Episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos păstor înţelept, misionar neobosit, patriot luminat

Episcopul Nifon Niculescu
(1858-1923)

Ierarhul Nifon Niculescu s‑a născut în București, în ziua de 1 iulie a anului 18601, primind la botez numele Nicolae. Din inscripția păstrată pe crucea mormântului său, cel mai probabil pe părinți i‑a chemat Nicolae și Maria, iar bunicii din partea tatălui ori a mamei, trecuți și ei pe monument, au purtat prenumele Vișan și Dumitra.

După studiile primare la Școala „Silvestru“, care funcționa pe lângă cunoscuta biserică bucureșteană, a urmat cursu­rile Seminarului „Central“ (1872‑1880). Se căsătorește la 18 ia­nuarie 1881, slujba Sfintei Cununii fiind săvârșită de episcopul Silvestru (Bălănescu) Piteșteanu, iar ca nași având familia protoiereu Teodor Economu și preoteasa Maria Ștefănescu2. După mai multă vreme în care fusese canonarh, cântăreț de strană și tenor în cor, la Biserica „Kretzulescu“, spre sfârșitul anului 1881 este hirotonit diacon pe seama acestui lăcaș. După aproape doi ani este sfințit preot, în luna martie 1883 fiind recomandat de Epitropia Bisericii „Sfântul Nicolae – Albă“ sau „Popa Dârvaș“ (cum a fost cunoscută inițial) din București, să ocupe locul lăsat vacant de preotul econom Vasile Popp Sachelarie, tatăl soției sale. La numai o zi sau două de la bucuria primirii harului preoției, soția sa, preoteasa Teodora, se stingea foarte tânără3. Spre mângâierea distinselor familii preoțești îndoliate, slujba înmormântării a fost săvârșită de episcopul Inochentie M. Ploieștenu, în biserica unde slujise tatăl și, în continuare, soțul ei, preotul Nicolae Nicolescu4.

În urma absolvirii cursurilor universitarea ale Facultății de Teologie din București, în octombrie 1892 obține licența cu lucrarea „Despre pozițiunea și drepturile mitropoliților români“. Activează ca preot coslujitor între anii 1883‑1895, undeva, spre finalul acestei perioade, semnând și ca paroh în diferitele documente și registre care se păstrează în arhiva Bisericii „Albe“. În același timp primește, pe rând, ascultările de protoiereu, revizor eclesiastic și însemnata funcție de director al Cancelariei mitropolitane a Ungrovlahiei. Astfel, cu o bogată experiență didactică și administrativ‑bisericească, foarte talentat psalt, caligraf și liturghisitor, a fost remarcat de mitropolitul primat Ghenadie Petrescu, care în scurta sa păstorire la București, l‑a propus pentru treapta arhieriei5.

Ducând crucea văduviei încă din tinerețe, în cursul anului 1895, la data de 3 martie, preotul econom Nicolae Nicolescu de la Biserica „Albă“ este ales arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, cu titulatura „Ploieșteanu“, în locul ierarhului Inochentie Ploieșteanu, ales episcop al Romanului. Îmbracă haina călugăriei la Mănăstirea Cernica sub numele de Nifon și apoi este hirotonit la praznicul Bunei Vestiri, în Catedrala Mitropoliei, de către ierarhii Ghenadie Petrescu, Silvestru Bălănescu al Hușilor și Partenie Clinceni al Dunării de Jos6, începând efectiv activitatea de la 1 aprilie 1895. Cu o întrerupere de câteva luni7, cauzată de fidelitatea sa față de mitropolitul primat îndepărtat pe nedrept din scaun, prin uneltiri politice, va activa ca arhiereu vicar la București aproape un deceniu și jumătate. În acest timp a slujit pe lângă Biserica „Domnița Bălașa“ și a fost profesor de religie la „Școala secundară de fete“, din Capitală.

Numele său apare în diferite pisanii ale unor biserici din Arhiepiscopia Bucureștilor, cum ar fi: „Sfântul Nicolae – Țepeș Vodă“ (1896), astăzi în eparhia Târgoviștei, „Sfânta Treime“ din Azuga (1904), „Biserica cu Sfinți“ și „Sfântul Nicolae‑Vlădica“8 din București, sfințite în anii 1897 și 1904, ori „Buna Vestire – Belu“, unde este ctitor împreună cu sora sa, Steluța, prin donarea unei părți a terenului (1922) pe care a fost  așezată piatra de temelie a unui nou lăcaș, în anul 19259. De asemenea, este numit „inițiatorul și osârduitorul construirii Azilului Colonel G. și S. Costescu“10. Indirect, dar tot legat de activitatea ctitoricească, menționăm că în anii de arhierie la București, la un moment dat a fost desemnat membru într‑un comitet care urma să se îngrijească cu strângerea fondurilor pentru edificarea Catedralei Mântuirii Neamului, biserică națională monumentală care, deși material se desăvârșește în contemporaneitatea noastră, are deja o istorie a „unui ideal“11 de aproape un secol și jumătate, timp în care patriarhi și episcopi, regi, înalți demnitari politici și oameni de cultură, preoți, monahi și credincioși, s‑au străduit să‑l aducă la „începutul împlinirilor“ de astăzi12.

Circulară dată de Episcopul Nifon preoților din eparhie cu prilejul mobilizării de război – 15 august 1916

Între teologii care au primit darul preoției prin mâinile ierarhului Nifon Niculescu, amintim pe viitorul episcop al Râmnicului Noului Severin, Vartolomeu Stănescu, și pe valorosul cercetător al Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor și vicepreședinte al Academiei Române, Niculae M. Popescu (1881‑1963)13.

La 22 martie 1909 este ales pe tronul vacant al Dunării de Jos, unde va păstori până la 1 ianuarie 192214. În eparhia de la Dunăre, care în vremea sa cuprindea o geografie jurisdicțională foarte întinsă, incluzând județele Covurlui, Brăila (o perioadă), Tulcea, Constanța, Caliacra și Durostor, s‑a implicat cu toată iscusința pastorală și administrativă. A preluat șantierul catedralei eparhiale de la vrednicul său înaintaș, ierarhul Pimen Georgescu, care trecuse în scaunul mitropolitan de la Iași, încununând această lucrare de căpătâi cu evenimentul sfințirii din 6 august 1917, în timp ce la Mărășești fulgerau tunurile care croiau calea spre marele ideal național – Unirea de la 191815. Făcând parte din generația care se identifica cu dezideratul unității tuturor românilor și, mai ales, ca om al Bisericii, a manifestat un simț patriotic aparte. Una dintre multele mărturii în acest sens, a valorizării jertfei eroice a ostașilor români, apărea în presa timpului la câțiva ani după trecerea episcopului la cele veșnice. Într‑o rubrică de știri din 16 februarie 1928, în care apărea și titlul „O bună amintire despre Epis­copul Nifon“, se deplângea faptul că la Galați nu se mai ținea o sărbătoare care amintea de eroismul celor aproximativ 2000 de soldați români, care apăraseră orașul în ianuarie 1918, de armatele ruse bolșevizate, aflate în drumul de retragere din Moldova.

