În data de 10 septembrie 2014, Arhiepiscopia Dunării de Jos a organizat consfătuirea generală a profesorilor de religie din judeţele Galaţi şi Brăila, în scopul unei bune pregătiri a începutului de nou an şcolar 2014-2015.
Evenimentul, aşezat sub patronajul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, a reunit întregul corp profesoral cu predare la disciplina „Religie“ din cele două judeţe ale Eparhiei mai întâi, după cum era şi firesc, sub Pantocratorul Catedralei Arhiepiscopale, la Sfânta Liturghie.
La slujbă a asistat şi Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos care, la final, a oficiat o slujbă de mulţumire şi a rostit rugăciunile speciale pentru începutul unui nou an şcolar.
Lucrările propriu-zise ale consfătuirii s-au desfăşurat, începând cu ora 10,00, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini“ din Galaţi şi au stat sub genericul „2014 – Anul Comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“.
Între oaspeţii de seamă invitaţi şi care au rostit scurte alocuţiuni în deschiderea dezbaterilor s-au numărat şi dna prof. Mioara Enache, inspector şcolar general în cadrul ISJ Galaţi şi dl prof. Marius Damian, inspector şcolar general-adjunct în cadrul ISJ Brăila.
A început ca un periplu printre amintiri, amintirile din studenţie, la început de toamnă; toamnă frumoasă şi caldă, plină de poezie ori simfonie vivaldiană. Pe drumul către Galaţi, pe şoseaua aproape pustie, împreună cu ale noastre colege de facultate, s-a reînnodat povestea… clipele minunate de la slujbele din Catedrală, emoţiile examenelor, cuvintele de duh ale profesorilor ori ale preoţilor profesori ce se străduiau să ne desluşească tainele muzicii psaltice, noi, nişte profani sau „urechişti”, grea misiune! Şi aşa, fără să ne dăm seama, oprim în faţa bisericii – Catedrală, somptuoasă, liniştită, măreaţă, nicăieri nu ar fi fost mai potrivit un asemenea moment de întâlnire. Pătrundem sfioase, este timpul slujbei de dimineaţă; încă nu a început Sf. Liturghie. Ne aşezăm în locurile pe care, şi studente la preferam. Încetişor, Biserica se umple de creştini, sunt profesorii de religie din cele două judeţe, Brăila şi Galaţi, care vin să aducă micile sau marile probleme ale misiunii lor, să ia binecuvîntare pentru tot anul şcolar şi pentru toţi copiii şi să plece spre cătunele ori colegiile, unde îi aşteaptă ea, generaţia nouă, liberă, matură, aproape deplină.
Momentul liturgic e unul special, întotdeauna a fost şi este unic, iar de fiecare dată, cel mai mult, m-a impresionat în această Catedrală rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”. Este inconfundabilă, la fel era şi în anii studenţiei, exact aşa este şi acum: calmă, cu pace, duhovnicească, pătrunzătoare până în adâncul fiinţei, răscoleşte sufletul şi apoi îl aşează până la întâlnirea cu Tatăl. Biserica, în sine, are o arhitectură specială, dar cred că aici e şi altceva, e suflet, bucurie, sunt sfinţii prin trupurile lor, ce veghează şi se roagă şi plâng odată cu noi, ne dau puterea lui Hristos pe care ei, cu mult folos, au oferit-o, gratis, în dar (aşa e la ortodocşi!), fără să aştepte nici măcar o mulţumire, darămite niscaiva foloase materiale. Această putere o cerem şi noi, ne vine prin preoţi şi episcopi, şi nu e deloc tradiţională, ci foarte necesară şi reală arhiereasca binecuvântare. Hristos ne oferă cu ambele mâini totul, darurile Sfântului Duh şi răbdarea lucrului care trebuie bine făcut. Iar Înaltpreasfinţitul a reuşit să facă din acea turmă mică din anii 90, un mănunchi sau un buchet de profesori, pe care nu-l poţi cuprinde cu ambele braţe, oferind mereu mult, şi mai mult, şi mai mult.
Momentul Martei de după slujbă a fost bine primit, cel puţin de către mine, se verifică (oare mai era nevoie?), înţelepciunea Sfinţilor Părinţi de a hrăni şi sufletul, dar şi trupul, nu prea mult că leneveşte, nici puţin pentru a nu deveni povară sufletului.
