Patriarhul Nicodim Munteanu, la Dunărea de Jos

Clădirea Seminarului „Sf. Ap. Andrei“ în anul 1913

S‑au împlinit, la 6 decembrie 2019, 155 de ani de la naşterea Patriarhului Nicodim Munteanu, una dintre cele mai complete şi complexe personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române, cu adânci rădăcini înfipte în viaţa şi spiritualitatea răsăriteană, atât prin locul naşterii, ţinutul Pipirigului Neamţului, la 6 decembrie 1864, cât şi prin formarea sa ca slujitor şi teolog în vetre monahale de tradiţie din Moldova, dar şi la Academia din Kiev, o „Sorbonă“ a Ortodoxiei de la finele secolului al XIX‑lea. Patriarhul Nicodim, în calitate de arhimandrit şi vicar al Episcopului Pimen Georgescu, a desfăşurat, timp de şapte ani, o importantă lucrare misionară la Galaţi.

Cu prilejul marelui praznic al Sfântului Apostol Andrei, în Arhiepiscopia Dunării de Jos s‑au desfăşurat numeroase activităţi dedicate Anului omagial al satului românesc şi comemorării patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu. Nicodim Munteanu, cel de‑al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, rudă, pe linie maternă, cu Ion Creangă, încă „din pruncia sa cea dintâi a fost pregătit de Dumnezeu pentru pruncia cea de‑a doua, a chipului îngeresc. (…) Toate drumurile vieţii sale au fost drumuri de închinare smerită şi de slujire curată. (…) învăţându‑şi sufletul cu toate puterile vii şi ziditoare ale neamului său de ţărani, cu frică de Dumnezeu şi sfială de păcat“, cum spune motto‑ul părintelui Dumitru Croitoru, din deschiderea volumului „Patriarhul Nicodim Munteanu, viaţa şi opera teologică, misionară şi de traducător“, al preotului Gelu Aron, apărut recent la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Casian.

Ctitor şi „strateg“ spiritual

„În ascultările diaconale, pres­biteriale şi arhiereşti, până în fruntea ierarhiei româneşti a rămas monah, om de omenie, legat de popor şi de aspiraţiile sale, solidar cu toţi confraţii din cin şi din cler, condescendent şi sfetnic de taină al suveranilor, duhovnic al oamenilor de stat, dar mai presus de toate creştin rugător, cleric de reală vocaţie şi intelectual de vază, răsplătit de Sadoveanu cu aprecieri măgulitoare. Era considerat înalt în gândire, precum Ceahlăul şi profund în abordări ca Marea Neagră“, arată Arhiepiscopul Casian în cuvântul de binecuvântare al volumului închinat Patriarhului Nicodim.

Dacă despre unele părţi din viaţa, slujirea şi moştenirea teologică şi culturală ca monah, slujitor, ierarh şi patriarh se cunosc date importante, despre o etapă decisivă în formarea sa pentru rosturile mai înalte în Biserică, şi anume cea a începuturilor la Dunărea de Jos, se cunosc mai puţine. Între 1902 şi 1909, arhimandritul Nicodim uceniceşte, se formează şi, la rându‑i, formează caractere şi oameni de viitor în slujire, în calitatea de arhimandrit de scaun (vicar eparhial) şi, timp de un an (1908‑1909), ca director la Seminarul „Sfântul Apostol Andrei“, reînfiinţat de Ierarhul de la Dunăre.

Timp de şapte ani, Nicodim Munteanu rămâne în spaţiul creştin „de la Dunăre la Mare“ un ctitor şi un „strateg“ spiritual, un dascăl şi un misionar de excepţie. Enumerăm câteva din multele şi migăloasele sale demersuri: proiectarea şi zidirea Catedralei Episcopale; înduhovnicirea slujitorilor; catehizarea poporului pentru însuşirea dreptei credinţe ortodoxe şi frecventarea cu folos duhovnicesc a Sfintei Liturghii; lupta, împreună cu Ierarhul Pimen Georgescu, pentru redeschiderea Seminarului gălăţean, prin nenumăratele demersuri şi memorii către ministrul Spiru Haret, către primul‑ministru şi regele Carol I, încununate cu izbânda şi, mai presus de aceasta, cu prima ctitorie andreiană pe pământul apostolic de la Dunăre şi Mare: atribuirea Sfântului Apostol Andrei, prin decret regal, ca patron spiritual al seminarului.

La Dunărea de Jos, arhimandritul Nicodim Munteanu a înfiinţat „Şcoala de bază“ de la „Moldova de bază“, cum spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pentru ceea ce avea să urmeze în slujirile următoare.