„Nu mai fac acum, dar odată făceau – scria redactorul I. Teodorescu de la Ziarul Adevărul. Cât a trăit episcopul Nifon al Dunării de Jos, prin îngrijirea lui se oficia în fiecare an un serviciu religios în ziua de 8 ianuarie. De la moartea lui însă, uitare completă!“16.

În decursul celor 13 ani, cât s‑a aflat în fruntea eparhiei, a manifestat o grijă pastorală susținută, mai ales în regiunea multiconfesionlă a Dobrogei, unde a cercetat frecvent parohiile și mănăstirile, hirotonind noi slujitori. În cadrul discursurilor sale din Senat făcea cunoscută situația grea a comunităților de credincioși români, precum cele din Delta Dunării, unde nu mai erau preoți de peste 15‑20 de ani.

Episcopul Nifon Niculescu împreună cu sfetnicii săi
de la Centrul Eparhial din Galați

„Noi [episcopii], care mergem din sat în sat – se adresa colegilor senatori –  vedem, cu durere, că țăranul suferă și că are nevoie de o îmbunătățire a situației. Mijlocul cel mai bun și cel mai eficace sper că îl veți găsi în luminatul d‑voastră patriotism“17.

De la cel mai înalt nivel cerea constant sprijinul statului pentru îmbunătățirea stării materiale a clericilor ortodocși, în rând cu toate celelalte categorii socio‑profesionale18. Cu o susținere financiară de la Guvern și din partea unui filantrop, fost primar al Brăilei, avea în plan să înalțe o „monumentală catedrală“ și în acest oraș, dacă județul ar mai fi rămas în jurisdicția canonică a eparhiei de la Dunărea de Jos19. În vremea sa au fost refăcute așezămintele monahale de la Celic‑Dere, Cocoș și mai multe biserici din satele întregii eparhii, la unele dintre ele contribuind chiar cu fonduri proprii. De pildă, în anul 1911, cu ocazia slujbei de sfințire, dar și datorită unei însemnate danii (12.000 lei) rânduite pentru zidirea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, enoriașii parohiei și conducerea comunei Hamcearca, din județul Tulcea, au hotărât să redenumească satul Țiganca, chiar „Nifon“, în cinstea ierarhului‑ctitor20.

De asemenea, un alt moment de o adâncă însemnătate pentru lucrarea episcopului Nifon Niculescu, l‑a prilejuit tot o sfințire de biserică din zona rurală a Dâmboviței, în al doilea an de arhierie, pe când era vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei. Cu această ocazie, în decembrie 1896, a avut posibilitatea să‑l întâlnească pe filantropul Iorgu Dumitrescu (1841‑1934)21, ctitorul bisericii „Sfântul Nicolae – Țepeș Vodă“, din satul Bâldana, un mare binefăcător al timpului său. La acel moment sărbătoresc, în mod proniator, ierarhul l‑a sfătuit pe ctitor să sprijine misiunea Bisericii și prin tipărirea unor cărți de spiritualitate ortodoxă, foarte necesare la vremea respectivă. Această lucrare urma să fie împlinită de Iorgu Dumitrescu, cu multă râvnă şi dragoste pentru Biserică şi neam, cheltuind în acest sens o însemnată sumă, de peste 200.000 lei aur. La acea vreme şi în acel loc binecuvântat – satul Bâldana, nu departe de București –, în apusul secolului al XIX‑lea, se rânduia prin aceste personalităţi sporirea unei lucrări providențiale în epocă, aceea de întărire a credinţei pe calea literaturii duhovniceşti ce urma să fie difuzată gratuit, în sute de mii de exemplare, în întreaga ţară, mai cu seamă la sate şi soldaţilor de pe front, precum şi românilor din Basarabia şi celor care emigraseră în America. Conform mărturiilor culese în timp, aceste cărţi au adus multă lumină în viaţa credincioşilor, a oamenilor simpli şi nu numai. Pentru sprijinirea misiunii Bisericii, Iorgu Dumitrescu a fost decorat și de Regele Carol I și este amintit de mari personalități ale culturii și teologiei românești, precum Nicolae Iorga sau Nichifor Crainic. Cărţile tipărite de el prin inițiativa inspirată a episcopului Nifon au contribuit la formarea duhovnicească a multora, între care îi putem menţiona pe Părintele Paisie Olaru, marele duhovnic de la Sihăstria şi pe ieromonahul Dionisie Lungu de la Mănăstirea Căldăruşani, redactorul ziarului Glasul Monahilor, oameni care au citit la vremea cea mai potrivită a formării, în copilărie, Vieţile Sfinţilor, dăruite ca premiu de „un pios creştin“ – semnătură sub care filantropul Iorgu își ascundea smerit numele, la începutul cărţilor publicate pe cheltuiala sa. Astfel, este de admirat cum o lucrare a cărei sămânță încolțea undeva într‑un sat din Dâmbovița aducea roadă, în veacul trecut, în toată țara22.

După acest eveniment, vreme de 20 de ani, distinsul ierarh, fiind și un renumit liturghisitor și cunoscător al muzicii psaltice, i‑a îndrumat toată activitatea de tipărire a literaturii religioase, i‑a prefaţat cărţile, aducând la cunoștință Sfântului Sinod toate intenţiile filantropului muntean23. Între cei doi a existat o strânsă lucrare, încununată de multe roade pe tărâmul pastoral‑misionar al Bisericii Ortodoxe Române. Atât Iorgu Dumitrescu, cât şi arhiereul Nifon Ploieşteanu, fiind mari iubitori ai muzicii bisericeşti, în anul 1902, cu suportul financiar oferit de filantrop, au fost lucrate notele psaltice la Viena, pentru tipărirea unei cărți de muzică alcătuită de arhiereul Nifon, de altfel o lucrare de referință în ceea ce privește creația muzicală bisericească la români, în secolul al XX‑lea. Volumul poartă pe întâia pagină gândul de recunoștință și ascultare față de Biserică, exprimat de autor prin următoarele cuvinte: „Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române, dedic această modestă lucrare, ca omagiu de respect, supunere și devotament“. Toate cele 10.000 de exemplare din Carte de Musică Bisericescă pe psaltichie şi pe note liniare pentru trei voci sunt însoţite de o prefaţă a ierarhului, din care redăm fragmentul final: „Piosul creştin şi inimosul Român, d‑l Iorgu Dumitrescu, comerciant în comuna Podu Bărbierului, judeţul Dâmboviţa, care a tipărit mai multe cărţi religioase şi le‑a împărţit gratuit Creştinilor, observând lipsa unei cărţi de cântări bisericeşti pe ambele musici, şi apreciind lucrarea mea ca folositoare bisericilor, mai ales de la sate, a bine‑voit a o tipări cu cheltuiala sa, în 10.000 de exemplare; şi ne‑am decis, a o împărţi în daru, tuturor preoţilor, cântăreţilor, învăţătorilor şi seminariştilor, spre vecinică pomenire a smereniei mele, care m‑am ocupat multă vreme cu întocmirea ei, cum şi a d‑lui Iorgu Dumitrescu, care a cheltuit, spre a se tipări“24.

