„De multe ori au stătut în socoteala mea, că doar aş putea afla ceva nou să zic întru cinstea şi lauda preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei, dară n‑am putut afla nimica…
(…) Drept aceia dară, îmi caut şi făr’ de voia mea a conteni de a mai iscodi să aflu înălţimea fecioriei ei (…) Şi adâncimea darurilor ei (…), ci numai cu acel titulu (s.n.) ce i s‑au dat mai înainte de toţi vecii (…) prin mijlocul îngerului Gavriil (…): «Bucură‑te ceia ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine»” (Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu).
Despre marele har al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul de a‑şi supune cuvântul şi a‑i conferi virtuţi de expresivitate şi de forţă de sugestie nebănuite se poate vorbi mult, fără a epuiza exemplele conţinute în minunatele sale „Didahii”.
Voit am ales – tocmai în aceste zile! – spre exemplificare omilia referitoare la Praznicul Adormirii Maicii Domnului… Dar nu tratarea în sine a temei ne reţine atenţia în mod deosebit, cât acel fragment în care se face o observaţie surprinzătoare asupra numelui Fecioarei Maria – în ebraică: MARIAM. Sfântul Ierarh, împătimit analist şi cunoscător al puterii de sugestie şi al profundei rezonanţe semantice care „doarme” în cuvintele unei limbi şi, iată, ale limbii române (!) – recurge la un artificiu de tip eseistic, aplicat însuşi numelui Maicii Domnului.
Începe prin a împărţi numele (din ebraică) în trei silabe: MA‑RI‑AM
Şi continuă, propunându‑şi o analiză, o punere în relaţie a fiecărei silabe cu însăşi semnificaţia întrupării mântuitoare a lui Iisus Hristos: „…întru care nume Mariam, după a mea proastă socoteală, înţălegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţălegem că au născut o faţă (o Persoană a Sfintei Treimi n.n.) a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu;/ a dooa că are fieştecare înjugare două slove şi să înţălege ceale doao firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sânt şase slove de toate într‑acest nume, cu carele înţălegem cele şase taini mari şi preste fire, adecă blagoveştenia (Buna Vestire n.n.), naşterea, botezul, moartea pre cruce, înviiarea şi înălţarea la ceriu. Cu blagoveştenia s‑a descoperit taina cea mai nainte de toţ vecii ascunsă; cu naşterea s‑au împăcat ceriul cu pământul, adecă Dumnezeu cu omul; cu botezul ne‑am îmbrăcat în haina nestricăciunii; cu moartea ni s‑au dat viaţa; cu înviiarea ni s‑au dat bucuria şi cu înălţarea la ceriu, şăderea de‑a dreapta lui Dumnezeu‑Tatăl.”
Analiza va fi extinsă şi asupra cuvintelor rostite de Arhanghelul Gavriil la Buna Vestire: „Bucură‑te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine!”
Aici, zice Sfântul Antim: „…iar înţălegem numele Preasfintei Troiţe. Că în cuvântul ce zice: bucură‑te, să înţălege Fiiul, că El iaste toată bucuria lumii; în cuvântul ce zice: plină de dar, să înţălege Duhul Sfânt, prin care să dau toate darurile şi în cuvântul ce zice: Domnul e cu tine, să înţălege Tatăl, că El iaste Domnul a toate, văzutelor şi nevăzutelor (…)”
În loc de altă concluzie, marele cărturar riscă o afirmaţie, am zice, puţin hazardată, dar îndreptăţită de imensa evlavie care „i‑a potopit” sufletul. Astfel, spune că: „Dumnezeu…, Carele numai cu un cuvânt au zidit toate lucrurile cele văzute şi nevăzute, poate (…) să facă stele mai luminoase (…), lună mai iscusită(…) şi soare mai strălucitoriu decât acesta (…); iară o zidire care să covârşască în vrednicie pe Maica lui Dumnezeu nu va putea să facă, măcar că iaste preaputernic (…)!”
Suntem tentaţi să ne înfricoşăm, ca şi când am auzi un cuvânt de blasfemie, nu‑i aşa? În nici un caz! Sfântul Ierarh se explică îndată, într‑o cheie perfect logică şi uimitoare: „(…) Pentru că precum iaste cu putinţă nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine o fiinţă mai cuvioasă şi mai înaltă decât dumnezeirea, aşa nici o zidire mai covârşitoare decât aceaia ce au născut pre un Dumnezeu Carele s‑au făcut om. (Accentul grav şi profund cade pe însăşi chemarea dumnezeiască pogorâtă asupra Fecioarei Maria de a‑L naşte pe Fiul Omului, întru Care cerul s‑a întâlnit cu pământul). Că pre dânsa o au ales Dumnezeu, mai nainte decât toată zidirea, pentru ca să‑i fie locaş vecinic, după cum grăieşte David: «Aceasta iaste odihna Mea în vecii vecilor şi întrânsa voi locui pentru că o am ales»…” (Atestare profetică veterotestamentară n.n.).
Şi de aici, Sfântul Mitropolit izvodeşte o sublimă Filă de Acatist, în cheie personală, închinată Maicii Domnului, din care cităm doar un fragment, din lipsă de spaţiu dar, sperăm, spre încântarea şi bucuria cititorilor de astăzi.
Aşadar, după asemănarea Sfintei Fecioare cu toţi luminătorii cereşti, depăşindu‑i în minune şi strălucire, urmează câteva stihuri de o surprinzătoare forţă de sugestie: Aleasă iaste ca răvărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea şi toată întunecimea păcatului şi au adus în lume zioa cea purtătoare de viaţă.
Aleasă iaste, că iaste chiparos carele cu nălţimea covârşeşte ceriurile /şi pentru mieosul cel din fire s‑au arătat departe de toată stricăciunea.
Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar că au şi născut între mărăcinii nenorocirii ceii de obşte, iar nu şi‑au pierdut niciodată podoaba albiciunii.
Aleasă iaste, că iaste nor carele n‑au ispitit nici o greime a păcatului.
Aleasă iaste, pentru că iaste Fecioară mai nainte de naştere, Fecioară în naştere, Fecioară şi după naştere(…). Iaste o grădină încuiată dintru care au ieşit floarea cea neveştejită şi iaste o fântână pecetluită, dintru care a curs Izvorul Vieţi ‑ Hristos…
Iar Sfântul Ierarh completează tabloul care o întruchipează pe Fecioara Maria cu evocarea prorociilor veterotestamentare:
Pre aceasta au văzut‑o Moisi în muntele Sinaiei, ca un rug aprins şi nu ardea.
Pre aceasta au văzut‑o Aaron, ca un toiag înflorit şi plin de roadă.
Pre aceasta au văzut‑o Iacov, ca o scară întărită, din pământ până‑n ceriu şi îngerii lui Dumnezeu să suia şi să pogorâia pre dânsa.
Pre aceasta o au văzut‑o Iezechiil ca o uşă încuiată, / prin care nimenea n‑a trecut. (…).
Aceasta astăzi să mută de pre pământ la ceriu; lasă întristăciunea şi să duce la bucurie, lasă cele de jos şi priimeşte cele de sus (…).
Astăzi ceriul întinde sânurile sale şi priimeşte pre ceia ce au născut pre Cela ce nu‑L încape toată zidirea…
Cât de frumos glăsuieşte tocmai pe acest stih o strofă din Prohodul închinat Maicii Domnului, de inepuizabila sursă de poezie a poporului român:
Soarele cel mare
Te‑a luat cu Sine,
Norule cel uşurel…!
Lidia Popiţa Stoicescu