Această întrebare, la o primă analiză, pare-se că nu-şi are rostul, însă nu este lipsit de importanţă să ştim de ce trebuie să fim sănătoşi sau, cu alte cuvinte, dacă am fost bolnavi şi ne-am însănătoşit, ce trebuie să facem după aceea.
Societatea noastră se luptă din toate puterile pentru ca membrii ei să fie sănătoşi, şi bine face, însă, după vindecare, omul este lăsat singur să decidă ce trebuie să facă; el poate să se bucure de toate facilităţile acestei lumi moderne, să călătorească, să mănânce bine, să se distreze, să ajute pe cineva, să se relaxeze, să se roage, să-şi petrecă concediul cu cei dragi şi lista poate continua. Iată că, Biserica vine cu anumite răspunsuri menite să dea sens adevărat acestei vieţi.
Pentru început, să vedem cum şi de ce apare boala.
Medicina modernă, ancorată dezvoltării ştiinţifice în ultimii două sute de ani, priveşte boala ca pe un colaps al corpului uman, acest lucru datorându-se unui agent specific fiecărei boli, corpul şi mintea putând fi tratate separat.
Pacientul este văzut ca un corp bolnav, accentul fiind pus pe vindecarea bolii şi nu pe bunăstarea generală a pacientului, medicii specialişti fiind consideraţi singurii experţi în tratarea bolii; este aşa-numita concepţie a ,,modelului biomedical”1.
Acestui model i s-au adus nenumărate critici, arătându-se că: starea de sănătate a unui pacient are o importantă componentă social-culturală, de care nu poate fi separată, un rol în acest sens fiind acordat coeziunii sociale; opiniile pacientului şi experienţa bolii sunt determinante în tratament; experţii medicali şi spitalul nu sunt singurele alternative2.
Mergând şi mai mult în această direcţie, pe legătura dintre sănătate şi valorile cultural-spirituale îm-părtăşite, s-a observat, prin nu-meroase cercetări în S.U.A., că în rândul persoanelor care se roagă la Dumnezeu şi participă la slujbele religioase, starea de sănătate este mai bună şi mortalitatea mai scăzută3.
Legătura dintre sănătate şi religiozitate este mărturisită de Biserică, încă de la început.
Cunoaştem grija pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut-o faţă de cei aflaţi în suferinţă vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 35).
Tămăduirile au fost făcute de Hristos pentru a fi văzut şi înţeles ca Dumnezeul cel adevărat şi pentru ca oamenii să nu mai păcătuiască: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. (Ioan 5, 14).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată cât de importantă este pentru sănătatea noastră ferirea de păcat.
Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborât prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar înainte de toţi Cain (Fac. 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti câte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti4.
Nici cumpătarea nu trebuie să lipsească din viaţa noastră. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă să fim cumpătaţi, sfaturile lui fiind similare cu ale unui doctor nutriţionist din zilele noastre.
După cum spinii vatămă mâinile, ori din ce parte i-ai apuca, tot aşa şi îmbuibarea vatămă şi picioarele şi mâinile şi capul şi ochii şi, pe scurt, toate mădularele5.
După ce am prezentat pe scurt cauzele apariţiei bolii şi modul în care aceasta poate fi tratată, să căutăm un răspuns la întrebarea de ce vrem să fim sănătoşi?
Taina Sfântului Maslu ne ajută să răspundem la această întrebare. Această Sfântă Taină, după cum ştim, aduce vindecare celor aflaţi în suferinţă, însă ea nu se limitează numai la atât, ci se doreşte ca acela ce primeşte tămăduire să slujească lui Dumnezeu.
Depărtează de la dânsul toată boala şi neputinţa. Ca ridicându-l cu mâna Ta cea tare, să slujească Ţie cu toată mulţumirea6.
Acesta este, dacă vreţi, unul din scopurile pentru care Sfânta Taină a Maslului este prezentă în spaţiul nostru social, acela de a-l face pe om sănătos pentru slujire.
Noţiunea de odihnă, în spaţiul Bisericii, este atunci când viaţa aceasta se sfârşeşte, spre odihna cea veşnică. Până atunci, totul în această viaţă este acţiune. Biserica nu ne dă nici un răgaz de odihnă sau „relaxare”, în sensul modern al cuvântului; nici chiar noţiunea de concediu nu este prezentă în limbajul Bisericii.
Poate în felul acesta vom înţelege mai bine de ce sunt condamnate lenea şi trândăvia în societatea noastră tradiţională, şi faptul că cei bătrâni, din familiile noastre, nu au „stare” şi că tot timpul sunt în „acţiune”, pentru că au bine fixată, în structura lor, slujirea în bună rânduială.
Societatea noastră poate fi cu adevărat sănătoasă, poate fi cu adevărat tămăduită şi izbăvită de boli, dacă este în Biserică, alături de Hristos, Mântuitorul nostru, slujindu-I Acestuia cu toată mulţumirea.
Pr. lect dr. Ovidiu Soare,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie, Galaţi