Un fragment din prefața altei lucrări este și o mărturie limpede a înaltei griji pentru neam și țară, manifestată de cei doi misionari, ierarhul și filantropul, în anul celui de‑Al Doilea Război Balcanic, când România a intervenit militar alături de Grecia și Serbia, pentru asigurarea integrității teritoriilor naționale și pentru stabilitatea în regiune: „În vremea când Patria Română a sunat din trâmbiță, chemând pe fiii săi să facă din piepturile lor zid de apărare a hotarelor Ei, și să aducă pace și liniște între noroadele creștine, care se răsboesc în preajma noastră, piosul creștin ortodox și inimosul român D‑l Iorgu Dumitrescu din comuna Răcari (Podu‑Bărbierului), județul Dâmbovița, dă la lumină o nouă carte, intitulată Patriarhii Vechiului Testament sau descrierea pământului Canaan din Palestina, pe care o dedică scumpei și vitezei noastre armate, distribuindu‑o iarăși gratuit, ca și pe toate celelalte cărți religioase ce a tipărit. […] Primiți, iubiți creștini și bravi soldați ai țării mele această minunată carte și folosiți‑vă de învățămintele ce veți culege dintr‑însa […]“ – era îndemnul pastoral prin care încheia episcopul Nifon cuvântul său, semnat în Galați, la data de 1 iulie 191325, cu multă grijă pentru întregul ținut al Dobrogei istorice, ce s‑a aflat în jurisdicția sa canonică.

Crucea care a însemnat mormântul Episcopului Nifon Niculescu. Cimitirul „Șerban Vodă” – Bellu, figura 36, loc 34

În strânsă legătură cu opera misionară a vrednicului de pomenire ierarh, care s‑a aflat într‑o binecuvântată comuniune cu ctitorul și filantropul Iorgu Dumitrescu, s‑au scris și unele versuri, ca acestea: „De Domnul fiind mânat,/ Te‑ai făcut mai luminat,/ De acum zidind prin sate,/ Biserici prealuminate/ Astfel, unde tu te‑aflai,/ Binefacere‑nsemnai./ În apus de veac zidind,/ În al Ţepeșului sat,/ O biserică frumoasă,/ Albă, zveltă, luminoasă./ A venit la târnosire,/ Om trimis de Dumnezeu,/ Nifon, domn și arhiereu./ Acesta te‑a sfătuit,/ Tu îndată ai primit/ Să dai grai la cărți vestite,/ Poporului dăruite./ Vieți de sfinți nenumărați,/ Ale Precistei minuni și a Domnului urmare./ Pentru strane, psaltichii./ Nifon, vrednic arhiereu,/ Te blagoslovea mereu,/ Și‑astfel a ta osteneală,/ Cu‑a Sinodului voire,/ Se găsea în rânduire“26.

 

Ca și în cazul muzicii, o bogată experiență în sfera didactică, acumulată în anii de profesorat la București27, a fost o altă notă distinctivă a ierarhului Nifon Niculescu. De aceea, la Dunărea de Jos, a acordat atenție sporită formării personalului bisericesc, prin înființarea Școlii de Pictură și țesătorie națională „Sfânta Ana“, de la Mănăstirea Celic‑Dere28, și consolidarea Școlii de Cântăreți bisericești din Galați. De altfel, ca unul ce își amintea adesea cum se formase  „de mic, pe piatra Bisericii, ascultând şi aprofundând frumoasele melodii ale muzicii orientale“, a propus constant în cadrul Sfântului Sinod, întărirea și valorizarea statutului de cântăreţ în Biserică29, un lucru de mare actualitate până în zilele noastre, când stranele numără din ce în ce mai puțini cântăreți de vocație. Tot episcopul Nifon este cel care animă și susține întrunirea celui dintâi Congres al cântăreţilor bisericeşti din România, ținut la Iași, între 21‑23 august 191230.

Slujbă de pomenire pentru Episcopul Nifon la Cimitirul Bellu din București

Din cauza stării de sănătate grav afectată după atentatul cu bombă de la Senat, din 8 decembrie 1920, în toamna anului următor și‑a anunțat retragerea din scaun (începând cu 1 ianuarie 1922), scriind după cum urmează în cuprinsul cererii oficiale înaintate Sfântului Sinod, la 14 noiembrie 1921: „În vremurile noi și așa de grele care vin, aș avea trebuință de întreaga mea putere, pe care nu o mai am după atentat și după 40 de ani în serviciul Bisericii și Școalei. Pătruns de marele rol al Episcopului în viitorul Bisericii și al Țării noastre, mă hotărăsc să las locul  meu unui frate mai tânăr“31.

În ultimul an de viață a revenit la București și a slujit la Biserica „Domnița Bălașa“, unde fiul său adoptiv, muzicianul Simeon Nicolescu (1888‑1941), dirija corala lăcașului32. Pe durata spitalizării a suferit mai multe operații și a fost vizitat inclusiv de suveranul României, regele Ferdinand I, care îi purta un respect deosebit.

După cum este consemnat, s‑a mutat la Domnul în dimineața zilei de marți, 27 februarie 1923. Paralizia care îl chinuia devenise foarte acută. Slujba înmormântării a fost săvârșită joi 1 martie, la biserica amintită, de către epis­copii Evghenie Piteșteanu, Teofil, locțiitor la Buzău, Platon Ciosu și Sofronie Vulpescu. De față au fost mitropolitul primat Miron Cristea, mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei, prim‑ministrul I. C. Brătianu, ministrul Școlilor, C. Angelescu, precum și alți înalți demnitari și foarte mulți credincioși33, înmormântarea având chiar o aură națională, cu relevanță sporită pentru stat, întrucât era vorba de o victimă întârziată a unui atentat care vizase înlăturarea monarhiei prin destabilizarea politico‑administrativă a țării.

