Strădanii ale ierarhului-protopsalt Nifon (Niculescu), Episcop al Dunării de Jos (1909-1922), pentru muzica Bisericii şi cântăreţii de strană

„Cântarea bisericească prefigurează slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu în ceruri de către îngeri, dar și armonia, frumusețea și bucuria Raiului“. *

„Muzica este vorbirea sufletului, fiindcă ne arată mișcările lui tainice și viața interioară. […] Vezi că ce cânți din gură să crezi și în inimă; și ce crezi în inimă, să confirmi și prin fapte“. *

„Formele de serviciu bisericesc și cântarea la munteni sunt admirabile; căci românii sunt creștini buni și cu adevărat religioși“ [Paul de Alep, sec. XVII]. *

În anul 2023, luna februarie (27), au fost marcați cei 100 de ani împliniți de la mutarea la Domnul a ierarhului Nifon Niculescu (1860‑1923), Arhiereu‑vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei (1895‑1909) și Episcop la Dunărea de Jos (1909‑1922)¹. Centenarul adormirii sale coincide, fericit, chiar cu Anul comemorativ 2023 consacrat în Patriarhia Română imnografilor și cântăreților bisericești sau psalților, între care episcopul Nifon a dobândit un loc important², cunoscut fiind ca „iubitor al cântării bisericești și mare susținător al filonului muzical psaltic tradițional“. Astfel l‑a calificat, recent, și succesorul său de astăzi, în contextul cel mai potrivit – în mijlocul cântăreților din întreaga eparhie cu vocile lor unite în rugăciunea‑cântată la Sfânta Liturghie, săvârșită la Catedrala Arhiepiscopală în ajunul începerii postului Nașterii Domnului (2023)³.

Un eveniment însemnat, anume strămutarea osemintelor epis­copului Nifon, de la București la Galați, a rânduit Dumnezeu să se desfășoare într‑un alt potrivit timp comemorativ în Patriarhia Română, în 2021, an, după cum se cunoaște, dedicat celor adormiți în Domnul și spațiilor sacre ale cimitirelor⁴.

Parcurgând biografia ierarhului Nifon Niculescu, pare că muzica bisericească i‑a fost constitutivă, determinându‑i preocuparea majoră timpurie prin care s‑a și distins de‑a lungul vieții. La ma­turitate, când deja era bun interpret și autor de partituri, avea să mărturisească: „De mic am cres­cut pe piatra Bisericii, as­cul­tând și aprofundând fru­­moasele melodii ale muzicii ori­en­tale. […] Muzica miș­că sufletul și‑l înalță către Cel ce l‑a creat. Muzica Bisericii noastre nu numai a îm­podobit cul­tul divin în decursul veacurilor, dar a dat și im­pulsiune avântului na­țio­nal“⁵.

Schițând în scrierile sale o introducere despre istoria sau rădăcina generică a melosului, notează: „Intenționând să descopere originea sau începutul muzicii, mulți au rătăcit în veacuri îndepărtate, fără să ajungă la un rezultat sigur. După toată probabilitatea, muzica există în lume de când există și omul. Ea este glasul și cuvântul pe care Creatorul le‑a insuflat în om, pentru că tot sunetul și tot cuvântul omului este o melodie firească. Vocea este una dintre cele mai prețioase podoabe cu care Dumnezeu l‑a înzestrat pe om. Prin voce, omul exprimă foarte mult din ceea ce simte în inima sa“⁶.

Mai ales pentru cine studiază muzica psaltică este cunoscută necesitatea stăruinței, a perseverenței, pe lângă aptitudini și talent. Viitorul episcop a cultivat această valoroasă virtute a răbdării, prin ea ajungând să deprindă magistral atât tehnica apreciată a cântării în Biserică, cât și caligrafia mlădioasă cu care a împodobit sute de documente de cancelarie și administrație bisericească create de dreapta sa. În acest sens, mărturiile se găsesc în dosarele de arhivă ale Bisericii Sfântul Nicolae – Albă din București, unde a slujit ca diacon și preot (1881‑1895),  în arhiva Sfântului Sinod, pentru că a fost directorul Cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei și, desigur, în analele Centrului eparhial de la Dunărea de Jos, unde a păstorit ca episcop titular.

