„Să fim datori unul faţă de altul doar cu iubire!“ (II)

În „Anul omagial al satului românesc, al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari“ şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti“, vă aducem în atenţie interviul cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica“, editată de Academia Română.

Ne‑am propus să publicăm în paginile revistei noastre o serie de convorbiri cu oameni de seamă. Pentru această ediţie, facem arc peste timp şi vom aduce în actualitate o frântură din viaţa  necunoscută a Galaţilor de odinioară, cu chipuri dragi, părinţi, bunici, profesori de ieri şi de astăzi, care au intrat în viaţa noastră prin rugăciunea şi lucrarea lor.

(Continuare din numărul 365)

În Grecia antică, Plutarh (46‑126 după Hristos), autorul unui tratat de educaţie pentru copii, îşi sfătuia contemporanii că ţelul educaţiei micului elin era cel de a acumula cunoştinţe, pentru a dobândi o bună creştere şi a se „desăvârşi“. „Modelul“ lui Plutarh de  desăvârşire era exemplificat şi susţinut cu modele de eroi, adeseori, amorali. Acest pedagog vorbeşte despre o „desăvârşire“ bazată doar pe cunoaşterea profană, de la om, omul impregnat de păgânisme, care nu‑şi propunea cunoaşterea şi întâlnirea cu Transcendentul Care coboară, cu Pedagogul Luminii, Care este Hristos… Am ales acest „model“, de fapt pseudomodel de educaţie, pentru că se aseamănă cu ce se întâmplă la noi astăzi, în învăţământ… Din nefericire, astăzi, mulţi dintre noi trăim mai mult pentru cele materiale, după falsul principiu: „carpe diem“… Ce calităţi trebuie să aibă un dascăl de şcoală nouă, pentru a da o bună educaţie creştină ucenicilor săi şi a‑i determina să privească Cerul şi să alerge după „asemănarea cu Dumnezeu“?

–  E greu de spus, pentru că este implicată nu doar ra­ţiu­nea în sine, ci şi acele „raţiuni ale inimii“ de care vorbea Pascal. Creştinismul nu e doctrină doar, ci un mod plenar de a trăi. Adică să nu fim dintre aceia care, cum spunea Apostolul neamurilor, cu gura laudă pe Dumnezeu şi cu fapta se leapădă. Aveţi dreptate în ce spuneţi şi este bine să scrutăm interiorul nostru, al fiecăruia. Vedeţi, acum Religia se face în şcoală, şi este foarte bine, sunt Biserici  multe şi e minunat, şi preoţi sunt suficienţi. Apar multe cărţi şi e la fel de minunat, deşi nu ştim câte se şi citesc şi înţeleg. Și cu toate acestea e unanim recunoscut că trăim o criză spirituală fără precedent. Nu putem spune că e implicată doar secularizarea, ca şi cum ar fi un fel de virus care se transmite după legi neştiute. Știţi, adesea mă gândesc la Sfântul Grigorie de Nazianz, pentru care am o evlavie cu totul specială. Când a ajuns în Constantinopol toate bisericile erau ariene şi doar una ortodoxă. La plecare, toate erau ortodoxe şi doar una ariană. Asta ca urmare a păstoririi sale şi a celebrelor „Cinci cuvântări teologice“, care citite şi astăzi sunt actuale şi nu prea lesne de înţeles, dar la fel de luminătoare, încât simţi nevoia să revii ca la un duhovnic. Au şi o frumuseţe poematică uşor de înţeles cunoscându‑i sensibilitatea şi preocupările poetice. Era în secolul IV şi nu‑mi închipui că ascultătorii  aveau… studii de specialitate. El a scris şi un „Tratat despre preoţie“, cel puţin şi pe mine m‑a făcut să înţeleg, cum a reuşit să înfrunte biruitor cea mai puternică erezie a timpului.   Nu, secularizarea nu e o boală a secolului, nu e destin, care se încadrează în procesul despre care vorbea Mircea Eliade de „sacralizare a profanului şi profanizare (nu profanare!) a sacrului“. Simplificând la maximum aş spune că este, după îndemnul Apostolului neamurilor, nevoie de Iubire, anume cea jertfelnică. În Psalmul 50, David, adresând‑se lui Dumnezeu, spune că, „arderile  de tot nu le vei binevoi“, ci „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită“ pe care Domnul „nu o va urgisi“. Petru, veteranul între Apostoli, ne arată că şi aici nu avem decât a urma pe Hristos care S‑a smerit ca pe omul cel căzut să‑l înalţe la demnitatea dintâi deschizând porţile veşniciei. Desăvârşirea la care ne cheamă Hristos începe cu smerenia care, ne asigură Sfinţii Părinţi, nu este deloc uşor să o deprinzi astăzi dar e mama virtuţilor… se mimează însă uşor. Nici pe departe însă smerenia fariseilor, dacă aşa poate fi numită mimarea, pe care o afişează ostentativ şi cei de astăzi. Nu, smerenia autentică este iubire slujitoare… Toate vorbele sunt vânare de vânt, în faţa faptelor care le dezic. Mircea Vulcănescu disocia între a vorbi despre adevăr şi a fi în adevăr. De vorbit, se vorbeşte cu asupra de măsură,  teamă îmi e că şi eu o fac acum abuzând de generozitatea Dumneavoastră. A fi în adevăr însă  înseamnă a muri în adevărul dătător de viaţă, dăruind‑o pe a ta. Aşa a făcut şi, la închisoarea din Aiud, dându‑şi sufletul lui Dumnezeu, cel numit „Sfântul“, la  Mircea Vulcănecu, mă refer, care a spus: „Să nu ne răzbunaţi!