Volum apărut la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos în anul 2015

Trupul ierarhului a fost așezat într‑o criptă simplă, zidită romanat, din cărămidă, până la nivelul solului și cu pod de lemn, aflată în zona centrală a Cimitirului Șerban Vodă‑Bellu, aproape de capela mare, în partea dreaptă sau sudică. Crucea din piatră, de dimensiuni medii, se păstrează până astăzi. Poartă fotografia ierarhului, estompată de timp, și inscripția: „Aici odihnesc rămășițele pământeșci ale robilor lui Dumnezeu Episcopul Nifon 1923, în etate de 62 ani, Nicolae, Maria, Vișan, Dumitra“.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu implicarea plină de devotament a Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, susținută de osteneala voluntarilor de la Parohia „Dobroteasa“34 din București, în momentul de față au fost deja exhumate osemintele episcopului Nifon Niculescu. În cursul lunii septembrie a. c., acestea urmează să fie reînhumate, cu cinstea cuvenită, într‑o firidă special pregătită în zidul Catedralei Arhiepiscopale „Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Apostol Andrei“, din Galați, lăcaș pe care el însuși l‑a desăvârșit și apoi l‑a sfințit în zilele grele ale Primului Război Mondial, chiar la praznicul Schimbării la Față a Domnului, din anul 1917. Conform documentelor în­tocmite cu prilejul deschiderii mormântului, au fost consemnate următoarele date: „Cu acordul și deosebita generozitate a d‑lui Sorin‑Gabriel Marin, concesionar legal al locului de înmormântare 34, figura 36 din Cimitirul Șerban Vodă‑Bellu, în zilele de 20 și 21 iulie a.c. au fost efectuate săpături în vederea deshumării osemintelor Preasfințitului Părinte Episcop Nifon Niculescu (1860‑1923) al Dunării de Jos (1909‑1922), înhumat în acest cimitir la data de 1 Martie 1923. Săpăturile s‑au desfășurat în două etape, în zilele menționate, în intervalele orare 830‑1100, respectiv 1000‑1500. În urma acestora, în data de 21 iulie, în jurul orelor 1330, au fost găsite la o adâncime de 2,1 m, într‑o criptă romanată surpată, construită din cărămidă și având dimensiunile 2,1 lungime cu 0,7 m lățime, craniul și alte câteva oseminte de mici dimensiuni, care au aparținut ierarhului. Alături de acestea au mai fost găsite următoarele obiecte: engolpion din alamă cu corolar complet din pietre verzi, albe și roșii, cu icoană emailată înfățișând pe Sfânta Treime și pe Maica Domnului, având gravată pe verso inscripția Roman și Zugravina cu fii 1895; lanț cu za dublă din alamă; cruce din lemn cu brațul orizontal stâng frânt; cruce de mitră din alamă, cu pietre albe și filet cu piuliță‑fluture; resturi din mitră cu pietre verzi și fir metalic galben; veșminte de culoare verde cu chipuri de heruvimi, motive florale cusute și spic de grâu brodat; mici secțiuni de panglică/galon albastru, precum și talpa pantofului stâng. Cinstitele oseminte împreună cu obiectele menționate au fost ridicate de d‑l Ionuț‑Daniel Barbu, în vederea pregătirii pentru predare și reînhumare, Arhiepiscopiei Dunării de Jos, respectiv Înaltpreasfințitului Părinte Casian, care le va așeza la loc de cinste, într‑o firidă special amenajată în zidul Catedralei chiriarhale din Galați“35.

Catedrala Arhiepiscopală din Galați – târnosită
de Episcopul Nifon la 6 august 1917, în toiul luptelor de la Mărășești

În după‑amiaza aceleași zile de 21 iulie, spre seară, deîndată ce osemintele și obiectele liturgice arhierești au fost scoase din solul binecuvântat al cimitirului care le‑a găzduit aproape un veac, Înaltpreasfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos s‑a recules, rostind și o rugăciune de pomenire a episcopului Nifon, după aflarea rămășițelor lui pământești. Cu acest prilej, într‑un cadru modest, lipsit de exigențele protocolului, însă covârșit de simplitate, smerenie și recunoștință față de vrednicul ierarh înaintaș, au fost exprimate spontan aceste gânduri: „Numai după cum Dumnezeu știe, pe căile necunoscute în viața noastră omenească, realizăm mai mult ca oricând, că ai Domnului suntem ori de trăim, ori de murim (cf. Romani 14, 8). Așa se face, că în curând se vor împlini 100 de la plecarea dintre noi a vrednicului de pomenire, neîntrecutul liturghisitor, profesor, misionar neîntrecut și vlădică în timpul războiului, molimelor și suferințelor, timp de un deceniu, la începutul secolului al XX‑lea, la Dunărea de Jos de la Galați, până la Caliacra și Durostorum. Vlădică înțelept, vlădică învățat, ctitor și constructor, dar mai ales mare filantrop în timp de război, cel care în toiul luptelor de la Mărășești, în 6 august 1917, a sfințit una dintre cele mai reprezentative biserici – ctitorie a lui Carol și Elisabeta, Ferdinand și Maria – Catedrala Dunării de Jos. După un groaznic incident‑atentat, în 1920, în Senatul României, mutilat și‑a dus crucea încă un an de zile, aproape doi, și s‑a așezat în rândul părinților din neam în neam, la Cimitirul Bellu, cu dorul, poate, ca vreodată, dacă nu cu trupul, măcar cu duhul, să‑i fie adusă amintirea, lucrarea și prețuirea în Eparhia Dunării de Jos. Așa cum a hotărât Sfântul Sinod, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca eparhiile să se intereseze prin chiriarhii lor, de locul de veșnică odihnă al ierarhilor, iată, după câțiva ani de zile, tânărul, inimosul, credinciosul, teolog Ionuț‑Daniel Barbu, în ziua de 21 iulie, când sărbătorim pe Sfinții Cuvioși Rafael de la Bursucani36 și Partenie de la Agapia Veche, ne vestește la vecernie, în fapt de seară, la lumină lină, deschiderea mormântului. Aceasta s‑a făcut după mai bine de un an de tatonări, cercetări, prin contactarea ultimelor persoane care au avut legătură cu familia răposatului arhiereu, în cripta căreia astăzi, după amiază, a ieșit la iveală capul, crucea de la mitră, engolpionul, crucea de mână, din lemn, părți din sfintele veșminte și, simbolic, o parte din încălțări, parcă vestind alergătura lui în viață pe cărările slujirii către Hristos. Iată falnicul, neîntrecutul, impozantul, elegantul, filantropul, compozitorul, părintele și profesorul, iată ce a rămas după 100 de ani, după ce pământul a luat pământul din el și a rămas craniul care i‑a adăpostit chipul lui Dumnezeu în el, intact, crucea, engolpionul și o parte din încălțăminte. Aceste relicve sfinte ne arată pe de o parte ce rămâne din alergarea noastră omenească, pentru care consacrăm cea mai mare parte a vieții, iar pe de altă parte, prin icoana Preasfintei Treimi și a Maicii Domnului, prin cruce și prin locul sediului chipului lui Dumnezeu – capul –, ne arată că nimic nu‑i pierdut când slujim cu credință. Aduceți‑vă aminte de mai‑marii voștri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și‑au încheiat viața și urmați‑le credința (Evrei 13, 7) 37  

Palatul Episcopal din Galați – actualul Muzeu al Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos

Însuși parcursul către noul loc de așezare a osemintelor ierarhului în eparhia pe care a păstorit‑o are o conotație simbolico‑istorică desprinsă din viața și faptele sale. În acest sens este prevăzut ca punct oficial de plecare Biserica „Sfântul Nicolae – Albă“ din București, lăcașul unde a slujit ca diacon și preot vreme de 14 ani. Aici, preoții rânduiți prin delegare chiriarhală vor așeza osemintele și părțile recuperate din veșmintele arhierești, într‑o casetă din lemn, special confecționată, și se va face întâia slujbă de pomenire după deshumare și apoi se va pleca către Eparhia Dunării de Jos, urmând să se mai facă popasuri comemorative la biserici din Brăila și apoi la Paraclisul „Întâmpinarea Domnului și Sfinții Martiri Brâncoveni“, din fosta reședință episcopală, actualmente „Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos“, aflat în centrul municipiului Galați.

În legătură cu toate aceste lucruri din urmă, realizate după doi ani de cercetări și fără să se fi avut confortul vreunei certitudini sau izbânzi, subliniem și conținutul prevestitor al unor rânduri ce încheiau un articol evocativ dedicat ierarhului dunărean, cu ocazia împlinirii a nouă decenii de la trecerea sa la Domnul (2013), rânduri purtătoare ale unei nădejdi, acum, împlinite: „Pentru toate acestea – scria preotul profesor Lucian Petroaia –, atât în istoria Bisericii noastre, dar în mod special în istoria Arhiepiscopiei Dunării de Jos, episcopul Nifon Niculescu rămâne model de ierarh luminat şi jertfelnic şi de patriot sincer. Pentru sufletul său înălţăm acum rugăciune de pomenire şi nădăjduim că Dumnezeu va îngădui ca, din cimitirul Bellu […], osemintele sale să se întoarcă în pământul eparhiei de la Dunăre, unde a păstorit cu atâta dăruire şi vrednicie“38.

Având în vedere toată această lucrare aproape nepătrunsă și ostenelile tuturor celor care au contribuit la împlinirea ei, tocmai în acest an comemorativ în Patriarhia Română, dedicat părinților și fraților noștri trecuți la Domnul, precum și valorizării spațiilor sacre în care Biserica păstrează memoria și trupurile lor, în chip adânc mulțumim Mântuitorului Iisus Hristos – Arhiereul Cel veșnic (Evrei 9, 11‑12), Care prin moartea și Învierea Sa are stăpânire și peste cei morți și peste cei vii (cf. Romani 14, 9) – , că Părintele Episcop Nifon Niculescu al Dunării de Jos, prin grija și cuvântul chiriarhului de astăzi al eparhiei, deosebit de râvnitor întru cinstirea înaintașilor săi trecuți la Domnul,  „se va așeza, în sfârșit, după un secol, în rândul ierarhilor, în slăvita lui catedrală, pe care în 6 august, la Schimbarea la Față a Domnului, în toiul biruințelor de la Mărășești, în vecinătatea evenimentului uniunii naționale a României mari, pe care a trăit‑o, se va întoarce să aștepte învierea și să ne învețe multe despre viață, despre slujire și, mai ales, despre veșnicie. Amin. Hristos a înviat!“39.

Dr. Ionuț‑Daniel Barbu

 

 

  1. Pe crucea de la mormântul său, din Cimitirul Șerban Vodă‑Bellu, nu este menționat anul nașterii, însă este trecut că s‑a stins în etate de 62 de ani. Presupunând că această vârstă era împlinită în 27 februarie 1923, când trece la cele veșnice, anul nașterii ar trebui să fie 1860, și nu 1858, așa cum indică unele surse biografice despre episcopul Nifon Niculescu; la fel, o variație există și în cazul numelui de familie Nicolescu / Niculescu. Deși majoritatea documentelor de arhivă redau prima variantă, în literatura bio‑bibliografică publicată predomină a doua formă a numelui; de asemenea, în colțul drept al unui portret al său pictat în ulei, astăzi expus pe unul din holurile Reședinței Patriarhale, artistul a trecut tot forma „Nicolescu“.

  2. Act căsătorie nr. 7 / 18.01.1881; (cf. mențiunii din Registrul pentru înscrierea căsătoriților pe anii 1879‑1894, din Arhiva Bisericii „Albe / Popa Dârvaș“, București).

  3. Act deces nr. 472 / 24.03.1883; (cf. mențiunii din Registrul pentru înscrierea înmormântaților pe anul 1883, la Sfânta Biserică cu hramul Sfântul Nicolae, din comuna București, Plasa de Sus, districtul Ilfov).

  4. Soția sa, Teodora, stinsă la doi ani după căsătorie și fără să fi avut copii, a fost fiica preotului și protoiereului Vasile Popp, o vreme paroh la aceeași biserică „Sfântul Nicolae – Albă“, apoi transferat, tot ca paroh, la fosta Biserică „Sfânta Vineri – Hereasca“ din centrul Capitalei; (cf. documentelor din arhiva Parohiei „Sfântul Nicolae – Albă / Popa Dârvaș“, consultate prin deosebita amabilitate a părintelui paroh, prof. dr. Mihail‑Simion Săsăujan); mormântul familiei preotului Vasile Popp se află tot în Cimitirul Șerban Vodă‑Bellu, figura 55, loc 29, unde odihnește și fiica sa, preoteasa Teodora; detalii biografice despre arhiereul Nifon Niculescu sunt oferite și de însemnările din Condica Sfântă, prilejuite de alegerea sa ca ierarh; (vezi în acest sens: †Arhiereul Dr. Veniamin Pocitan, Ploieșteanu, Arhiereii vicari în Biserica Ortodoxă Română. Vicarii Arhiepiscopiei Bucureștilor, Mitropoliei Ungro‑Vlahiei și Patriarhiei Române, București, 1937, p. 44).

  5. Viitorul arhiereu Nifon Niculescu avusese ocazia să fie cunoscut din timp atât de mitropolitul primat Ghenadie Petrescu, pe când acesta era episcopul Argeșului și slujea adesea, cu binecuvântare, la hramul bisericii, de sărbătoarea Sfântului Nicolae (precum și cu alte prilejuri), cât și de alți ierarhi membri ai Sfântului Sinod, frecvent invitați să oficieze botezuri, cununii și înmormântări la Biserica „Albă“ din București, care deservea zona de reședință a unor importante personalități cu funcții publice însemnate: oameni politici, generali, colonei, medici, ziariști ori diferiți întreprinzători înstăriți, mulți dintre ei făcând parte din epitropiile unor parohii și susținând instituția Bisericii, în general. Astfel, în cei 14 ani de slujire la lăcașul de pe Calea Victoriei, preotul econom Nicolae Nicolescu semnase în registrele de servicii religioase ale parohiei, alături de episcopii Inochentie (Chițulescu) al Buzăului, Innocenție al Romanului, de arhiereii vicari, Silvestru (Bălănescu) Piteșteanu, Ieronim (Ionescu) Ploieșteanu, Valerian (Ștefănescu) Craioveanu ori Callistrat (Orleanu) Bârlădeanu.