Născut în București, pe 1 iulie 1860, tot aici avea să treacă la Domnul, în 27 februarie 1923, acum un veac. În orașul natal, numele său este legat de trei biserici renumite, cu tradiție în privința cântării liturgice, unde a fost canonarh, cântăreț, diacon, preot paroh și arhiereu. Încă din vremea anilor de studiu la Seminarul Central s‑a aflat la strana Bisericilor Albă și Kretzulescu, locuri „împodobite“ anterior inclusiv de prezența marelui Anton Pann. Apoi, după ce a devenit ierarh, a fost îmbisericit la cunoscutul lăcaș din centrul Bucureștilor, Domnița Bălașa.

A cercetat bibliografie din vremea sa despre cântăreții bi­sericești din primele veacuri creș­tine și a expus pentru cititorii contemporani unele idei în introducerea cărții sale de muzică bisericească, precum și în publicații cum ar fi Gazeta Artelor (an I, nr. 15, 09 feb 1903, p. 2). În fragmentele dedicate, autorul, urmărind firul istoric, sintetizează: „Instituirea cântăreților bise­ricești este foarte veche; sunt mărturii care atestă existența lor chiar din timpul Sfinților Apostolilor. Până la începutul secolului al IV‑lea rolul lor nu era atât de important, deoarece cântările în primele trei secole erau foarte simple. Toată activitatea cântăreților se limita doar la a da semnal poporului pentru începerea cântărilor sau de a începe ei cântarea, după care o continua și o sfârșea poporul. Din secolul al IV‑lea cântarea bisericească a început procesul de dezvoltare și perfecționare, astfel rolul cântăreților devenind din ce în ce mai important. Ei nu mai puteau veni la biserică nepregătiți, ci trebuia să aibă oarecare cunoștințe muzicale pentru a putea cânta psalmii și imnurile necesare a fi executate cu mai multă artă față de primele veacuri creștine. Aceasta a făcut ca Sinodul din Laodiceea (364), prin canonul 15⁷, să instituie o categorie distinctă de persoane care să cânte în biserică“⁸.

Apoi, foarte important, continuă: „Cântăreților li se cerea și o viață curată, fără vicii, să nu dea din mâini sau din picioare în timpul cântării, să nu‑și îndoaie corpul în diferite direcții și să nu întrebuințeze strigări puternice în cântarea melodiilor bisericești. Părinții Bisericii au reglementat modul cum trebuie să fie executate cântările în Biserică, tocmai văzând pe unii dintre cântăreți că nu se pot stăpâni de unele deprinderi precum cele menționate. Astfel că, la Sinodul VI Ecumenic (680), în canonul 75, sunt specificate următoarele: «Voim ca cei care se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) și să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu‑i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare‑aminte și smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie evlavioși»“⁹.

În veacurile de început, când canonul liturgic al Bisericii era în formare, alegerea imnurilor care se cântau în comunitatea creștină era în responsabilitatea episcopului, iar de interpretarea muzicală a acestora se ocupau cei dintâi cântăreți – protopsalții –, ajutați de alți cântăreți, anagnoști și ipodiaconi de la marile centre bisericești, așa cum era Basilica Sfânta Sofia a Constantinopolului. Numirea cântăreților, ca și astăzi în Biserica Ortodoxă Română, se făcea de către episcop, fiind asociată și cu un îndemn veghetor pentru conștiința psaltului: „Vezi ca ce cânți din gură să crezi și în inimă; și ce crezi în inimă, să confirmi și prin fapte“¹⁰.

Revenind la anii de început ai secolului XX, episcopul‑protopsalt Nifon nu putea neglija ceea ce îl definea de‑o viață și îl recomandase permanent în parcursul său eclesial. Tocmai de aceea, odată ajuns la Galați, aici a sporit importanța Școlii de Cântăreți bisericești. Lucrul reiese și din Dare de seamă asupra mersului școalei de cântăreți bisericești din Galați pe anii 1909/1910, 1910/1911 și 1911/1912, o broșură rară apărută la București.

