Perioada Postului Mare a fost întotdeauna pentru credinciosul ortodox un prilej bine-venit de reconciliere cu Dumnezeu şi cu semenii. Duminicile ce se succed în această perioadă, deşi par a avea teme de reflecţie diferite, ele au acelaşi scop şi anume, atât de a pregăti pe credinciosul pelerin pentru marele praznic al Învierii, dar şi de a produce o îmbunătăţire duhovnicească personală. Evenimentele şi persoanele duhovniceşti pe care Sfânta noastră Biserică le-a rânduit a fi evocate în cele şase Duminici ale Postului Mare sunt menite să determine întoarcerea omului de la necredinţă la adevărata credinţă, de la păcat la pocăinţă, de la întuneric la lumină. Din acest punct de vedere Duminica Ortodoxiei, a Sfintei Cruci şi cea a Floriilor sunt repere şi totodată trepte ale urcuşului duhovnicesc cu ajutorul şi exemplul de adevărată pocăinţă ale Sfântului Andrei Criteanul, ale Sfântului Efrem Sirul, ale Sfântului Grigorie Palama şi ale Cuvioasei Maria Egipteanca.
Duminica a patra a Postului Mare pomeneşte exemplul de vieţuire, dar şi cugetarea teologică a Sfântului Ioan Scărarul. „Scara” virtuţilor scrisă de acest sfânt al Bisericii trăitor în secolele VI-VII, cuprinsă în volumul al IX-lea al „Filocaliei” tradusă de părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae, se poate constitui în mod sigur pentru vieţuitorii mănăstirilor, dar şi pentru mirenii simpli într-un adevărat ghid de trăire mistică. Tema pocăinţei, în general, a întoarcerii omului de la păcat la virtute fac obiectul aproape la toate notele de subsol introduse de părintele Stăniloae ca necesare clarificării concrete a celor spuse de Sf. Ioan Scărarul. Ceea ce părintele Stăniloae ne spune în mod categoric în aceste note este faptul că omul nu este niciodată singur în lupta lui cu păcatul şi întoarcerea lui la virtute. Dumnezeu este cel care îl asistă întotdeauna pe om în demersul său, însă cu respectarea libertăţii persoanei. „Când omul îşi aduce aminte de primele sale păcate şi se pedepseşte pe sine, atunci şi Dumnezeu are grijă de el ca să-l odihnească. Pentru că Dumnezeu se bucură că şi-a dat Sieşi certarea pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este semnul nepătimirii. Şi pe cât de mult îşi sileşte sufletul său, pe atât se înmulţeşte cinstirea lui din partea lui Dumnezeu” (Filocalia, vol. IX, Bucureşti, IBMBOR, 1980, nota 276, p. 148).
Pocăinţa devine astfel un act sinergic, întâlnire personală cu Hristos care se împărtăşeşte umanului prin Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine omul reintră prin renunţarea la păcate, prin renunţarea la omul cel vechi al păcatului, în starea omului de dinainte de căderea în păcat, adică la starea lui Adam din Paradis: „Pocăinţa este întoarcerea de la starea cea potrivnică firii la cea după fire; şi de la diavol la Dumnezeu prin nevoinţă şi durere. Botezul este însă şi el o asemenea întoarcere, dar fără nevoinţă şi durere. Pocăinţa este întoarcerea de la păcat. Dar nu este un singur păcat, ci întreg omul vechi se numeşte păcat. Păcatul e îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului. Pocăinţa e deci o mişcare totală, existenţială, de curăţire a întregii fiinţe omeneşti, în toate gândurile şi apucăturile ei.” (Ibidem, nota 255, p. 136). Cu ajutorul Botezului omul participă la moartea lui Hristos, murind împreună cu Hristos în apa Botezului şi se naşte la o nouă viaţă, cea spre împărăţia lui Dumnezeu; cu ajutorul Mirungerii omul primeşte pecetea acestei vieţi duhovniceşti şi dacă omul în timpul vieţii sale nu ţine cont de dimensiunea duhovnicească, atunci are nevoie de înnoire. Şi acest lucru se întâmplă în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, unde creştinul participă la Taina Învierii lui Hristos nu doar sub forma împăcării păcătosului cu Dumnezeu cel Milostiv, ci, mai ales, ca şi acceptare a Crucii lui Hristos. Aceasta este şi raţiunea pentru care în tradiţia Bisericii, Taina Pocăinţei a fost numită un botez laborios, sau un al doilea botez. „Urcuşul duhovnicesc al credinciosului (sau al călugărului) este asemănat cu înaintarea lui din pridvorul bisericii până la altarul ei, pe masa căruia