  6. Corespondența dintre Cancelaria Mitropoliei Ungrovlahiei, Mănăstirea Cernica și episcopii Silvestru și Partenie, privitoare la călugărirea, ipopsifierea și hirotonirea întru arhiereu a preotului Nicolae Nicolescu, se găsește în Arhiva Sfântului Sinod, Dosar 121/1895, filele 13‑20.

  7. În contextul înlăturării mitropolitului Ghenadie Petrescu, la 21 mai 1896, în locul arhiereului Nifon Niculescu, demis și el odată cu mitropolitul primat pe care îl susținuse, este chemat să asigure locotenența vicarului Mitropoliei Ungrovlahiei, arhiereul Meletie Dobrescu. Scurta suplinire a acestuia se încheie la 6 decembrie 1896, revenind în funcția de vicar ierarhul anterior.

  8. Lucia Stoica, Neculai Ionescu‑Ghinea, „Biserica Sfântul Nicolae Vlădica – Din Prund“, în: Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, Ed. Universalia, București, 2005, p. 371.

  9. Lucia Stoica, Neculai Ionescu‑Ghinea, „Biserica Buna Vestire – Belu“, în: Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, Ed. Universalia, București, 2005, pp. 188‑190. Informația este redată și în pisania de piatră, deasupra ușilor de intrare, iar episcopul Nifon apare pictat într‑un reușit panou mural, în partea dreaptă a peretelui nordic din pronaos. Nu este exclus ca atașamentul față de acest lăcaș închinat Maicii Domnului, să fie în legătură cu date însemnate din biografia sa, precum zilele de hirotonie întru arhiereu și alegere pentru Episcopia Dunării de Jos, evenimente care au avut loc la 25 martie 1895, respectiv 24‑25 martie 1909.

  10. Informația este consemnată pe un colț al portretului său, o reușită pânză pictată, care astăzi se păstrează și este expusă pe unul din coridoarele Reședinței Patriarhale.

  11. Vezi: Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Ed. Basilica, București, 2011, p. 49.

  12. Vezi: Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – începutul împlinirilor, Ed. Basilica, București, 2012.

  13. La începutul păstoririi sale în Eparhia Dunării de Jos, episcopul Nifon avea să‑l cheme pe tânărul ierodiacon de la Paris, pentru a‑l hirotoni ieromonah și numi arhimandrit de scaun la Galați; la rândul său, peste ani, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului îl aducea pe preotul Ioan Marina, viitorul patriarh al României, dintr‑un sat vâlcean, în cadrul administrației bisericești din Oltenia, prin numirea acestuia ca preot în Vâlcea (1932), director de seminar și responsabil pentru refacerea tipografiei eparhiale, devenindu‑i astfel părinte duhovnicesc și temeinic îndrumător; (Pr. lect. dr. Petre Sperlea, „Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noului Severin (1875‑1954). Împlinitor a două vocații: ierarh al Bisericii și profesor de Teologie“, în: Profesorii noștri – învățătorii noștri, Ed. Basilica, București, 2020, pp. 362‑363); tot pentru a sublinia legăturile providențiale, inedite, din istoria și viața Bisericii, menționăm și faptul că studentul Ioan Marina și‑a redactat și susținut teza de licență, la Facultatea de Teologie din București, sub îndrumarea părintelui Nae Popescu; (cf. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Preotul Profesor Academician Niculae M. Popescu – la 50 de ani de la trecerea sa la cele veșnice“, în Biserica Ortodoxă Română, CXXXI (2013), 3, p. 323, 325).

  14. Documente legate de alegere și programul ceremoniei de învestire se găsesc în Arhiva Sfântului Sinod, Dosar 119/1909 (sesiunea de primăvară), filele 23‑27.

  15. Așezarea pietrei de temelie, în aprilie 1906, era în legătură și cu realizările celor patru decenii de domnie a Regelui Carol I. Un fragment din pisania lăcașului chiriarhal de la Dunăre, sună astfel: Această sfântă biserică cu hra­mul Sf. Ierarh Nicolae – Catedrala Episcopală din Galaţi – s‑a ridicat din temelie cu cheltuiala Statului Român, în anul 1906, prin osârdia P.S. Episcop Pimen, astăzi Mitropolit al Moldovei, subt domnia regelui Carol I şi s‑a desăvârşit şi sfinţit de Episcopul Nifon al Dunării de Jos, în ziua de 6 august 1917, subt domnia M.S. Regelui Ferdinand I al României şi pe vremea marelui Război european“. Între timp catedrala a mai trecut prin trei etape de consolidare și restaurare, succedate de noi sfințiri (1936, 1957), ultima coincizând cu anul‑centenar al lăcașului, în octombrie 2006.

  16. „Știri ‑ O bună amintire despre Episcopul Nifon“, în Biserica Ortodoxă Română, XLVI (1928), 2, p. 192; precizăm că în luna ianuarie a anului 2018, cu ocazia Anului‑Centenar al Marii Uniri, monumentul „Apărătorii orașului Galați“ a fost inaugurat într‑un cadru deosebit de festiv, care a inclus și slujba de pomenire a ostașilor‑eroi și de sfințire a semnului care amintește de jertfa lor; (pentru mai multe detalii vezi: Tudor Stănciulescu, „Inaugurarea monumentului Apărătorii orașului Galați“, în Gazeta Galațiului, 20 Ianuarie 2018, <https://www.gazetagalatiului.ro/inaugurarea‑monumentului‑aparatorii‑orasului‑galati/>, 09 August 2021).

  17. † Episcopul Nifon al Dunării de Jos, „Cuvântare rostită la Senat în ziua de 30 martie [1914]“, în Biserica Ortodoxă Română, XXXVIII (1914), 1, p. 26.

  18. Vezi: †Episcopul Nifon al Dunării de Jos, „Îmbunătățirea soartei materiale a clerului“, în Biserica Ortodoxă Română, XXXV (1911), 9, pp. 1055‑1059.

  19. Cf. † Episcopul Nifon al Dunării de Jos, „Cuvântare…“, pp. 27‑28.

  20. Cf. Pr. Felix Neculai, „Biserica Adormirea Maicii Domnului – Nifon“, în: Domnitorii și Ierarhii Țării Românești. Ctitoriile și mormintele lor, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2009, p. 1006; după anul 1990 lăcașul respectiv a fost consolidat și restaurat prin grija preotului Ioan Râșnoveanu, iar în 16 august 2008, cu prilejul resfințirii săvârșite de Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, a fost așezat și sub ocrotirea „Sfinților Martiri Brâncoveni“, la vremea respectivă fiind singura biserică cu acest hram din Dobrogea; (cf. „Atracții și obiective turistice din comuna Hamcearca“, <https://locuridinromania.ro/comuna‑hamcearca>, 10 August 2021); de asemenea, episcopul Nifon al Dunării de Jos, s‑a implicat și în construirea școlii din acest sat (cf. „Sfinții Brâncoveni cinstiți în Parohia Nifon, județul Tulcea“, în Ziarul Lumina, 17 August 2012, <https://ziarullumina.ro/actualitate‑religioasa/stiri/sfintii‑brancoveni‑cinstiti‑in‑parohia‑nifon‑judetul‑tulcea‑75070.html>, 10 August 2021).