Este cunoscut, de altfel, și ca cel care a propus, constant, în Sfântul Sinod, păstrarea muzicii psaltice¹¹ în cadrul slujbelor și întărirea, valorizarea statutului de cântăreț în Biserică; este un lucru de mare actualitate până în zilele noastre, când există din ce în ce mai puțini cântăreți bisericești care să se poate dedica exclusiv slujirii de la strană. La începutul secolului trecut, în urma numeroaselor măsuri operate anterior (sec. XIX) de statul laicizant¹² – accentuate mai ales cu reformele lui Al. I. Cuza asupra activității Bisericii –, situația personalului de strană era una, oarecum, asemănătoare cu cea de astăzi: „După secularizare – scria epis­copul Nifon Niculescu – școlile de cântăreți de pe lângă mitropolii și episcopii desființându‑se, psaltichia a rămas a se preda numai prin seminarii, candidaților de preoție; care, ajunși preoți, nu mai pot cânta și la strană și să slujească în altar. Cântăreții, care până aici erau priviți ca o clasă de oameni distinși și plătiți ca niște adevărați artiști, nemaifiind asigurați în traiul lor, au început a‑și căuta existența în alte direcțiuni; și astfel lipsa lor s‑a simțit din ce în ce mai mult, atât prin orașe, cât și prin sate“¹³.

În amintita broșură, despre Școala de cântăreți bisericești de Galați (înființată în 1903), autorul, în dubla sa calitate – de epis­cop titular și apologet al muzicii orientale bisericești, nu putea să nu readucă în atenție situația dificilă în care de zeci de ani se găsea personalul tradițional de strană al Bisericii. Astfel, după cum o făcuse și mai înainte, pe când era la București, spunea și la un deceniu distanță, la Galați: „Si­tuațiunea actu­ală a cântăreți­lor bisericești, în com­parație cu aceea a cân­tă­reților din trecut, se găsește într‑o vădită stare de inferioritate, atât din punct de vedere material, cât și cultural‑muzical. Odinioară cântăreții bisericești erau desăvârșiți în arta muzicală și, ca atare, erau considerați ca adevărați artiști; se bucurau de avantaje destul de frumoase, locuiau ca și preoții – în casele bisericilor –, aveau toata întreținerea de la biserică și erau scutiți de biruri și corvoade, unii fiind onorați chiar și cu ranguri boierești¹⁴. […] Dar această stare de înflorire a pălit de la o vreme încoace și, dacă frunzele cântărețe nu s‑au uscat de tot până azi, aceasta se datorează faptului că arborele credinței își are rădăcinile adânc întinse în inima poporului de la țară, încât frunzele deși sunt îngălbenite, se țin pe ramuri; și deși sunt bătute de vânturi năprasnice de toamnă, care le fac să șuiere a jale și să scoată numai note triste și cântece dureroase, totuși așteaptă cu încredere o primăvară binefăcătoare“¹⁵.

În aceleași pagini, episcopul Nifon reitera existența unui neajuns important, care și în vremea aceea incomoda major statutul demn al cântărețului bisericesc: „Care să fie cauza acestei stări de decadență a cântăreților bisericești? După unii, este ig­noranța sau lipsa de cultură a cântăreților, iar după alții vitregia legilor față de cântăreți, care aproape i‑a scos de sub scutul lor, reducându‑i la o situațiune bugetară precară, ceea ce i‑a determinat pe mulți să fugă către o altă ramură de activitate, oricât de grea, dar care să le asigure existența zilnică, pe care n‑ar putea‑o agonisi din derizoriul salariu lunar de 11 lei, cu cât se plătește astăzi un cântăreț rural. Și una și alta dintre aceste păreri sunt îndreptățite, dar de niciuna cântărețul nu poate fi făcut responsabil, căci nu el le‑a provocat, ci împrejurările și vitregia vremurilor. Starea de decadență a adus‑o decretul domnitorului Cuza, de la 1864, prin care s‑au desființat școlile de cântăreți, rămânând ca de aici înainte cântările să fie deprinse în mod practic, după cum erau auzite de la cântăreții mai bătrâni; trecându‑le apoi fiecare prin prisma sa, schimbându‑le ori denaturându‑le, după cum fac lăutarii noștri la țară cu melodiile auzite la oraș. Cântările bisericești însă, s‑au păstrat în forma lor adevărată și frumoasă, căci au fost cristalizate și consemnate în tipărituri de către marii dascăli înaintași ca: Macarie, Anton Pann și alții; dar cântăreți desăvârșiți nu se mai găsesc decât foarte rar. Abia pe ici pe colo mai auzim câte o pasăre măiastră care să execute cântările în mod artistic. Odată cu decadența muzicii bisericești a dispărut și elogiosul titlu de dascăl“¹⁶.

