!
Aici a venit apofatismul și m‑a ajutat. Am fost educat că vom ști totul, că mintea omenească va cunoaște toate realitățile lumii…În anul 1932, Hagen, un mare matematician al lumii, a făcut o demonstrație matematică ce afirma că toate necunoscutele vor fi cunoscute.
La Sfinții Părinți, în special la Pseudo‑Dionisie Areopagitul, este o învățătură care afirmă că sunt lucruri pe care omul nu le va cunoaște niciodată și vor rămâne taine. Aceasta înseamnă apofatismul! Moise se duce pe muntele Sinai, vorbește cu Dumnezeu, dar nu Îl vede. Aceasta este revelația apofatismului prin Vechiul Testament.
Apofatimsul m‑a ajutat foarte mult: să ne oprim aici, pentru că mintea noastră nu poate merge mai departe! Iată cum m‑am strecurat prin problema aceasta complexă dintre religie și știință. Am înțeles că o parte din lucruri rămân taine! La acest lucru am meditat și m‑a liniștit!“
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos