Biserică a Slavei aş vrea să te numesc, 
Ori Răsărit al Razei Părinteşti ce-a luminat
Pământul tot, dar cum eu, orbul, să privesc
Acestea în duhul meu întunecat şi vinovat?
Munte Sfânt doresc cu laudă să-Ţi spun,
Căci Piatra cea din cap de unghi, din Tine
Cerul a tăiat, dar, întreb eu, nezidarul, cum
Sălaş din tină şi noroi să-I fac în mine?
Fântâna Apei Vii te strig, căci ştiu
Că mai demult un împărat, Izvorul căutat
Prin tine L-a găsit şi aş dori pahar să fiu,
Dar cum, când inima mi-e vas stricat?
Rug nears de dragoste Te chem în sărbătoare
Căci Focul cel divin ce porţi nu arde în virtuţi,
Dar cum să nu rămân cenuşă eu, paiul, e mirare
Când fac potir de jar din buze şi dinţi sluţi?
Nor luminos Te cânt şi auroră pururi vie
Căci întru Tine oglindit-a cerul întreit
Slava necreată în sfântă şi tainică epifanie,
Dar cum, fără un glas de heruvim menit?
Scară de vis Îţi zic acum, Sfântă Crăiasă,
Căci din virtuţi materne făcut-a Fiul trepte
De coborât din cer şi de urcat suflarea aleasă
Dar cum să-mi fii urcuş în făptuiri concrete?
Cu gura mea Te rog mereu: Chivot ceresc
Ce ai ţinut în Tine, Odorul de lumi neîncăput
Dă-mi har, căci drag mi-e să-Ţi vorbesc,
Chiar dacă am o minte frântă şi un duh mut.
Mihai Braşoveanu