În cadrul eforturilor din epocă, tot episcopul Nifon de la Galați este una dintre personalitățile care animă și susține importanta întrunire a Congresului cântăreților bisericești din România, ținută între 21‑23 august 1912, la Iași. Și, foarte important, se pare că a întreprins demersuri de pionierat, propunând studierea psaltichiei și a cântului religios‑coral în spațiul academic românesc, lucru ce se dorea realizat prin înființarea unor catedre universitare de muzică bisericească. În acest sens, ierarhul spunea, la vremea respectivă, în urmă cu peste douăsprezece decenii: „Până când se mai găsesc bărbați care cunosc bine psaltichia, ar fi de dorit, cât mai neîntârziat, să se înființeze la ambele conservatoare de muzică de la noi din țară [București și Iași] câte o catedră de psaltichie și cânt religios‑coral, spre a nu se pierde această muzică frumoasă și românească; după cum s‑a înființat, la propunerea smereniei mele, o asemenea catedră la «Academia de muzică și artă dramatică» din București, în toamna anului 1900“¹⁷.

În rând cu fragmentele anterioare extrase din Dare de seamă…, despre situația cântăreților în raport cu evoluția statutului lor în timp, găsim potrivit să amintim și de lăcașul de cult, fosta biserică „Sfântul Gheorghe“ de pe malul Dunării¹⁸, pe lângă care a funcționat Școala de cântăreți bisericești din Galați, aceasta fiind o importantă biserică istorică și mănăstire – cândva închinată Sfântului Mormânt – demolată de autoritățile statului în toamna anului 1962, din cunoscutele rațiuni politico‑ideologice care stăpâneau pe atunci răsăritul Europei.

„Astfel cum este reparată astăzi școala de cântăreți – scria episcopul Nifon în 1912 –, nu lasă nimic de dorit. Situată pe un platou înalt, format de malul stâng al Dunării, își oglindește în prelungire silueta în luciul apei, iar valurile argintii izbesc în cadență poalele platoului. Școala are o priveliște dintre cele mai încântătoare, căci mulțimea de vapoare care duc spre Mare bogățiile țării noastre, toate se perindă grăbite pe dinaintea ei, precum și plutele de lemne ce vin agale în voia apei, odihnindu‑se, parcă, de lungul drum și de toate zbuciumările îndurate pe apele Bistriței și ale Siretului, care le‑a purtat atâta vreme printre munți și stânci prăpăstioase. În curtea școlii se află vechea biserică «Sf. Gheorghe», o adevărată redută, cu ziduri groase și ferestre mici, prin care abia pătrunde lumina înăuntru, semănând mai mult a creneluri, prin care să se tragă cu arma la nevoie și, desigur, că această veche biserică trebuie să fi fost întrebuințată pentru apărare într‑un război dintre ruși și turci, căci la spatele ei, după altar, s‑a văzut până mai anul trecut mormântul unui general rus îngropat aci [hatmanul Ivan Stepanovici Mazepa (1639‑1709)]. În această biserică, elevii fac practica de strană. La adăpostul acestei biserici și în liniștea desăvârșită a așezării sale depărtată de centrul zgomotos al orașului, școala de cântăreți prezintă toate avantajele pentru studiu serios și meditație netulburată“¹⁹.

Fapt definitoriu – ce dove­dește nouă, celor de astăzi, profunda implicare a episcopului Nifon Niculescu în sfera muzicii bisericești – a fost și proiectul alcătuirii și publicării unui volum, de referință la începutul secolului trecut, intitulat Carte de Musică Bisericescă pe psaltichie și pe note liniare pentru trei voci, imprimat în tipografiile Joseph Göbl („Gutenberg“), a Cărților Bisericești și Carol Göbl, București, în anul 1902.

