Pr. Boris Dumănescu s-a născut la data de 25 septembrie 1911 în comuna Ţigăneşti-Oneşti, judeţul Orhei din Basarabia, din părinţii Gheorghe şi Maria Dumănescu, oameni simpli, plugari, dar foarte credincioşi. A studiat la Seminarul Inferior şi Superior din Chişinău şi a primit titlul de licenţiat „10 – cum laude” al Facultăţii de Teologie din acelaşi oraş. În anul 1936 s-a căsătorit cu tânăra Lidia (fostă Chicu).
Au fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu doi copii: Gheorghe Victor şi Maria, ambii fiind educaţi în spiritul valorilor creştine şi îndrumaţi spre înalte şcoli de artă muzicală.
În prima parte a vieţii sale, după examenul de licenţă, tânărul teolog Boris Dumănescu a primit la data de 1 iulie 1934 ascultarea de pedagog şi ajutor de secretar al Seminarului Teologic din Chişinău, unde s-a implicat trup şi suflet în mai buna organizare a acestei prestigioase instituţii de învăţământ. A fost hirotonit diacon în ziua de 1 noiembrie 1936, iar 8 zile mai târziu întru preot pe seama parohiei Sineşti, judeţul Bălţi.
În contextul refugiului în Româia al populaţiei din Basarabia din 1944, părintele a slujit o perioadă la Catedrala din Târgu-Jiu, iar de la 1 februarie 1947 a fost numit de către Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos în postul de preot II de la Parohia „Sf. Vasile” (II Cartier) din municipiul Galaţi. Cu data de 1 septembrie 1948, Episcopul–locotenent Antim Nica i-a încredinţat oficiul de paroh, conducând destinele acestei comunităţi vreme de 33 de ani, până la data de 31 iulie 1980, când a ieşit la pensie. Aici, în biserica şi parohia ocrotită de marele Ierarh al Cezareii Capadociei, cu multă jertfelnicie şi ardoare, cu duh pastoral şi misionar de excepţie, pr. Boris Dumănescu s-a ocupat de asigurarea unei slujiri liturgice exemplare, de înfiinţarea şi întreţinerea unui cor mixt pe patru voci renumit în întregul oraş (dirijor: Petru Ciobanu), de promovarea cântării omofone, precum şi de organizarea unor activităţi misionare şi catehetice. A avut, totodată, numeroase iniţiative pe plan administrativ-gospodăresc: repararea bisericii la exterior şi împodobirea la interior cu pictură, dotarea sfântului lăcaş cu un clopot de 800 kg, construcţia unei frumoase şi solide case parohiale (începută în anul 1975), dotată cu toate cele trebuincioase etc.
Începând cu anul 1950, în cadrul Administraţiei eparhiale a avut funcţia onorifică de consilier tehnic al serviciului auto, a ajutat, iar la data de 15 iulie 1953 a fost desemnat şi membru în Comitetul Director al Casei de Ajutor Reciproc. Din acelaşi an a fost numit de către Episcopul Chesarie Păunescu în răspunderea de Preşedinte al Consistoriului Eparhial. A mai activat, de asemenea, în cadrul echipei misionare a Centrului Eparhial. În aceste răspunderi „a dat dovadă de conştiinciozitate, competenţă şi devotament; a avut o ţinută demnă şi şi-a adus contribuţia la promovarea intereselor Eparhiei şi pentru binele poporului drept-credincios” (Episcopul Chesarie al Dunării de Jos). Pentru meritele sale excepţionale în activitatea de slujitor şi binechivernisitor al ascultărilor ce i se încredinţaseră de către Chiriarh, la data de 7 aprilie 1957, este hirotesit iconom, iar în 1 septembrie 1963 primeşte rangul de iconom stavrofor. Având o solidă cunoaştere a Sfintelor Canoane şi a legislaţiei bisericeşti, părintele Boris a continuat şi în vremea păstoririi Arhiepiscopului Antim Nica ascultarea de Preşedinte al Consistoriului Eparhial, până în anul 1998, fiind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai distinsului ierarh, şi el originar din Basarabia. „Ca om de administraţie a fost un metronom. Le-a împlinit pe toate, cu pasiune şi cu dăruire. A slujit Biserica şi pe ierarhii dunăreni ai vremii cu nepreget. Era onest şi principial, foarte exact în rezoluţii şi total fidel statutului său de cancelarist; este slujitorul care nu a cunoscut niciodată compromisul, sub nicio formă a lui. A vădit toată viaţa o reală vocaţie de dascăl. Predica sa era tunet şi leac, certare şi mângâiere, îmbinate cu o pedagogie de părinte. Avea o ingenuitate fermecătoare, dar şi un dar al cunoaşterii lucrurilor până în profunzimi. Era bătrânul cu suflet de copil! De altfel, a avut o viaţă austeră, simplă, de preot care a iubit preoţia. Alături de distinsa presviteră Lidia a realizat în viaţa şi familia sa o mică biserică”, mărturisea cu sinceritate şi admiraţie un ucenic al său din anii din urmă.