Şi cum povestea continuă, partea a doua a avut loc la Teatrul Dramatic din Galaţi, nu pentru a face un spectacol mediatic ori artistic, ci cred eu, pentru că nu am fi avut loc în altă sală. Ca la orice conferinţă există şi un program, o ordine şi o ordonare a rapoartelor, informărilor şi altele. Nimic nou până aici, şi repet până aici, căci urmarea sau continuarea a atras atenţia în mod deosebit. Nu întâmplător la ieşirea din teatru, la final, am auzit pe mulţi zicând „a fost una dintre cele mai reuşite conferinţe”.
Ce a fost aşa de special? Dialogul, comunicarea directă, informarea de la sursă şi nu din maldărele de rapoarte aflate pe birou, îndosariate alături de multe altele. Mie, personal, mi-a plăcut strălucirea sufletească a Anei, eleva de 17 ani, o luptătoare, un suflet deschis, un om care gândeşte, ştie cine este şi ce caută în această lume. Sunt întrebări la care unii colegi de generaţie sau mai mari nu au nici un răspuns ori folosesc unul confecţionat în media. Am simţit în ea un pilon al credinţei lucrătoare, crescută la umbra altarului, căci nu oricine cere să se roage şi la şcoală, adică pretutindeni, ştiind că fără Hristos nu facem nimic şi nici nu suntem ceva, aşa cum ni se repetă adesea (tu poţi, tu reuşeşti, tu vei învinge prin tine însuţi!). Este simbolul unei generaţii – „generaţia Anei”, inteligentă, pură, curajoasă, care poate împlini cei 40 de ani necesari pentru schimbarea unei generaţii (aşa precum a fost ieşirea din Egipt). Au trecut abia 25 de ani de la recâştigarea libertăţii, şi încă mai sunt copii ce merg la şcoală fără şosete ori cu ghete de împrumut, abia termină 4 sau 8 clase, şi mai departe? Mai departe nu sunt proiecte, bani, legi, ci doar dorinţe, vise frânte, fără un liceu sau şcoală profesională nu au perspective. Aici intervine această generaţie; peste 15 ani va avea 30 şi un pic, e vârsta maturităţii, a deciziilor înţelepte sau politice, în care se va vedea educaţia de azi şi dorinţa de a fi cu Hristos prin rugăciune, va şti ce trebuie să facă pentru binele tuturor, eu am încredere în ea. Se ştie că în educaţie investeşti acum, iar roadele se văd peste 10 ani, mare adevăr, dar ca să investeşti acum trebuie să şi crezi în rezultatele de peste 10 ani, iar această dispoziţie încrezătoare am văzut-o la ea, la Ana.
M-am ocupat în mod special de acest subiect deoarece mi s-a părut esenţial, elocvent, generic, e ca un punct la care te raportezi pentru o identificare din satelit, se vede de la distanţă; mai sunt copii ca ea în multe şcoli, să dea Domnul să se găsească împreună în cele bune.
Problemele sociale ale şcolii de la sat, a fost unul dintre punctele sensibile ale acestei conferinţe sau modalitatea în care un copil cu resurse materiale foarte mici îl poate întâlni pe Hristos. Sunt paşi absolut necesari: ghiozdanul complet echipat, o masă caldă pe zi, activităţi comune menite să-l scoată din rutina familiei mereu împovărată, întâlnirea din Biserică preot-elev-profesor, dar care se finalizează odată cu absolvirea clasei a patra sau a opta. Poate e cazul să fim noi pionieri într-o direcţie în care nu se face mai nimic: asigurarea într-un cămin, prin finanţarea Bisericii, a cazării elevilor de la ţară care vor să studieze, mai departe, la liceu sau şcoală profesională şi nu au posibilitatea financiară. O mămică din comuna Ulmu mi-a făcut o socoteală a cheltuielilor unui părinte pentru fiul lor la liceu: 1000-1200 lei lunar (cazare, transport săptămânal, hrană, din care cazarea e 500 lei); îşi permite acest lucru, soţul are un salariu fix, dar alţi părinţi din sat nu. Şi sunt copii ce merg în fiecare duminică la Biserică.
Am intitulat acest articol astfel pe când admiram bogăţiile toamnei, roadele câmpului ce laudă măreţia Domnului şi aşteaptă să fie adunate, după ce au fost îngrijite cu atenţie, răbdare şi rugăciune din primăvară până acum.Tot ca un rod al rugăciunii, răbdării şi înţelepciunii este şi Ana, bogăţia şcolii şi a familiei, a Bisericii, a ţării, „generaţia Anei” de care ne bucurăm acum şi credem că ne va bucura şi mai mult, atunci, cînd va ajunge „grâu copt” .
Prof. Ionica Iconaru, C.N. „Gh. M. Murgoci”, Brăila