Zilele unui an nu se scurg identice, într-o monotonie omorâtoare de suflet. Timpul n-ar mai avea atunci niciun sens, el nu ne-ar mai pune nicio problemă, nu ne-ar mai cere nicio hotărâre, niciun răspuns.
Precum se deosebesc în privinţa condiţiilor fizice, aşa e rânduit de-o lege mai înaltă să se deosebească şi sub aspectul spiritual. Dacă viaţa naturii e făcută să aibă trebuinţă de varietate, cu atât mai mult e necesară varietatea pentru spirit. Sufletul nu poate trăi deodată existenţa în toate dimensiunile şi pe toate feţele ei. El nu poate fi în acelaşi timp plin de zburdălnicia bucuriilor curate şi împovărat de gândurile grave ale unei meditaţii serioase, luminat de optimismul care e sigur de biruinţa finală a binelui şi umbrit de imensitatea prezenţă a răului, care nu va putea fi învins aşa de uşor. Dar nu se mulţumeşte nici cu trecerea continuă de la o stare la alta, de la o preocupare la alta. Aceasta produce superficialitate.
E necesar ca timpul să fie împărţit în răstimpuri mai mari, în care sufletul să se aplece cu stăruinţă asupra uneia dintre principalele feţe ale realităţii – aşa cum e luminată ea de credinţa creştină – să se coboare cât mai adânc într-una din regiunile interiorului său.
Foarte importante sunt în curgerea anului bisericesc – anul duhovnicesc – răstimpurile de post. Ele sunt răstimpuri care trezesc în sufletul nostru coarda seriozităţii. A seriozităţii nu faţă de alţii, ci faţă de noi înşine. Sunt răstimpuri în care ni se impun stăruitor marile întrebări, în care ni se cere o răfuială serioasă cu noi înşine, sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu.
Un teolog celebru din zilele noastre scrie undeva că noi toţi purtăm o mască, de nu ne cunoaştem adevărata noastră faţă, nu ne vedem aşa cum suntem. Purtăm această mască fără să ne dăm seama, aşa încât nu mai ştim că noi suntem altfel de cum ne comportăm în fiecare zi. Realitatea aceasta pe care n-o vedem, de care habar n-avem în viaţa curentă, e întinăciunea noastră în păcat până peste cap. Numai când ne vedem această întinăciune, această urâciune morală, această micime sistematică, vedem şi pe Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu nu-L putem vedea cât timp purtăm mască. Şi, viceversa, numai când vedem pe Dumnezeu, ne vedem şi adevăratul nostru chip actual. La apropierea lui Dumnezeu, la privirea Lui – pe care trebuie s-o cerşim cu ardoare – cade masca jos.
Tocmai pentru această operă de demascare a noastră a fixat Biserica timpurile de post şi pocăinţă, dintre care cel mai însemnat e Postul Paştilor. Dacă nu vom fi la sfârşitul acestui post în clar cu nimicnicia şi nevrednicia noastră, nu vom putea aprecia îndestulător mărimea şi necesitatea mântuirii pe care ne-o aduce Fiul lui Dumnezeu prin Crucea şi Învierea Sa. Dacă vom mai păstra până atunci o urmă de încredere în bunătatea noastră imanentă şi în capacitatea noastră intrinsecă de-a ne mântui, un orgoliu care ne împiedică de-a aştepta totul de la Dumnezeu, aceasta va însemna că nu ne-am cunoscut îndeajuns, n-am înlăturat masca de pe fiinţa noastră reală, şi deci nu vom vedea pe Domnul şi nici El nu Se va uita la noi. Crucea de pe Golgota nu va avea pentru noi nicio valoare şi niciun sens decât cele ale oricărui alt eveniment istoric-natural, iar învierea va fi socotită de noi o iluzie. Marile realităţi vor rămâne astupate pentru nişte ochi obişnuiţi să vadă numai natural, pentru o inimă şi pentru o minte învăluite în scoarţa vârtoasă a naturalismului şi a istorismului cu totul imanent, pentru un suflet căruia îi e uşor să filosofeze, adică să explice totul în înlănţuire cu premisele raţiunii şi ale naturii, dar nu să creadă, adică să accepte ceea ce nu se deduce şi nu provine din natură şi raţiune: mântuirea prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit om.
Fără descurajarea în faţa neputinţelor noastre, fără tristeţea adâncă în faţa decăderii noastre morale nu ne putem înălţa la bucuria darului dumnezeiesc ce ni se dă prin Crucea de pe Golgota şi ni se face cunoscut prin Învierea cea de-a treia zi. Fără a omorî în noi pe omul învârtoşat, orgolios, natural, sufletesc, nu va putea prinde vlagă în noi omul cel ascuns, înăbuşit, duhovnicesc. Prin post, Biserica ne recomandă asceza, ca metodă auxiliară a pocăinţei. El are două faze: la început e grija de-a nu ne lăsa stăpâniţi, copleşiţi de pofte materiale (şi spirituale); dar el nu e perfect până nu devine uitare de aceste pofte; de la grija de-a nu mânca bucate gustoase şi multe, el trebuie să progreseze la uitarea lor. Numai atunci omul şi-a câştigat libertatea cu adevărat; numai atunci, dezrobit de cele materiale, îşi poate contempla serios chipul făcut din adâncuri prea puţin limpezi.
Prin post se realizează pentru om ceva analog cu înlăturarea unor zgomote care te împiedică să auzi mai clar sunetul unui obiect de preţ pe care voiai să-l cunoşti. Prin post scoţi din casa propriei tale fiinţe fumul care te împiedică să vezi starea adevărată din interiorul ei, stare care nu te prea încântă sau te încântă şi mai puţin după ce o vezi cum e. Iar pocăinţa e tristeţea care creşte pe măsură ce, prin înlăturarea fumului, vezi tot mai clar marea dezordine din casa ta. Pocăinţa nu trebuie să scadă cu înaintarea în post. Dimpotrivă, ea trebuie să meargă crescând, pentru că privirea îţi pătrunde tot mai adânc în fiinţa ta şi murdăria din ea îţi apare tot mai grozavă. În ultimele zile ale postului – de la suirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu – ea trebuie să ajungă la propoziţiile infinite, care singure ne fac să înţelegem de ce-a fost nevoie de aşa mare de jertfă de ispăşire pentru noi şi, prin urmare, singure ne fac să ne cutremurăm în faţa infinitei iubiri a lui Dumnezeu care, deşi atât de păcătoşi, nu ne-a lăsat pierzării.
Pocăinţa, tristeţea, obsesia păcătoşeniei noastre trebuie să-şi mărească chinul la suprema tensiune, până în momentul în care izbucneşte în lung şi în lat vestea: „Hristos a înviat!” căci cu cât va fi mai mare durerea noastră până în acel moment, cu atât şi bucuria care va năvăli în făptura noastră va putea fi mai copleşitoare. Din plânsul durerii şi al pocăinţei, să trecem de-a dreptul în plânsul bucuriei, din cel mai adânc punct al tristeţii, în cel mai înalt punct al bucuriei. Numai prin saltul acesta descriem cu sufletul o paralelă întrucâtva corespunzătoare uria-şelor evenimente obiective din istoria mântuirii. Să ne încordăm deci şi mai mult în rugăciune, în post şi în pocăinţă, căci marile clipe, care depăşesc infinit tot ce e natură şi istorie pur omenească, se apropie.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,
Preluare din „Cultură şi duhovnicie” (vol. 2),
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 45-48