Lucrarea practică și foarte necesară la vremea respectivă s‑a tipărit cu suportul financiar oferit de ctitorul‑filantrop Iorgu Dumitrescu‑Răcari (1845/1851‑1934)²⁰ și constituia, deopotrivă, un proiect liturgic, cultural și filantropic, întrucât avea să fie dăruită învățătorilor, seminariilor teologice și aproape tuturor mănăstirilor și bisericilor de parohie din sate și orașe.

Astăzi, exceptând partea de istorie și teorie a muzicii psaltice, ca și conținut al cântărilor bisericești, cărții de muzică a epis­copului Nifon i‑ar corespunde, inclusiv în privința utilității ei de atunci, cartea pe dublă notație întrebuințată intens la strană, numită Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești (CSL), publicată și distribuită în tiraje mari de Patriarhia Română, mai ales între anii 1992‑2001.

Pe lângă faptul evident că răspundea unei nevoi practice „din teren“, proiectul scrierii și tipăririi acestei cărți a fost unul al unității dintre liturghie, cultură și filantropie, întrucât conține imne liturgice de rugăciune; apoi, fiind o carte bine realizată, este un autentic produs cultural și de cult; în acest sens, semnificativ este și faptul că ierarhul a inclus în cartea sa de muzică bisericească și versuri din poezia „Mai am un sigur dor“, ce au fost interpretate pentru întâia oară ca imn funebru la înmormântarea Poetului național, în iunie 1889 (pp. 390‑393, ed. princeps). Și, tot episcopul de la Dunăre era apreciat de A. D. Xenopol în octombrie 1911, pentru binecuvântarea celui dintâi monument din țară, închinat lui Mihai Eminescu: „Cinste vouă, gălățenilor. A fost sfințit în fervoarea rugăciunilor Preasfințitului Nifon al Dunării de Jos […]“.

Comparând cu tipăriturile asemănătoare de astăzi și actualizând valoarea banilor, cel mai probabil costurile proiectului de atunci (doar întâia ediție cu un tiraj de 10.000 ex.) ar corespunde în prezent unei sume cuprinse între 150.000 și 200.000 euro.

Cartea este în curs de apariție, în acest an special în Patriarhia Română, ca un omagiu adus atât autorului, cât și tuturor protopsalților care au compus, dar nu au reușit să publice sau să se facă cunoscuți, precum și tuturor cântăreților bisericești care au slujit cu fidelitate, zeci de ani, la orice strană de biserică, din sate și orașe. La vremea ei, lucrarea fiind difuzată, gratuit, în 10.000 de exemplare, ulterior dublate la cererea cântăreților, receptarea în Biserică și folosirea efectivă la slujbe intuim că au fost pe măsură. Uzura și însemnările olografe din paginile unui exemplar aflat în inventarul Bisericii Dobroteasa din București, unde autorul acestor rânduri este prezent la strană de peste 20 de ani, demonstrează acest lucru, alături de unul dintre exemplarele Bibliotecii Sfântului Sinod, donat de dl academician Emilian Popescu, cândva el însuși membru în cor la aceeași biserică. La fel se înfățișează și un altul ce păstrează chiar semnătura lui Iorgu Dumitrescu, și care mi‑a fost dăruit în urmă cu mai mulți ani de soția văduvă a cântărețului bisericesc Dumitru Ion din Răcari – Dâmbovița, cel de la care am și avut ocazia să deprind primele noțiuni de cântare la strană, în copilărie, la Sfintele Liturghii ținute în biserica satului natal (Bâldana, DB) – lăcaș al Sfinților Nicolae, Gheorghe și Pantelimon, clădit asemenea cărții de muzică: ctitorit integral de Iorgu Dumitrescu și târnosit de ierarhul Nifon Ploieșteanul în chiar primul său an de arhierie.

După ce slujise timp de 30 de ani, mai întâi ca preot, iar apoi ca arhiereu‑vicar la București, și păstorise alți 13 ani ca episcop la Dunărea de Jos, în ultimul său an de viață episcopul Nifon a revenit în orașul natal și a slujit, cât i‑a mai îngăduit starea sănătății, la biserica „Domnița Bălașa“, unde fiul său, muzicianul Simeon Nicolescu (1888‑1941) dirija corala lăcașului. Pasiunea tatălui pentru muzică îi modelase în chip hotărât calea profesional‑artistică în viață, astfel încât acesta devenise profesor și compozitor, având să concerteze în țară și în străinătate, să înființeze Societatea simfonică Muzica și, bineînțeles, dintre creațiile lui să nu lipsească partituri religioase, cum ar fi „Cântările Sfintei Liturghii“ (1913), „Miluiește‑mă Dumnezeule“ (1915) ori „Credo“ (1926).

Cu privire la sfârșitul vieții ierarhului, deși părintește și cu multă râvnă misionară legat de eparhie, de catedrala târnosită la Galați în plin război mondial, de preoțimea și credincioșii ținuturilor dunăreano‑dobrogene, vitregia istoriei l‑a despărțit de toate acestea deodată și nefiresc, prin ceva care foarte rar s‑a întâmplat la noi pe timp de pace generală, anume un atentat terorist înfăptuit în Senatul României Mari, în decembrie 1920, în urma căruia au murit Demetriu Radu, episcop greco‑catolic, un alt senator, Spirea Gheorghi și ministrul Justiției, Dimitrie Greceanu. Episcopii ortodocși, Nifon Niculescu și Roman Ciorogariu al Oradiei, precum și președintele Senatului, generalul Constantin Coandă, tatăl marelui pionier al aviației românești, au fost grav răniți.

Astfel, în ultimul an de viață, după un parcurs pastoral‑misionar în care atenția pentru muzica bisericească fusese o constantă, episcopul Nifon avea să treacă prin mai multe operații, să se retragă din scaun, să ducă crucea unei grele paralizii și să se stingă prematur, la vârsta de 62 de ani, ca o victimă întârziată a acelei explozii plănuite din rațiuni politico‑ideologice în vederea destabilizării statului, abolirii monarhiei și instalării regimului comunist mai devreme cu un sfert de veac decât avea să se petreacă în cele din urmă. Tocmai de aceea, între altele, despre Episcopul Nifon al Dunării de Jos se poate spune că este chiar de la început un simbol și o lumină a jertfei nenumăraților noștri mărturisitori care aveau să urmeze în perioada 1947‑1989.

Mergând pe firul admirabil al anilor comemorativi, ca o tradiție de acum în viața Bisericii Ortodoxe Române, observăm că între anul cinstirii celor adormiți în Domnul (2021) – an în care au fost deshumate osemintele ierarhului dintr‑un cimitir civil și așezate la loc cuvenit, în Catedrala de la Dunărea de Jos – și anul prezent, dedicat imnografilor și cântăreților bisericești, între care episcopul Nifon are loc de cuvenită cinste, stă Anul omagial al rugăciunii (2022), o vreme ce nu putea fi decât roditoare în lucrări bune. Așadar, între evenimentul strămutării din 2021 și cel al centenarului din 2023 cu dubla sa semnificație, la mijloc este rugăciunea, cea prin care Dumnezeu dă viață vieții noastre personale și eclesiale și face vii inclusiv proiectele și evenimentele comemorative și istorice ale Bisericii.

După ivirea tuturor legăturilor cu muzica Bisericii și cu grija pentru consolidarea și „păzirea“ statutului demn de cântăreț bisericesc, ce au putut fi găsite în cercetarea biografică despre Epis­copul Nifon al Dunării de Jos, și observându‑se și potrivirea dintre centenarul adormirii sale în Domnul și anii comemorativi 2021, respectiv 2023 în Patriarhia Română, nu putem decât să fim încredințați și mai mult de folosul lucrărilor sale în Biserică și să nădăjduim că ierarhul și cei care au cântat ani de‑a rândul după cartea sa de muzică la stranele lăcașurilor, au făcut‑o ca rugăciune doxologică și de recunoștință înaintea lui Dumnezeu și a sfinților, însuflețiți fiind de îndemnul psalmistului David, de cuvintele ce sunt așezate ca motto al cărții sale de muzică bisericească: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul. Lăuda‑voi pe Domnul în viața mea, cânta‑voi Dumnezeului meu cât voi trăi“ (Psalmii 145, 1‑2).