   Asistăm la dezbateri sterile legate de eliminarea orelor de Istorie, de Religie, de reducerea orelor de Limba şi Literatura română din programa şcolară… Să revenim la modelul Greciei antice, care considera că pentru o educaţie completă, copilul trebuie să studieze Philosophia, pentru că astfel  micul elin cunoştea: „ce este binele şi ce este răul?, ce e dreptatea şi nedreptatea?, cum să se poarte faţă de zei?!, faţă de părinţi, de bătrâni, de legi, de slugi, de tot ce‑l înconjoară…“ Prin Philosophia învăţăm să nu devenim „fericiţi peste măsură“ când avem un succes, iar în nerealizări, „prea îndureraţi“, îşi atenţiona Plutarh contemporanii. Clement Alexandrinul (150‑216) ne demonstrea­ză că ceea ce a fost Vechiul Testament pentru iudei, aceea a fost Philosophia pentru greci, adică „Pedagog către Hristos“.  În societăţile creştine, Religia ar trebui să fie ceea ce era Filosofia pentru antici – „Știinţa Știinţelor“, Care ne invită să‑L urmăm pe Hristos.  Aşa fiind, ce materii să înveţe copilul la şcoală, ca să‑l conducă pe calea desăvârşirii? 

Mulţumire, dar cuvântul filozof nu este potrivit mie,  poate doar ca iubitor de înţelepciune ca mucenicie pentru Hristos. Desigur, am putea înşira o bibliografie impresionată. Eu am să‑l citez doar pe Sfântul Grigorie de Nazianz: „Orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică o faptă“. Și încă o învăţătură demnă de respectat: Nici un bine nu este bine dacă nu este bine făcut. De fapt, şi aici, la proporţiile noastre, urmăm lui Dumnezeu care „a spus şi s‑a făcut, a poruncit şi s‑a zidit“. Nu a ţinut prelegeri, ci a făcut. E adevărat că „la început a fost cuvântul“ de fapt, acel „logoi“, raţiune; că Dumnezeu era Cuvântul, dar anume Cuvântul prin care toate s‑au făcut. Vedeţi şi pentru Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, Maică a Cuvântului, rostim  cuvinte multe, fără de număr şi toate adevărate pentru că, încredinţează Sfântul Efrem Sirul, ascultând de cuvântul Domnului, are „voirea împreună alergătoare cu puterea“. Maica lui Hristos şi Maică a noastră  este „om purtător de Dumnezeu“ care a născut „Dumnezeu purtător de om“. Știinţă a ştiinţelor este rugăciunea şi asta tot de la Hristos o ştim. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie, în capitolul XVII, unde aflăm că viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L‑ai trimis“.  Nu sunt pedagog, dar cred că Religia, ca disciplină de predare, trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei vârste şi, mai ales să plece din „inima înfrântă şi smerită“, spre inima nevoitoare de sfinţenie. Nu cred că e de folos doar pentru a completa norma pentru care cineva e…

– Sfântul  Vasile cel Mare recomanda tinerilor – ne recomandă şi nouă, astăzi – „să ne înfruptăm“ din operele clasicilor, din cultura profană „cu totul, în felul albinelor. Căci ele nu se apropie de toate florile şi nici nu se străduiesc să ia totul de pe cele pe care se aşează, ci – luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace“.  Altfel spus, ştiinţele ne ajută la mântuire?!