Un episod relevant din viaţa pr. Boris Dumănescu şi a familiei sale îl reprezintă şi condiţiile în care a fost lăsat/împins să trăiască de către autorităţile comuniste, după ce a fost expropriat, în 1963, de casa personală din str. Elena Pavel nr. 11 (situată în actualul cartier Ţiglina II), fără însă a i se oferi o casă la schimb. Vreme de doi ani, părintele împreună cu soţia şi cei doi copii, au fost izolaţi cu locuinţa în mijlocul unui imens şantier, într-un mediu total ostil şi necorespunzător, lipsiţi de apă, pe care trebuiau să o care de la jumătate de kilometru şi, uneori, fără curent electric; stăteau „într-o groapă închisă în care coborâm 11 trepte, zidul de moloz ce ne înconjură fiind mai înalt decât gardurile. (…) Deşi terenul pe care locuim este destinat pentru umplutură, totuşi noi am fost ocoliţi sistematic, ceilalţi vecini fiind demolaţi şi mutaţi în alte locuinţe. Mii de basculante trec prin faţa casei, la o înălţime mai mare decât gardul, pentru ca prin ocolire să deşerte molozul în partea opusă (…) Zi şi noapte într-una se ridică vârtejuri de praf, din însuşi molozul adus mai înainte şi măcinat de roţile maşinilor, adesea răspândind un miros respingător specific. Praful îmbâcseşte aerul, intră în ochi şi în plămâni, odată cu toţi microbii şi toxicitatea caracteristică unui astfel de mediu. El pătrunde în casă, în dulapurile cu haine, cu cărţi, în vasele de mâncare, iar în timpul căldurilor de vară, stăm în casă cu uşile şi geamurile închise, căci afară nu se poate respira de praf. Acesta este mediul în care locuiesc împreună cu familia deja de peste 2 ani, având perspective şi mai sumbre de a fi inundat de ploi ori acoperit de zăpada viscolită în iarna ce se apropie, căci loc de scurgere nu există…”, mărturisea însuşi părintele într-un memoriu înaintat autorităţilor locale în luna iulie 1965. Consecinţele directe ale acestor condiţii de viaţă insalubre – un domiciliu impus cu ştiinţă şi voinţă de către factorii de decizie ateo-comunişti – au fost ruinarea atât a sănătăţii sale, cât şi a familiei. Doar intervenţiile repetate ale Centrului Eparhial şi ale Episcopului Chesarie au condus la rezolvarea acestei situaţii într-un timp relativ scurt.
După ieşirea la pensie, în anul 1980, a fost îmbisericit la aceeaşi biserică „Sf. Vasile”, unde venea cu dragoste, de fiecare dată când starea de sănătate îi permitea, pentru a sluji şi a mângâia prin cuvântul său înflăcărat pe toţii fiii duhovniceşti. După 1990, când nu a mai putut să ajungă la biserică, datorită slăbiciunii trupului, a cerut şi a primit binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Casian pentru a putea spovedi acasă pe fiii săi duhovniceşti. Experienţa de o viaţă de slujire la safântul Altar, dar şi de duhovnic, la care se adăugau o profundă conştiinţă canonică şi o adâncă ştiinţă a Sfintelor Scripturi, îi permiteau să străvadă până în cele mai adânci cute ale spiritului, să opereze ca un strălucit „chirurg de suflete” şi să aşeze peste rana fiecăruia balsamul vindecător. De obicei, o spovedanie la Părintele dura de la 2-3 ore în sus. Aşa l-am cunoscut şi eu ca tânăr diacon, când era la vârsta senectuţii, vizitându-l şi cerându-i sfat sau binecuvântare. Ca mulţi alţii, am fost impresionat de chipul său gingaş şi privirea pătrunzătoare, de vocea sa baritonală, cu accent pe fiecare cuvânt important, dar şi de sobrietatea purtării, în ton cu simplitatea locuinţei.