Dr. Ionuț‑Daniel Barbu,

cântăreț al bisericii „Buna Vestire“– Dobroteasa din București

și secretar de redacție la revista Ortodoxia a Patriarhiei Române

 

 

* † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte“, în:  Calendarul creștin‑ortodox 2023, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, p. 11.

* † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă pe psaltichie și pe note liniare pentru trei voci, Tipografia Joseph Göbl („Guttenberg“), a Cărților Bisericești și Carol Göbl, Bucureşti, 1902, pp. 10, 27.

* Apud: †Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 45.

1. 1. 1. Pentru ultima biografie actualizată a ierarhului și procesul detaliat de identificare și cercetare a mormântului, se poate vedea: Ionuț‑Daniel Barbu, „Nifon (Nicolae) Niculescu, Episcop al Dunării de Jos“, în: Damian Anfile, Nicoleta‑Liliana Dinu, Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, Cimitirul Șerban Vodă – Bellu din Capitală. Mormintele clericilor și ale altor personalități bisericești și naționale, Ed. Basilica, București, 2022, pp. 109‑126; Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, „Episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos, păstor înțelept, misionar neobosit, patriot luminat“, în: Călăuză ortodoxă, XXXI, iulie‑august, 392‑393 (2021), pp. 11‑22; „Deshumarea osemintelor Episcopului Nifon Niculescu al Dunării de Jos“, în: Ziarul Lumina, 22 septembrie 2021. De asemenea, pentru cele desfășurate în zilele comemorative respective, a se vedea: Vasile Robert Nechifor, Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, „Eveniment istoric la Dunărea de Jos – Strămutarea rămășițelor pământești ale Episcopului Nifon Niculescu, la Galați“, în: Călăuză ortodoxă, XXXI, septembrie‑octombrie, 394‑395 (2021), pp. 6‑20.

      2. Evenimentul a fost marcat atât prin slujbe de pomenire la Catedrala Arhiepiscopală din Galați și la mormântul‑cenotaf din Cimitirul Șerban Vodă – Bellu din București, cât și printr‑o conferință organizată la Biserica Buna Vestire – Dobroteasa din București, unde au fost păstrate o perioadă osemintele ierarhului; (pentru detalii se poate vedea: Ionuț‑Daniel Barbu, „Rugăciune și recunoștință la un veac de la adormirea Episcopului Nifon Niculescu“, în: Ziarul Lumina, 20 martie 2023).

      3. † ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, cf.: Pr. Rareș Bucur, „Întrunirea cântăreților bisericești din Arhiepiscopia Dunării de Jos“, în: Ziarul Lumina, 15 noiembrie 2023.

      4. Pentru detalii se poate vedea: †Dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, „Strămutarea osemintelor episcopului Nifon Niculescu, de la Cimitirul „Șerban Vodă – Bellu“ în cripta Catedralei eparhiale din Galați – eveniment de referință în viața Arhiepiscopiei Dunării de Jos, pe parcursul Anului comemorativ 2021 în Patriarhia Română“, în: Biserica Ortodoxă Română, 3 (2021), pp. 97‑124.

      5. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 96.

      6. >† Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 9.

      7. Canonul 15 Laodiceea: „Afară de cântăreții canonici, care se urcă pe amvon și cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică“ (Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, Sibiu, ³2005, p. 242).

      8. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 26.

      9. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, pp. 26‑27; a se vedea și: Arhid. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…, pp. 163‑164.

      10. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 27.

      11. A se vedea: † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 45.

      12. Despre unele efecte negative ale reformei, inclusiv asupra muzicii bisericești psaltice, se poate vedea: Arhim. dr. Policarp Chițulescu, Viața monahală din Țara Românească la mijlocul secolului al XIX‑lea, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2022, în special capitolul 2.4 ,,Muzica bisericească“, pp. 72‑79, în care se arată, pe baza unor documente din ANIC, fond MCIP, cum, efectiv, „muzica psaltică (orientală) a fost interzisă în mănăstiri, biserici și școlile de teologie“.

