Şi atunci, ce este sărbătoarea? Ea este apropierea de noi, de Biserică, a bucuriei dată de Dumnezeu. Pe de o parte, întreaga viață a Bisericii este o sărbătoare fără sfârșit; pe de altă parte, ea este pregătirea pentru ultima sărbătoare: împlinirea tuturor lucrurilor, a lumii înseși în Dumnezeu. Așa înțelegem de ce fiecare sărbătoare, fiecare celebrare a Bisericii e clădită pe o dublă structură de pregătire și împlinire. Noi ajungem la Paști nu numai privind la calendar și zicând: „Anul acesta va fi pe data de 18 aprilie“. Trebuie să trecem prin Postul Mare. Înainte de Crăciun, trebuie să parcurgem Postul Crăciunului. Înainte de fiecare sărbătoare există, totdeauna, pregătire, purificare, post. Când mergem la Sfânta Împărtășanie, care este cea mai mare bucurie pe care un om o poate primi, noi trebuie să postim.
Toate acestea ne descoperă și ne învață adevăratul înțeles al sărbătorii. Este ușor „a merge la biserică“, este dificil a sărbători. Pentru că doar „mersul la biserică“, doar prezența acolo nu sunt suficiente. Adevărata celebrare este totdeauna o participare activă. Dar, nimeni nu poate atinge acea participare și înțelesul, adâncimea, bucuria celebrării, dacă nu s‑a pregătit pe sine însuși. Nu putem, fără o schimbare, sări de la o ceartă la bucuria creștină. Nu putem, după un prânz bogat, cu tutun și alcool, deveni ‑ deodată ‑ „duhovnicești“. Noi suntem oameni căzuți. Poftele noastre, trupurile noastre, totul ne împinge în jos, spre pământ. Este mai ușor pentru noi să stăm jos ‑ decât în piciore, să dormim ‑ decât să stăm treji, să citim glume ‑ decât un roman bun, și să citim un roman bun ‑ decât Evanghelia. Bucuria și toate lucrurile cele pline de slavă, pe care Dumnezeu ni le dă, ne apar la început ca poveri, ceva dificil sau chiar imposibil. Noi nu le acceptăm tocmai din aceste motive. Într‑adevăr, le respingem. De aceea, trebuie să facem un efort; și ‑ înainte ca să fie bucurie și sărbătoare ‑ toată viața noastră înseamnă efort. De aceea, nu putem celebra o sărbătoare fără a trece prin acest efort de pregătire. Acesta este sensul profund al instituției creștine a postului.
Sensul creștin al cuvântului „post“ nu este doar acela de a schimba dieta. Adevăratul post este totdeauna trupesc și spiritual; este efortul omului întreg. De ce? Pentru că aceasta este singura cale pentru ca noi să devenim iarăși lumină. Deschiși lui Dumnezeu și bucuriei Sale. Este imposibil a intra în împărăția lui Dumnezeu fără a scăpa de „grăsimea“ spirituală a tot ceea ce este rău, superficial, neînsemnat și muritor în viața noastră. Acesta este motivul pentru care ritmul vieții Bisericii este totdeauna acela de pregătire și împlinire.
Sfințirea timpului este astfel transformarea timpului nostru natural, cel în care noi trăim. Ca orice altceva în această lume căzută, timpul este căzut și, deci, necesită răscumpărare. A sfinți timpul înseamnă a‑l transforma într‑un timp plin de înțeles, într‑un timp care ‑ așa cum am spus ‑ este totdeauna în legătură, și atribuit ‑ prin Biserică și viața ei liturgică – celor trei aspecte fundamentale ale credinței: Hristos a venit și, în prima Sa venire, descoperim înțelesul vieții noastre, pentru că El a venit cu scopul de a schimba viața noastră de la întuneric la lumină, să‑i dea sens, să ne descopere „destinația“ reală, care nu este alta decât împărăția lui Dumnezeu. Totuși, toate acestea sunt imposibile, dacă El Însuși nu este prezent. Iar prezența lui Hristos în viața noastră este Biserica. Ea este totdeauna Hristos veghind, ajutându‑ne, îndrumându‑ne și umplându‑ne cu Harul Său. Și, în final, transformarea timpului înseamnă așteptarea viitorului, a acelei împliniri, a acelei ultime comuniuni cu Dumnezeu, în care este înțelesul a toate câte există: Amintire – Prezență – Așteptare.
Adevărata viață creștină își are expresia cea mai clasă în Sâmbăta Mare, care precede Paștele, când mormântul lui Hristos este încă în centrul bisericii. El este mort, dar deja razele luminii apar. Mormântul nu mai semnifică moarte; nu mai este locul la care ne tânguim și plângem. Mormântul în mijlocul bisericii, cu toate acele flori, a devenit deja mormânt dătător de viață. Hristos doarme și cu El parcurgem și noi această lungă zi,care ne va aduce bucuria pascală. Viața umană este așteptarea a ceea ce este la sfârșit, iar la sfârșit este bucuria camerei Mirelui, bucuria Învierii. La sfârșit sunt Fecioara Maria și Ioan Botezătorul și toți sfinții, la sfârșit este plinătatea negrăită de viață. Când văd acest sfârșit, doresc să ajung la el, să mă îndrept spre el. Eu trebuie să fac un efort și, când fac un efort, întreaga mea viață devine un exercițiu. Întâlnesc un om care nu mă interesează, dar realizez că acest om mi‑a fost trimis de Dumnezeu și, astfel, întâlnirea capătă sens. Să presupunem că am un serviciu nefolositor, dar acel serviciu este singurul prin care trupul meu, duhul meu, viața mea sunt schimbate în așteptare. Totul capătă sens, totul devine sfințit, pentru că totul este un pas înainte în acea lungă călătorie spre vârful Muntelui Tabor. Astfel, întregul ciclu liturgic are doar un singur înțeles: să ne facă pe noi capabili de a fi ca Petru pe Muntele Tabor, capabili să zicem: „Doamne, bine este pentru noi să fim aici“, dar zicând aceasta cu toată inima noastră.
Restaurarea vieții liturgice de peste an nu este o problemă numai pentru educația religioasă. Ea este problema în viața bisericească de astăzi. Suntem ortodocși foarte săraci, dacă credem că putem comprima Ortodoxia între orele zece și douăsprezece, duminică dimineața. Dacă întreaga viață de peste săptămână, de luni până duminică, întreaga viață dintr‑o lună, întreaga viață de peste an nu este raportată la Muntele Tabor, la Paști, la Cincizecime, atunci dimineața de duminică nu are înțeles.
Generației noastre îi revina uriașa datorie de a restaura nu numai cele exterioare, nu numai datele și numele sărbătorilor, ci și minunatele cunoștințe despre cum sărbătorim, despre cum să mergem la biserică și cum să găsim în biserică bucuria pe care nimeni nu poate să o ia de la noi.
Pr. Alexander Schmemann
* Pr. Alexander Schmemann, Liturghie și viață. Desăvârșirea creștină prin intermediul experienței liturgice, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, pp. 134‑137.