  21. Ctitorul și filantropul dâmbovițean Iorgu Dumitrescu‑Răcari s‑a poziționat pe locul al V‑lea în Campania „10 mari filantropi“ – secțiunea mari filantropi mireni –, organizată online de Mitropolia Ardealului în anul 2020; (vezi: Agenția de știri Basilica.ro, 12 decembrie 2020, „Final de campanie „10 mari filantropi. Cine sunt cei mai mari filantropi ortodocși români“, <https://basilica.ro/final‑de‑campanie‑10‑mari‑filantropi‑cine‑sunt‑cei‑mai‑mari‑filantropi‑ortodocsi‑romani/>, 07 Iulie 2021); de asemenea, Iorgu Dumitrescu este enumerat între marile personalități ale filantropiei din Ortodoxia românească, menționate în paginile Pastoralei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la prima Duminică din Postul Nașterii Domnului din anul 2020 (p. 4). Cu totul inedit este și faptul că numele filantropului Iorgu Dumitrescu apare însemnat olograf pe marginea unor pagini dintr‑un manual de Seminar (Explicarea evangheliilor duminicale, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, București, 1903), care a aparținut elevului Teodor M. Popescu, născut tot în Dâmbovița, la numai câțiva kilometri de Răcari; mai multe date despre filantrop pot fi aflate în monografia: Pr. dr. Liviu Barbu, Dr. Ionuț‑Daniel Barbu, Ctitorul și filantropul Iorgu Dumitrescu, susținător al misiunii Bisericii Ortodoxe Române la cumpăna veacurilor XIX‑XX, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2018.

  22. La propunerea episcopului Nifon Niculescu și cu binecuvântarea Sfântului Sinod, Iorgu Dumitrescu a tipărit şi difuzat titluri precum: Minunile Maicii Domnului(1899); Mântuirea păcătoşilor(1900); Urmarea lui Hristos (1901); Carte de Musică Bisericescă și Carte de rugăciuni (1902), cea din urmă tipărită în 100.000 de exemplare distribuite gratuit (!); Mângâietorul celor întristaţi, bolnavi şi bătrâni (1915); Oglinda inimii omului şi Vămile văzduhului (1909). Pe lângă acestea, a mai tipărit Vieţile Sfinţilor în 12 volume (1898), Catehismul Creştin Ortodox (ediție dublă, 1913 şi 1916), Patriarhii din Pământul Canaan (1913) – o lucrare tipărită mai ales în semn de omagiu pentru Armata Română; de asemenea, trei ani mai târziu, în anul 1916, a venit din nou în întâmpinarea și susținerea moral‑spirituală a soldaților cu o altă lucrare dedicată, ce se intitula Carte de rugăciuni pentru ostași în vreme de răsboiu; pentru difuzarea acestor cărți de mângâiere și întărire în rândul luptătorilor români, Iorgu D. a organizat și un serviciu gratuit de colportaj în gara Ghergani, Dâmbovița. Astfel, când trenurile militare tranzitau această stație feroviară, cărțile erau dăruite fiecărui soldat aflat în drumul spre front.

  23. Pe lângă prefețele cărților amintite, mărturii ale conlucrării dintre ierarh și ctitorul‑filantrop se păstrează în Arhiva Sfântului Sinod, Dosarele 104/1899, filele 411 și verso, 509, 510; 108/1901, filele 20, 23‑30; 109/1901, filele 206‑209; 119/1909, filele 503‑505 și 509‑511.

  24. † Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă pe psaltichie şi pe note liniare, pentru trei voci, Tipografia Joseph Göbl („Guttenberg“), a Cărților Bisericești și Carol Göbl, Bucureşti, 1902, p. 8.

  25. † Nifon, Episcopul Dunării de Jos, „Prefață“, în: Patriarhii din Pământul Canaan – istorie extrasă din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Tipografia Profesională Dimitrie C. Ionescu, București, 1913, f. III, V.

  26. Pr. L. Barbu, I.‑D. Barbu, Ctitorul și filantropul Iorgu Dumitrescu…, pp. 72‑73.

  27. Vreme de mai mulți ani predase religie, muzică, limba română și matematică în Ploiești, apoi la Școala profesională „Protopopul Teodor“ și la „Școala secundară de fete“ din București.

  28. Petru Gârboviceanu, „Cronica bisericească“, în Biserica Ortodoxă Română, XXXIII (1909‑1910), 5, pp. 582‑584.

  29. Cf. Pr. conf. dr. Lucian Petroaia, „Lumini din biografia unui ierarh harismatic“, în Ziarul Lumina, 27 Februarie 2013, <https://ziarullumina.ro/actualitate‑religioasa/documentar/lumini‑din‑biografia‑unui‑ierarh‑harismatic‑79408.html>, 07 iulie 2021.

  30. Câteva detalii interesante despre menirea acestei întruniri semnalează Pr. prof. Dragoș Bahrim, „O fotografie istorică: Congresul cântăreților bisericești din 1912“, <https://seminariasi.ro/istoric /o‑fotografie‑istorica‑congresul‑cantaretilor‑bisericesti‑din‑1912>, 7 Iulie 2021.

  31. Arhiva Sfântului Sinod, Dosar 160/1921, fila 482; iar în Dosar 159/1921, fila 174, se găsește adresa ministerială prin care se aduce la cunoștință Sfântului Sinod că regele a aprobat retragerea ierarhului „din demnitatea de Episcop al Eparhiei Dunării de Jos“.

  32. Profesor și compozitor, a concertat în țară și în străinătate, a înființat Societatea simfonică „Muzica“, printre creațiile sale numărându‑se și partituri religioase, cum ar fi: „Cântările Sfintei Liturghii“ (1913), „Miluiește‑mă Dumnezeule“ (1915), „Credo“ (1926) și altele.

  33. „Moartea Episcopului Nifon“, în Biserica Ortodoxă Română, XLI (1923), 5, pp. 379‑380.

  34. Mai mulți credincioși ai acestei comunități parohiale, în frunte cu parohul și duhovnicul lor, pr. dr. Gheorghe Sima, în anii din urmă s‑au îngrijit periodic de mormântul episcopului, iar în seara zilei de 27 octombrie 2019, au organizat și o pomenire la cimitir, în prezența Părintelui Arhiepiscop Casian.

