Din epoca persecuţiilor Bisericii de către împăraţii romani în secolele I-IV, Biserica a moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe care martirii creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj şi s-au încoronat, pentru chinurile îndurate şi pentru moartea lor martirică, cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice.
Martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care ura pe creştini, dispreţuia credinţa lor într-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în derâdere credinţa lor în învierea morţilor şi în viaţa viitoare şi nu avea nici o preţuire pentru viaţa lor morală, curată şi sfântă.
La îngrozitoarele suferinţe fizice, se adăugau suferinţele morale ale martirilor creştini provocate de grija pentru părinţii, fiii, fiicele, rudeniile şi prietenii lor. Martirii le-au suportat pe toate cu un eroism fizic şi moral unic, care a forţat chiar admiraţia păgânilor. Curajul martirilor a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism. „Sângele creştinilor este o sămânţă” scria Tertulian.
Atitudinea morală a martirilor creştini în faţa morţii este vrednică de toată lauda, căci ei au renunţat la toate ale lumii acesteia, la părinţi, la fii şi fiice, la fraţi şi la surori, la rude şi prieteni, din dragoste nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut şi pentru Domnul Iisus Hristos şi învăţătura Sa mântuitoare. Prin aceasta, ei au împlinit cu prisosinţă cuvintele Mântuitorului, Care a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” şi „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 32, 37-38).
Martirii creştini au murit cu bucurie, senini şi răbdători în chinuri şi moarte, fără revoltă şi orgoliu, modeşti, fără să se laude cu sacrificiul vieţii lor în faţa paginilor, rugându-se pentru prigonitorii lor, iertându-i, aşa cum Domnul Hristos a iertat pe cei ce L-au răstignit (Lc. 23, 34), încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care mureau. Ei aveau credinţa puternică, aceea care i-a întărit în mijlocul celor mai grozave chinuri şi suferinţe, că Însuşi Domnul Hristos va fi împreună cu ei şi va suferi împreună cu ei, bucurându-se că în modul acesta ei devin părtaşi la suferinţele şi la moartea Domnului Hristos pe cruce.
Istorisirea chinurilor îndurate de martiri şi de mărturisitori şi inimaginabilele forme ale morţii lor în diferitele provincii şi oraşe ale vastului Imperiu roman, adică torturile, pedepsele inumane, închisoarea şi tot felul de chinuri născocite de furia unei mulţimi fanatizate de ura contra creştinilor, se păstrează până azi, pentru o parte din ei în Actele martirice.
Şi creştinii dunăreni s-au numărat printre cei care şi-au dat sângele pentru Hristos şi au preferat martiriul în locul practicării cultelor antice. ,,Acta Sanctorum” consemnează sacrificiul martirilor de la Dunărea de Jos şi dovedesc, astfel, existenţa – la sfârşitul secolului al III-lea d. Hr., a unei vieţi ecleziastice înfloritoare. De altfel, numărul creştinilor din Imperiu la acea dată trebuie să fi fost suficient de mare pentru a provoca ura mamei împăratului Galerius (305-311), Romula, originară din teritoriul fostei provincii Dacia Inferior. Martirologiile şi alte scrieri bisericeşti consemnează mai multe localităţi din provinciile de pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării unde au avut loc martiraje ale unor credincioşi – Cibalae (Vinkovci, Iugoslavia) şi Sirmium (Srijemska Mitrovica, Iugoslavia) din Pannonia Secunda, Singidunum (Belgrad, Iugoslavia) din Moesia Prima, Bononia (Vidin, Bulgaria) şi Ratiaria (Arcar, Bulgaria) din Dacia Ripensis, Novae (Staklen, Bulgaria), Durostorum (Silistra, Bulgaria), Ozobia (Bulgaria) şi Marcianopolis (Devnja, Bulgaria) din Moesia Secunda, Axiopolis (Cernavodă, jud. Constanţa), Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea), Dinogetia (Bisericuţa-Garvăn, jud. Tulcea), Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) şi Tomis (Constanţa) din Scythia Minor.
Actele martirice reflectă retragerea simbolică a creştinilor din faţa lumii terestre, a ordinii politice romane: episcopul Irineu din Singidunum refuza religia romană şi cultul imperial, iar creştinii tomitani refuzau satisfacerea serviciului militar în timpul lui Licinius. În aproape toate actele martirice de la Dunărea de Jos se menţionează prezenţa unor „bărbaţi evlavioşi” şi „temători de Dumnezeu”, care s-au îngrijit de serviciul funerar al celor decedaţi. Limba actelor martirice era una similară întregului spaţiu roman. De aceea, martirii dunăreni mărturiseau încă din copilărie credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu, implorau milostenia dumnezeiască pentru a fi primiţi alături de sufletele celorlalţi creştini, încurajau pe cei rămaşi în viaţă să-i urmeze pe calea martirajului.