      13. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 77.

      14. † Episcopul Nifon al Dunării de Jos, Dare de seamă asupra mersului școalei de cântăreți bisericești din Galați pe anii 1909/1910, 1910/1911 și 1911/1912, Tipografia Profesională Dimitrie C. Ionescu, București, 1912, p. 6.

      15. † Episcopul Nifon al Dunării de Jos, Dare de seamă asupra mersului școalei de cântăreți bisericești din Galați…, pp. 7‑8.

      16. † Episcopul Nifon al Dunării de Jos, Dare de seamă asupra mersului școalei de cântăreți bisericești din Galați…, pp. 8‑9. Referitor la „elogiosul titlu de dascăl“, chiar dacă în prezent este deja un cuvânt arhaizat și nu mai are nici o acoperire culturală corespunzătoare celei din trecut, totuși, termenul bisericesc în sine, asociat și cu alte sinonime ale sale, are o relevanță încă actuală, ce e bine să nu rămână necunoscută. În acest sens, menționăm că unul dintre echivalente, anume slavonescul ţârcovnic, derivă chiar din substantivul ţerkov– biserică. Cuvântul este mai vechi, dar, pe alocuri, încă auzit în spațiul bisericesc rural. Ar fi de subliniat că se trage direct de la cuvântul de bază biserică; termenul în cauză este sinonim cu dascăl/cantor/ pălimar, în sensul de cântăreț bisericesc sau/și persoană care îngrijește biserica; datorită faptului că are o prezență extinsă în lăcașul de cult, în tradiția bisericească românească sau în conștiința creștină populară, țârcovnicul/dascălul, ori persoana care îngrijește biserica, dacă nu cumva este una și aceeași, a fost numită cu însuși numele bisericii (!). Faptul este uimitor și justificat, întrucât, într‑adevăr, această persoană își păstrează până astăzi un rol practic esențial, chiar indispensabil, pe lângă preot, chiar dacă, între timp, „elogiosul titlu de dascăl“ a mai sărăcit cultural. Pentru explicarea și a altor termeni în legătură cu muzica bisericească și cu limbajul eclesial, în general, se poate vedea: Pr. prof. dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români, cap. VI. „Mic dicționar de termeni muzicali bisericești (vechi‑, medii‑, neo‑bizantini și psaltici moderni)“, Ed. Basilica, București, 2010, pp. 543‑589; Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, „Excurs etimologic în mediul termenilor bisericești și al altor cuvinte românești de origine slavo‑rusă“, în: Ortodoxia, 2 (2022), pp. 104‑116; „Cuvinte îmbisericite și laice cunoscute, depozitare ale unor sensuri nebănuite“ (I‑V), în: Ziarul Lumina, 23, 30 august, 12, 19, 25 septembrie 2023).

      17. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă…, p. 81.

      18. O imagine a acestei frumoase biserici, cu o arhitectură zveltă, se regăsește și în Fototeca Ortodoxiei Românești (a se vedea: Adrian Nicolae Petcu, „Biserica «Sf. Gheorghe din Galați» la 1900“), în: Ziarul Lumina, 11 noiembrie 2011.

      19. † Episcopul Nifon al Dunării de Jos, Dare de seamă asupra mersului Şcoalei de cântăreți bisericești din Galați…, pp. 14‑15.

      20. Despre biografia și însemnata activitate filantropică și ctitoricească întreprinsă de Iorgu Dumitrescu, se poate vedea: Pr. Nicolae Dumitrescu, „Pioasă amintire“, în: Glasul Bisericii, 8‑9 (1946), pp. 222‑223; Ionuț‑Daniel Barbu, „Iorgu Dumitrescu, un apostol al veacului trecut“, în: Ziarul Lumina, 03 iulie 2013; Pr. dr. Liviu Barbu, Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, Ctitorul și filantropul Iorgu Dumitrescu, susținător al misiunii Bisericii Ortodoxe Române la cumpăna veacurilor XIX‑XX, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2018; sau în: Biserica Ortodoxă Română, 3 (2014), pp. 490‑519.