Apostolat şi continuitate

Aflându‑ne la Galaţi în această perioadă, am vizitat mai întâi Seminarul „Sfântul Apostol Andrei“, unde Înaltpreasfinţitul Părinte Casian ne‑a prezentat etapele slujirii acestui om providenţial, la Dunărea de Jos, care aveau ca idee centrală vechimea creştinismului, continuitatea, dar şi apostolatul şi elanul nou într‑o şcoală reînnoită a viitorilor preoţi, a slujirii lor, însuşirii doctrinei şi formării liturgice şi misionare. „Totul începe în 1908, când s‑au reînfiinţat unele seminarii teologice, desfiinţate înainte printr‑o lege a parlamentului. În acel an, s‑au depus multe diligenţe, de aici de la Galaţi, de către Episcopul Pimen Georgescu, secondat de vicarul său, arhimandritul Nicodim Munteanu, care au dus la aprobarea redeschiderii seminarului din oraş. Totodată, s‑a propus ca el să aibă un ocrotitor spiritual: pe Sfântul Apostol Andrei, deoarece eparhia cuprindea teritoriul dintre Dunăre şi Mare, iar apostolul era personalitatea care însuma cel mai bine atât vechimea creştinismului, cât şi continuitatea lui. Toate aceste calităţi sau argumente sunt cuprinse în lucrarea Apostolului Andrei, continuată de cea a misionarilor monahi din secolul al IV‑lea, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Gherman, apoi de cea din secolul al VI‑lea a Sfântului Dionisie Exiguul şi a tuturor celor care au urmat lor, în succesiunea apostolică, până în zilele noastre. Atribuirea patronajului spiritual al Sfântului Andrei este punctul de plecare pentru cultul acestuia în Biserica neamului nostru. Trebuie accentuat rolul arhimandritului de atunci, Nicodim Munteanu, a cărui activitate la Dunărea de Jos se situează între anii 1902 şi 1909. Fostul ucenic al Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, avea o bogată cultură teologică şi activitate didactică la Iaşi, precum şi o prodigioasă activitate administrativă ca vicar“, ne‑a mărturisit Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Sfințirea chiliei Patriarhului Nicodim, la Muzeul eparhial

Arhimandritul Nicodim Mun­t­eanu a contribuit decisiv la câteva proiecte şi programe, pe care le putem identifica în zilele noastre: „Unele dintre ele, prin continuitate, au mereu vigoare şi actualitate. Mai întâi, între 1908 şi 1909, a fost primul director al reînfiinţatului Seminar Teologic «Sfântul Andrei» din Galaţi. Într‑un an a făcut cât alţii într‑o viaţă! Conceptul acestui seminar era unul extraordinar de echilibrat, cuprins între formarea spirituală şi cea culturală a elevilor, el însuşi fiind un mare om de cultură. În al doilea rând, acest concept viza pregătirea liturgică a elevilor, la care ţinea foarte mult, invitându‑i să înţeleagă esenţialul acestei slujiri şi participarea la serviciul liturgic. Nicodim Munteanu a fost un organizator de excepţie, un mare promotor al transparenţei. Când o persoană a dosit o mică parte din zahărul pentru ceaiul elevilor, a fost imediat concediată. A chemat, aici, profesori extraordinari, oameni de reală vocaţie, cu o bogată cultură şi cu o experienţă dovedită în viaţa bisericească. El rămâne o personalitate luminoasă în viaţa acestui seminar, care a tradus special pentru elevii de aici «Viaţa de seminar», o extraordinară lucrare, după Grigorie Petrov, profesorul lui de la Kiev“, aminteşte ierarhul.

Din 1948, prin efectul legii comuniste a restrângerii activităţii Bisericii, seminarul a fost de­sfiinţat, iar patrimoniul şi elevii au fost mutaţi la Seminarul Teologic din Buzău. „Situaţia a durat până în 1990, când s‑a intrat într‑o altă etapă a existenţei lui. În 1992, s‑a trecut, la sugestia noastră, la extinderea patronajului spiritual al Sfântului Apostol Andrei, de la ocrotitorul unui seminar teologic la municipiul Galaţi, primul oraş din România care primeşte o asemenea cinste. A urmat o altă etapă importantă, care s‑a consumat la Iaşi, prin iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei la acea vreme, care, în 1996, a reuşit, în chip providenţial, să aducă în capitala Moldovei capul Sfântului Andrei la sărbătorile Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi. A fost un moment decisiv la care au participat peste un milion de români. În 1996, Moaştele Sfântului Andrei au venit şi la Galaţi. A urmat apoi propunerea Preafericirii Sale ca Sfântul Apostol Andrei să fie ocrotitorul Bisericii Ortodoxe Române şi al României, iar cu prilejul celei de‑a doua veniri a capului Sfântului Apostol Andrei la Bucureşti, Sibiu şi Alba Iulia, autorităţile Statului Român, la solicitarea Bisericii, au statuat importanţa sărbătorii naţionale a unităţii noastre prin credinţă, cu o zi înainte de sărbătoarea propriu‑zis naţională a unirii tuturor românilor. Iar corolarul acestor etape de regăsire a Sfântului Apostol Andrei ca ocrotitor şi patron spiritual al nostru este sfinţirea, în 2018, a Altarului Catedralei Mântuirii Neamului, pe Masa căruia «a stat» şi mâna Sfântului Apostol Andrei, pe care Preafericitul Părinte Patriarh «a văzut‑o» tot timpul în lucrarea grea de zidire a celui mai important centru închinat apostolatului Sfântului Andrei: Catedrala Naţională“, a mai spus Arhiepis­copul Casian.