  35. Cf. Arhiva Cimitirului Șerban Vodă‑Bellu, „Proces verbal de predare – primire, nr. 1844 / 24.07.2021, încheiat astăzi, din 21 iulie 2021, între conducerea Cimitirului Șerban‑Vodă Bellu, reprezentată prin dl administrator Virgil Rotaru, și dl Ionuț‑Daniel Barbu, din încredințarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos“; „Autorizație de deshumare, transport și reînhumare a osemintelor“, nr. 21917 / 26.07.2021, eliberată de Consiliul General al Municipiului București, prin Administrația Cimitirelor și Crematoriilor Umane (ACCU).

  36. Localitatea natală a Cuviosului Rafael, trăitor și nevoitor în veacurile al XVI‑lea și al XVII‑lea (1560‑1640/45) la Mănăstirea „Agapia Veche“ din Neamț, se află în cuprinsul Arhiepiscopiei Dunării de Jos, în nordul județului Galați unde, din anul 2008, a fost reactivat vechiul schit monahal „Zimbru“ – pedinte de Mănăstirea de maici „Adam“ – cu hramul istoric Sf. M. Mc. Gheorghe și, cel nou, Sf. Cuvios Rafail de la Bursucani. Având în vedere potrivirea binecuvântată dintre ziua pomenirii Sfântului și ziua aflării osemintelor unui ierarh mare al eparhiei în care s‑a născut, ne putem gândi și mai limpede la evidenta rânduială și purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care prin sfinții Săi are grijă de oamenii care slujesc aceeași Biserică a Mântuitorului Hristos, luptătoare pe pământ și biruitoare în chip deplin, în planul transcendent al Împărăției Cerurilor.

  37. † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, „Cuvânt ținut cu prilejul celei dintâi rugăciuni pentru Episcopul Nifon (Niculescu) al Dunării de Jos, după aflarea osemintelor acestuia în Cimitirul Șerban Vodă‑Bellu din București, marți, 21 iulie 2021“, consemnat de Dr. Ionuț‑Daniel Barbu.

  38. Pr. L. Petroaia, „Lumini din biografia…“.

  39. † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, „Cuvânt…“.

 

 

Preafericite Părinte Patriarh,

Cu smerenie şi fiască dragoste în Hristos Domnul, Vă rog să binevoiţi a aproba demersurile legale, bisericeşti şi administrative, în legătură cu strămutarea rămăşiţelor pământeşti ale fostului chiriarh al Eparhiei Dunării de Jos, Episcopul Nifon Niculescu, care a ocupat şi funcţia de arhiereu vicar la Bucureşti în timpul Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu, purtând titulatura „Ploieşteanul“.

Personalitate importantă, mai întâi ca preot la Biserica Albă din Bucureşti, profesor de liceu şi Director al Cancelariei Sfântului Sinod, apoi, după decesul preotesei, călugărit şi înaintat la arhierie, Episcopul Nifon a fost ales Chiriarh al Dunării de Jos, păstorind cu multă evlavie, cu blândeţe şi râvnă misionară până în Durostor şi Caliacra. A dat dovadă de mare deschidere social‑filantropică în timp de pandemie (1910‑1913) si de solidaritate cu răniţii Războiului Prim Mondial.

A fost nevoit să‑şi întrerupă slujirea vrednică la Dunărea de Jos din cauza stării de sănătate grav afectată de incidentul nefericit din Senatul României, care i‑a dezafectat o mână.

A decedat în anul 1923 la Bucureşti si a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, în cripta familiei.

Până la hotărârea Sfântului Sinod, la iniţiativa Preafericirii Voastre de a purta de grijă de mormintele defuncţilor ierarhi de către eparhiile unde au slujit, mormântul a fost în proprietatea familiei.

Nemaiavând acum descendenţi direcţi, în afară de o persoană îndepărtată, ca rudenie, aceasta a solicitat, prin domnul Daniel Barbu, desemnat de Preafericirea Voastră să se ocupe de identificarea mormintelor personalităţilor bisericeşti la Cimitirul Bellu, ca rămăşiţele să fie mutate la Galaţi.

Domnul Daniel Barbu ne‑a comunicat în data de 21 iulie 2021 rezultatul investigaţiilor sale în urma cărora a identificat mormântul Episcopului Nifon şi a obţinut aprobarea reprezentanţilor legali ai familiei pentru deshumare. Au fost găsite: craniul, un engolpion şi câteva oseminte.

Urmează a se proceda la aşezarea osemintelor, după rânduială, într‑o raclă de lemn.

Vă rugăm, Preafericirea Voastră, să acordaţi Înalta binecuvântare şi aprobarea strămutării respectivei racle la Eparhia Dunării de Jos, spre a fi aşezată la locul cuvenit ierarhului, care a sfinţit Catedrala eparhială în data de 6 august 1917, în toiul luptelor de la Mărăşeşti.

Vă mulţumim, Preafericirea Voastră, pentru părinteasca purtare de grijă inclusiv a slujitorilor ce ne‑au precedat şi cărora, se cuvine, să le acordăm cuvenita cinstire şi să le perpetuăm memoria, urmându‑le, după puteri, faptele lor jertfelnice şi pilduitoare, de iubire faţă de Dumnezeu, de Biserică si de Neam!

Al Preafericirii Voastre devotat,

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

 

Înaltpreasfinţia Voastră,

Cu dragoste frăţească în Hristos, confirmăm primirea, la Patriarhia Română, a adresei Arhiepiscopiei Dunării de Jos nr. 2575/23.07.2021 prin care aţi solicitat binecuvântarea Patriarhului României în vederea strămutării osemintelor episcopului Nifon Niculescu (1860‑1923), fost arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei (1895‑ 1909) şi Chiriarh al Episcopiei Dunării de Jos (1909‑1922).

În acest sens, Vă aducem la cunoștință că Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a binecuvântat şi a aprobat strămutarea, la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi, a osemintelor Episcopului Nifon Niculescu, identificate în mormântul său din Cimitirul „Şerban Vodă“ ‑ Bellu din Bucureşti.

Totodată, Vă adresăm rugămintea, Înaltpreasfinţia Voastră, să prezentaţi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel un raport detaliat al evenimentului strămutării osemintelor Episcopului Nifon Niculescu la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi, precum şi să informaţi din vreme Centrul de presă „Basilica“ al Patriarhiei Române, în vederea mediatizării respectivului eveniment.

† Varlaam Ploieşteanul

Episcop‑Vicar Patriarhal

 

În anul închinat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române celor adormiți în Domnul, cu Înalta Binecuvântare a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos și cu ajutorul dlui Ionuț Daniel Barbu, au fost indentificate osemintele Episcopului Nifon Niculescu, în cimitirul „Șerban-Vodă“- Bellu din București, urmând a fi strămutate la Catedrala Arhiepiscopală din Galați și așezate în locul cuvenit, în cadrul ceremoniilor organizate cu acest prilej, în zilele de 25-27 septembrie 2021.