– O, da, fără îndoială. Încă Francis Bacon a scris că puţină ştiinţă te desparte de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu, recunoscând că ştiinţa este putere. Cu îndrăzneala tânărului, l‑am întrebat odată pe savantul Octav Onicescu dacă crede în Dumnezeu. Mi‑a spus: „Să cred? Eu ştiu că există Dumnezeu!“ Și nu era specialist recunoscut şi în teoria probabilităţii. Un exemplu strălucit îl aflăm la Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile sale, mai ales cele de la „Facere“, unde se arată foarte bun cunoscător al cunoaşterii ştiinţifice din vremea sa. Poate nu voi fi în asentimentul multora, dar cred că Bunul Dumnezeu – Bunuţul – cum spune cu mult drag unul dintre preoţii de la Biserica noastră – când a văzut  cum credinţa oamenilor scade şi rătăceşte a dat ştiinţa în această formă ca să ajungem la adevărurile de demult găsite în Biblie, pe un alt drum. Acum, din ce în ce mai mulţi savanţi recunosc că Natura este marele dascăl al ştiinţei. Da, dar natura e făcută de Dumnezeu‑Ceatorul. Dacă studiem cu atenţie, vedem cât de actuale etern sunt adevărurile Bibliei şi asta ne trimite la Fericiri pe care ni le‑a vestit Hristos. Spiritul ştiinţei contemporane trimite la fericirea făcătorilor de pace care „fii ai lui Dumnezeu se vor chema“. Din păcate, omul nici aşa nu dă crezare şi parcă suntem în faţa revenirii celor două cetăţi Sodoma şi Gomora. Eu trag nădejde că, la noi, se vor găsi zece rugători adevăraţi ca să fim salvaţi. Uneori, în liniştea nopţii, chiar şi a oraşelor, poţi simţi rugăciunile altor creştini şi ai o stare de blândă comuniune. La mântuire poţi ajunge şi fără cunoaşterea ştiinţifică, dar ca prin ea să ajungi la mântuire trebuie să dezlegi taina rugăciunii, prin… rugăciune. Cum spunea părintele Teofil Pârăianu: roagă‑te cum poţi până când te rogi cum trebuie.  Aşa cred că a făcut  Rilke, care ajunge să scrie: „Stinge‑mi lumina ochilor, te pot vedea/ Acoperă‑mi urechile, te‑aud uşor/ Fără picioare către tine pot umbla şi fără gură pot să te implor/ Frânge‑mi în două braţele, la fel te va cuprinde inima în loc/ Iar de‑mi vei azvârli în creier foc/ Pe sânge te voi duce mai departe“.

– Harul lui Dumnezeu străbate veacurile… În Evul Mediu, cehul Jan Amos Komensky (1592‑1670),  Comenius, în variantă latină, în lucrarea sa Didactica magna, fixează principiile didacticii, ca ştiinţă şi pune bazele generale ale învăţământului şi instrucţiei. Komensky susţine că încă de la naştere, copilul este „dotat“ nu numai cu seminţele ştiinţei şi ale cunoaşterii, ci şi cu cele ale religiozităţii. Însă, spune pedagogul ceh, seminţele devin folositoare doar printr‑o bună educaţie, activitatea pedagogică urmărind nu doar acumularea de cunoştinţe, ci şi cultivarea virtuţilor creştine: nădejdea, credinţa şi dragostea. În ultimele decenii, autorii de manuale alternative au eliminat din conţinutul acestor instrumente de lucru aproape de tot aspectele ce ţin de spiritualitatea noastră creştină şi identitară, oferind spre studiu „didactica fără Dumnezeu“. Ce‑i de făcut? Pe drumul mântuirii sufletului, ne ajută cunoaşterea din cărţi, fără cunoaşterea şi cunoştinţa de Dumnezeu?