Chilia în care a locuit

Am vizitat apoi Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, fostă Reşedinţă episcopală, unde prin efortul cercetătorilor şi al Ierarhului s‑a identificat chilia în care a locuit, în perioada petrecută la Galaţi, fostul arhimandrit Nicodim Munteanu, în „partea dinspre dreapta, la etaj“, cum îşi amintea Constantin Tomescu.

Viitorul Patriarh a condus „corabia“ Bisericii Ortodoxe Române în vremuri furtunoase. Chemat să preia „cârma“ acesteia în timpul dictaturii lui Carol al II‑lea, s‑a confruntat cu numeroasele şicane din partea reprezentanţilor regimului antonescian şi ale statului naţional totalitar, pe care le‑a depăşit cu multă răbdare şi înţelepciune. De asemenea, a păstorit Biserica în perioada celui de‑al Doilea Război Mondial şi în primii ani ai regimului comunist (1939‑1948). Piatra de încercare a vieţii sale a reprezentat‑o confruntarea cu reprezentanţii forţelor procomuniste din timpul Guvernului Petru Groza şi de după alegerile fraudate din 19 februarie 1946. A înţeles repede că, pentru a scăpa Biserica de la dezastru, va trebui să găsească un „modus vivendi“, în condiţiile impuse de noul regim politic. Nu i‑a fost uşor, presiunile fiind uriaşe, la acestea adăugându‑se vârsta înaintată (era octogenar), boala de inimă şi sciatica. Pe lângă puterea rugăciunii şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, în această perioadă dificilă l‑a avut permanent ca aliat şi sprijinitor pe Regele Mihai. De altfel, Regalitatea şi valorile pe care aceasta le întruchipa i‑au fost o constantă a vieţii.

Fostul Palat Episcopal – actualul Muzeu al Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos

Prin ataşamentul său faţă de credinţa în Mântuitorul Hristos, prin caracterul său dârz şi printr‑o voinţă de neclintit, dar mai ales prin viaţa sa de smerit călugăr şi slujitor jertfelnic, care nu a uitat niciodată că puterea şi ajutorul lui Dumnezeu vin din împlinirea pravilei de rugăciune şi a unei lucrări temeinice şi consecvente, Patriarhul Nicodim Munteanu a apărat demnitatea Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile cu alte Biserici şi cu autorităţile de stat în vremuri tulburi, când preoţii erau arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare, iar practicarea credinţei începuse să fie un act de curaj şi o ameninţare la adresa noii orânduiri.

A tradus de două ori Sfânta Scriptură, a tradus şi prelucrat peste 50 de lucrări teologice, comentarii la cărţile Sfintei Scripturi, cărţi de predici şi peste 50 de broşuri cu caracter religios, de popularizare a credinţei creştin‑ortodoxe. „Pentru mine, mărturisea Patriarhul Nicodim spre sfârşitul vieţii, scrisul este o pasiune, o necesitate, o delectare şi o recreere sufletească, în acelaşi timp. Scriu de 60 de ani! Am scris mult şi încă mai am putere să scriu şi deloc nu obosesc. Scrisul parcă mă fortifică, mă hodineşte. Eu scriu încă de când eram elev la Seminarul de la Iaşi“.

Împreună cu Episcopul Pimen Georgescu, arhimandritul Nicodim Munteanu a fost în faţa autorităţilor vremii un aprig apă­rător al preoţilor şi al credincioşilor din satele unde avuseseră loc revolte şi violenţe împotriva proprietarilor de terenuri şi a administratorilor acestora în 1907.

Plecarea la Domnul a Patriarhului Nicodim s‑a petrecut în după‑amiaza zilei de vineri, 27 februarie 1948, la ora 17:45. Vestea trecerii sale la cele veşnice s‑a răspândit rapid în întreaga Capitală. Văzduhul răsuna de dangătul trist al clopotelor trase la toate bisericile. Cu mult mai îndurerat gemea însă prelung clopotul din Dealul Patriarhiei. După o grea suferinţă, pe care a suportat‑o cu seninătate, timp de aproape şapte luni, se stinsese din viaţă,  încet‑încet, ca feştila unei făclii de veghe, după ce luminase atâtea decenii în viaţa culturală şi spirituală a Bisericii şi a poporului român.

Dumitru Manolache

Preluare www.ziarullumina.ro / 6 decembrie 2019