Cei mai cunoscuţi martiri ai secolului al IV-lea, până la Sfântul Împărat Constantin cel Mare sunt:
• 302: Cei 20.000 de mucenici arşi în Nicomidia, printre care şi Gliceriu, Zeno, Teofil, Doroteu, Mardoniu, Migdoniu, Indes, Gorgoniu, Petru, Eutimiu şi fecioarele Agape, Domna, Teofila şi alţii, în 10 ianuarie.
• 303: Mucenicia Sfântului Gheorghe purtătorul de biruinţă la Nicomidia şi cea a Marelui Mucenic Pantelimon.
• cca 303–304: Sfinţii Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum şi alţi doi necunoscuţi (comuna Niculiţel din judeţul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum) au fost martirizaţi în localitatea învecinată Noviodunum (azi oraşul Isaccea), fie în cursul persecuţiei lui Diocleţian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, prin anii 319-324. Martirologiul „siriac” pomeneşte pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menţionează pe toţi, la aceeaşi dată, adăugând şi alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio şi alţi 25, ale căror nume sunt notate.
• cca 303–304: Episcopul Filius (Filus) sau Titus, aruncat în mare, în cursul persecuţiei lui Liciniu, într-o zi de 3 ianuarie.
• 304: Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dadas din Ozovia, prin tăierea capului. Pătimirea lor s-a petrecut într-o zi de 28 aprilie.
• 304: Episcopul Efrem al Tomisului, decapitat în 7 martie.
• cca 304: Martirii Chiril, Chindeas (Chindeus) şi Tasius (Dasius). Sfântul Chiril, probabil într-o zi de 26 aprilie. În privinţa lui Tasius, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeași persoană cu ostaşul martir Dasius, care a pătimit în cetatea Axiopolis, cel mai probabil în ziua de 20 noiembrie 304, prin tăierea capului.
• 304: Marcelin, episcop al Romei moare în timpul persecuţiilor; Amfibal moare la Verulamium (St Albans) Hertforshire, 25 iunie; Aritina din Amisus, 5 octombrie; Anisia din Tesalonic, 30 decembrie.
• 305: Marea Muceniţă Ecaterina din Alexandria, la 25 noiembrie; Sfânta Muceniţă Varvara din Heliopolis, la 4 decembrie
• 306: Chiril, episcop al Antiohiei moare în mină; moartea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Tesalonic, 26 octombrie; Episcopul Partenie din Lampsacus.
• 309: Shmona primeşte moarte mucenicească în Gurya din Edessa.
• 310: Habbib din Edessa este martirizat.
• 311: Petru I, episcop al Alexandriei primeşte moarte mucenicească.
• 312: Lucian din Antiohia moare în Nicomidia din cauza torturilor suferite, în timpul persecuţiilor, la 7 ianuarie.
Creştinii au făcut totdeauna deosebire între cultul sfinţilor şi cultul păgân al morţilor şi eroilor. Ei nu cinsteau pe sfinţi ca păgânii pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta, prin mijlocirea sfinţilor, către Dumnezeu.
Sfântul este un mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu, care, învestit cu cinstea şi nimbul sfinţeniei se roagă pentru creştini.
Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile sau osemintele lor au fost îngropate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite «martyria». La mormântul martirilor, creştinii se adunau şi săvârşeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau «ziua naşterii», în latineşte ,,dies natalis”, căci au trecut din moarte la viaţă.
Tertulian aminteşte cum creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru cei morţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale. Din aceste însemnări s-au format martirologiile şi calendarul creştin.
În cinstea martirilor şi a sfinţilor s-au ridicat locaşuri de cult, iar numele lor a început să se dea şi se dă până azi, ca nume de botez.
În marea familie care este Biserica, ai cărei membri sunt deopotrivă creştinii din viaţă, care formează Biserica luptătoare de pe pământ, şi creştinii adormiţi întru Domnul, care formează Biserica triumfătoare din ceruri, martirii şi sfinţii se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor creştinilor. Dacă în cultul sfinţilor şi al moaştelor lor s-au putut strecura uneori unele abuzuri cauzate de oameni neînţelepţi sau fanatici, faptul acesta nu infirmă legitimitatea şi folosul cultului martirilor şi al sfinţilor în ,,Una, Sfântă, Universală şi Apostolică Biserică” a Domnului Hristos, Cel ce o călăuzeşte până la sfârşitul veacurilor.
Pr. Costel Dumbravă