– Fără urmă de îndoială, NU! De altfel logicianul şi gânditorul B. Russel vorbeşte despre comunism ca despre „o religie fără Dumnezeu“… E limpede cu cine se… leagă. Aşa a fost şi nu a avut şi nu are nici o alternativă – este un eşec al omului, ireversibil dacă nu ascultă de îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiţi‑vă ca s‑a apropiat împărăţia cerurilor“. Dacă vreţi, asta înseamnă reconsiderarea a tot ceea ce ai făcut în orizontul de lumină a Celui pe care, văzându‑l a profeţit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Care a venit să ridice păcatul lumii“. Intrând în Iordan ca să fie botezat, cerurile s‑au deschis, Duhul Sfânt S‑a odihnit deasupra capului Său, iar glasul Tatălui a rostit în faţa întregii zidiri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit“. La  Schimbarea la faţă, glasul Tatălui Ceresc spune: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El să‑L ascultaţi!“ Într‑o cu totul minunată simetrie: Maica Domnului la nunta din Cana Galileii spune: „Faceţi tot ce vă spune El“, iar Tatăl ceresc: „Pe El să‑L ascultaţi“. De altfel, cei care se lamentează pe toate canalele mass‑media de secularizare, ar înţelege dacă ar citi pe Comenius, dar nu doar ca pedagog, cum l‑am învăţat la facultate, ci ca filosof. Cartea sa „Pansofia“ este în cel mai înalt grad de folos oricărui om cu acel simţ bun de care vorbea Descartes.  Pentru omul profund religios, cum era Comenius, educaţia începe din pântecele mamei şi se termină cu pregătirea pentru moarte. Interesant cum scrie cât de bine este ca viitoarea mămică să se roage cât mai mult şi să asculte muzică de bună calitate. În secolul XX, ştiinţa atestă faptul că, bunăoară, dacă viitoarea mamă ascultă muzică de  Mozart copilul va avea un indice de creativitate sporit. Să ne imaginăm ce ar fi dacă, azi,  în locul „zgomotului“ numit muzică s‑ar asculta nu doar Mozart, dar şi  preclasicii sau clasicii. Ce ar  simţi pruncuţul ascultând Chopin? Sau Haydn, sau Vivaldi ca să nu vorbesc de Beethoven şi pentru noi mai ales Enescu.

– „Cântecul ce ades ţi‑l cânt/ Când te‑adorm în fapt de seară,/ Puiule, e‑un cântec sfânt,/ Vechi şi simplu de la ţară./ Mama mi‑l cânta şi ea,/ Și la versul ei cel dulce,/ Puiul ei se potolea/ Și‑o lăsa frumos să‑l culce/ Azi te‑adorm cu dânsul eu/ Ieri, el m‑adormea pe mine,/ Și adormi pe tatăl meu/ Când era copil ca tine…/ Mâine, când voi fi pământ,/ Nu uita nici tu, şi zi‑le,/ Zi‑le doina, cântec sfânt,/ La copiii tăi, copile!“… Asistăm, în ultimele decenii, la un exod al părinţilor care merg în cele patru zări ale lumii, ca să asigure o pâine mai albă copiilor. Din nefericire, în multe astfel de situaţii primează latura materială, în detrimentul celei sufleteşti. Pot înlocui banii, oricât de mulţi ar fi, dragostea părintească, legătura firească dintre părinte, dintre mamă şi copil?

– Niciunde, nicicând şi nicicum. Bogatul căruia i‑a rodit ţărâna se tot gândea cum să‑şi chibzuiască avutul ca sufletul să aibă timp să bea, să mănânce, să se veselească. Domnul i‑a spus: „Nebunule, în această noapte îţi vor cere sufletul, şi cele strânse ale cui vor fi?“ Apoi, la ce i‑au folosit banii lui Iuda? Doar să‑i arunce şi să se sinucidă. Și astăzi o fac aşa cei care îi consumă pe droguri şi tot felul de produse ale „industriei de plăceri“, că există şi aşa ceva. Banii sunt buni în măsura în care sunt cinstit câştigaţi, ca mijloc folosit cu chibzuinţă neuitând o clipă de milostenie care şterge multe păcate. O legendă spune că Sfântul Apostol Toma, care era şi arhitect, a fost angajat să construiască un palat unui om bogat. El a dat însă banii săracilor, aşa încât, bogatul văzând că nici vorbă de palat, s‑a înfuriat şi l‑a trimis la închisoare. Peste noapte a visat un palat din cale afară de frumos. Când a întrebat al cui este?, i s‑a spus că a lui. Da,  era palatul pe care Toma îl construise în cer din banii primiţi şi investiţi acolo unde rugina nu‑l mănâncă, nici furii nu‑l răpesc. Corecţi fiind, nu trebuie să minimizăm valoarea lor căzând într‑o altă formă a făţăriei şi ea la… modă. Totul să facem cu măsură, după horaţianul „est modus in rebus“. Sau după definiţia virtuţii, adică a puterii, dată de  Aristotel ca mijloc între două extreme, dar un mijloc care este totodată culme. Când cineva e bolnav, bunăoară, are nevoie de bani mulţi pe care e bine să‑i ai la nevoie.  Vedeţi, Hristos nu a spus niciodată să  ne schimbăm firea pentru că ni s‑a dat tot ce e necesar îndumnezeirii. El ne îndeamnă  să fim „desăvârşiţi, precum Tatăl nostru cel ceresc, desăvârşite este“. Desăvârşirea este, mai presus de toate, Jertfa Sa prin care ne‑a dăruit Pacea asigurându‑ne: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“. Rămâne ca şi noi să fim cu El. (Va urma)

A consemnat, Maria Stanciu