În camera de oaspeţi, privirea îţi era atrasă de peritarele aduse din Basarabia şi icoanele vechi sub care se afla portretul Ierarhului. Deşi la o vârstă înaintată, părintele Boris şi doamna preoteasă Lidia aveau grijă ca nimic în casă să nu fie ne-la-locul lui, să te simţi bine primit şi să îţi doreşti să mai revii! Întotdeauna, întâlnirea noastră începea şi se sfârşea cu o rugăciune.
După evenimentele din decembrie 1989, pr. Boris Dumănescu a fost martor la marile prefaceri şi înnoiri duhovniceşti, pastoral-liturgice, cultural-misionare şi edilitare din Eparhie, precum şi la venirea la conducerea Eparhiei a ÎPS Arhiepiscop Casian, despre instalarea sa în tronul Dunării de Jos, la 24 iulie 1994, pr. Boris D. scriind la vremea aceea, cu însufleţire şi mult entuziasm, în revista „Călăuză ortodoxă”. A răspuns prezent la toate chemările noului Chiriarh, punându-şi la dispoziţie întreaga experienţă acumulată în cei peste 50 de ani de preoţie, dar şi prin calitatea pe care avut-o, de apropiat sfetnic al Episcopilor Chesarie Păunescu şi Antim Nica. Înaltpreasfinţitul Casian l-a apreciat foarte mult şi l-a cinstit la măsurile virtuţilor sale de slujitor cu un profund simţ liturgic, dar şi practic, de destoinic duhovnic al multor credincioşi, încredinţându-i spovedirea şi îndrumarea candidaţilor la hirotonie. Drept mărturie a acestei strânse legături de suflet dintre Chiriarh şi venerabilul slujitor stă bogata corespondenţă ce au avut-o în anii ,90. La momente de încercare sau atunci când se întâlnea cu diverse cazuri dificile în pastoraţie sau administraţie, Chiriarhul nostru apela cu multă încredere la povaţa şi sfaturile acestui avvă al preoţimii gălăţene, primind de fiecare dată răspuns bun, întemeiat pe principiile canonice ale Bisericii, pe cuvintele inspirate ale Sfintei Scripturi, dar şi pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Pentru calităţile sale de devotat slujitor al Bisericii, pentru modul exemplar în care s-a dedicat împlinirii sarcinilor încredinţate de către Ierarhii Dunării de Jos, Părintele Boris Dumănescu a fost propus de către ÎPS Arhiepiscop Casian pentru titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Galaţi, care i-a fost acordat în martie 1996, în baza H.C.L. nr. 6/9.02.1996, în cadrul unei frumoase şi emoţionante ceremonii desfăşurate în Sala Paşilor pierduţi a Universităţii „Dunărea de Jos”. De asemenea, în cadrul Muzeului eparhial, fostul Palat Episcopal, unde a slujit până în anul 1965 alături de Episcopul Chesarie, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a rânduit să fie aşezat la loc de cinste în vitrina preoţilor de seamă de la Dunărea de Jos.
A trecut la cele veşnice în ziua de 27 martie 2000, fiind prohodit de către Chiriarhul Dunării de Jos în biserica „Sf. Vasile”, în prezenţa a zeci de preoţi şi a unui număr impresionant de credincioşi. Mormântul în care îşi doarme somnul de veci se află în Cimitirul „Eternitatea” din Galaţi. Veşnică să-i fie pomenirea!
Pr. Gelu Aron