se odihneşte Hristos, a Cărui odihnă se comunică şi lui prin Sfânta Împărtăşanie sau prin unirea cu El. În pridvor cel ce a pornit să înainteze e tulburat de gândurile lumeşti prihănite, în tinda bisericii se leapădă de ele, în naosul bisericii contemplă raţiunile curate ale lucrurilor (sau ale virtuţilor) şi ale persoanelor cu care se află împreună în rugăciune, în altar se uneşte cu Dumnezeu dincolo chiar de contemplarea acestor raţiuni ale celor create, duse prin sfinţi la unirea lor cu cele dumnezeieşti.” (Ibidem, nota 1007, p. 453). Pocăinţa devine astfel un adevărat dialog între creştin şi Dumnezeu, deodată cu dialogul dintre el şi ceilalţi membri ai comunităţii din care face parte. Cu alte cuvinte, un dialog pe verticală şi pe orizontală în mod concomitent realizând astfel crucea nevoinţelor spre Dumnezeu dar şi spre semeni. Din punctul acesta de vedere, pocăinţa, întoarcerea la virtute are trei dimensiuni esenţiale: hristologică sau participarea la moartea şi la Învierea lui Hristos prin acte de umilinţă şi prin plângerea pentru păcate: „Unele dintre lucruri ard şi altele îngraşă. Toate lacrimile ce ies din inimă din pricina păcatului usucă trupul şi-l ard, şi de multe ori însăşi cugetarea se simte vinovată pentru ieşirea lor. La început omul ajunge în chip necesar la această treaptă a lacrimilor. Şi prin ele i se deschide uşa spre o a doua treaptă, mai înaltă, care este bucuria, în care omul primeşte milă. Acum vin lacrimile care izvorăsc din înţelegere […]”. (Ibidem, nota 269, p. 143); dimensiunea orizontală sau eclezială ca întâlnire cu Dumnezeu care se realizează totdeauna în şi prin comuniunea membrilor din Biserică: „A ajuta pe alţii în numele lui Hristos şi prin aceasta a-l face pe Hristos însuşi lucrător, prin noi faţă de alţii e cea mai mare nevoinţă pe care o cere Dumnezeu de la noi. Ea împlineşte două lucruri deodată: ajută pe alţii şi propovăduieşte pe Hristos. Aşa se unesc în lucrarea creştinului dimensiunea orizontală şi cea verticală.” (Ibidem, nota 995, p. 449); şi dimensiunea personală în care intervenţia lui Dumnezeu cere creştinului implicarea şi efortul profundei sale transformări (metanoia) – Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei: „Un argument important pentru mărturisire: cel ce mărturiseşte păcatele sale, primind asigurarea că de acum înainte nu mai răspunde el pentru sine, ci duhovnicul care i-a dat iertarea, nu mai simte chinul pentru ele, nici neputinţa de a nu le mai săvârşi. Iar duhovnicul răspunde pentru că o face în numele Domnului. Domnul Hristos le ia asupra Lui prin duhovnic. […]”. (Ibidem, nota 606, p. 289). Pentru aceasta iertarea păcatelor dată de episcop sau de preotul duhovnic coincide cu reintegrarea penitentului în viaţa comunităţii ecleziale.
După ce penitentul a făcut penitenţa (metanoia) primeşte şi comuniunea. Acest lucru se vede foarte bine azi, atunci când cel care este încă în păcat nu este primit la comuniunea euharistică, decât dacă în mod liber renunţă la păcat. Atunci primeşte şi iertarea şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. „Aceasta este Liturghia cosmică neîncetată, cerută de Dumnezeu: să ne aducem pe noi şi să-i aducem pe toţi şi unul pe altul curăţiţi, lui Dumnezeu, împreună cu toate cele dăruite de El […]” (Ibidem, nota 997, p. 450).
Sf. Liturghie uneşte în mod paradoxal «timpul lui Dumnezeu» cu «timpul omului» devenind aşa o operă într-adevăr divină, dar şi umană pentru că Hristos este Dumnezeu-Omul şi în jertfa Sa în afara timpului şi spaţiului suntem, în mod liber, şi noi cuprinşi prin darurile aduse la Altar şi prin rugăciunea comună.
Biserica devine în mod necesar condiţia, instrumentul şi locul în care se poate realiza deplina comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Biserica este condiţie necesară pentru această taină a întoarcerii omului de la păcat la virtute deoarece împăcarea cu Dumnezeu cere, înainte de toate, împăcarea cu semenii care sunt membri ai aceluiaşi trup – Biserica lui Hristos.
Pr. conf. univ. dr. Leontin Popescu,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie
din cadrul Universităţii ,,Dunărea de Jos”, Galaţi