Alegerea de patriarh al Bisericii Române în persoana ÎPS Mitropolit al Moldovii Nicodim, a produs mare bucurie în masele preoţeşti şi într‑o bună parte din lumea creştină. În experienţa, înţelepciunea şi vârsta ÎPS Sale, lumea creştină vede o garanţie că treburile bisericeşti vor fi îndrumate pe făgaşul cel bun, şi experimentat veacuri de‑a rândul, ai Ortodoxiei româneşti. De câtăva vreme, duhul adevăratei ortodoxii părea a fi străin Bisericii noastre, iar lumea creştină stătea cu rezerve nemărturisite în faţa unei situaţii, ce nu‑şi putea găsi orientarea, decât în îndrumarea vieţii noastre religioase şi a conştiinţelor creştine pe calea marelor vremuri ale trecutului nostru bisericesc, vremuri ce s‑au inspirat, în cea mai largă măsură, din viaţa şi scrisul marilor bărbaţi ai Bisericii de Răsărit. Vremurile noastre cer o conştiinţă creştină luminată. Fără aceasta orice încercare de reîmprospătare a vechii credinţe este zădarnică. Şi, fiindcă, pentru noi, luminarea conştiinţelor creştine stă pe primul plan al reînvierii vieţii religioase a ţării, voi aminti, în cele ce urmează, câteva momente din trecutul nou‑alesului Patriarh, în legătură cu şcoala bisericească.
În luna august 1908, s‑a înfiinţat Seminarul Teologic „Sf. Andrei“, la Galaţi. Era pe atunci Episcop al Dunării de Jos Pimen, fost apoi Mitropolit al Moldovei. Ca Episcop, Pimen a fost cu totul altceva, decât l‑a cunoscut lumea mai târziu ca Mitropolit al Moldovei. Era un ierarh cu zel pentru treburile publice şi călduros admirator al încercărilor de a ridica pe ţaranul român, ale fostului ministru al Cultelor Spiru Haret. Meritosul ministru al Şcolii şi Bisericii, de pe atunci, se trudea, în ciuda multor greutăţi şi prejudecăţi ale vremei ‑ ce nu lipsiau nici chiar în partidul căruia aparţinea ‑ să aducă o uşurare a vieţii ţăranului, robit nu numai marii proprietăţi, ci şi cametei străine, ce se practica fără milă şi cruţare. În acest scop a înfiinţat el băncile populare şi cooperativele, angajând şi şcoala la marele său gând. Fie că Haret avea rezervele sale în ce priveşte rosturile Bisericii, ca atâţia oameni de stat din vremea sa; fie că Biserica avea, prin conducătorii ei, rezerve în ce priveşte gândul lui; de‑ajuns că, în chip oficial, Biserica stătea de‑o parte. Izolat însă, foarte mulţi preoţi au dat concursul lor preţios la opera de ridicare a maselor săteşti; oficial însă, pe cât îmi amintesc, numai Episcopul Dunării de Jos s‑a asociat la gândul salvator al ministrului Haret.
Pentru a avea buni colaboratori în opera această românească în primul rând, Episcopul Pimen a chemat în jurul său o samă de elemente din cele mai răsărite, de prin diferitele părţi ale ţării. Între aceştia au fost şi ÎPS Mitropolit Nicodim, pe atunci mare ecleziarh al Mitropoliei de la Iaşi, şi ÎPS Visarion, actualmente mitropolit al Bucovinei, iar pe atunci cleric la Episcopia Romanului. Chemat la Galaţi de Episcopul Pimen, arhimandritul de atunci Nicodim, a răspuns apelului şi s‑a achitat într‑un mod eminent de însărcinările ce i‑au fost date. Nici într‑o parte a ţării clerul nu se bucura de prestigiul de care se bucura clerul din Eparhia Dunării de Jos, datorită îndeosebi arhim. de scaun Nicodim Munteanu.
Când va încerca cineva să consemneze în scris viaţa bisericească din preajma şi de după revoluţia ţărănească din 1907, cele mai frumoase lucruri le va avea de povestit despre Eparhia Dunării de Jos, de sub Episcopul Pimen, care mai târziu ‑ sub presiunea împrejurărilor postbelice ‑ n‑a mai putut fi ceea ce fusese la Galaţi! Pimen strânsese în jurul său un cerc de preoţi selecţionaţi, plini de cel mai curat avânt şi stăpâniţi de preocupări superioare. Fiecare, în cercul său, era un mic focar de curată viaţă creştină şi românească. În fruntea tuturor sta arhim. Nicodim. Sunt neuitate clipele înălţătoare, când ne aduna în jurul său, la un ceai, seara, şi puneam la cale lucruri, ce azi ar părea din altă lume. Pe vremea aceea ‑ ca şi sub arhipăstoria ca Mitropolit al Moldovei, a ÎPS Nicodim ‑ nu se pomenea de mituire, de favoruri, de nepotism, de cultul banului şi de atâtea alte metehne, ce au umbrit faţa Bisericii noastre de atunci şi până chiar în preajma vremurilor de azi!
În anul 1908 ministrul Haret, ţinând seamă şi de concursul pe care Biserica i l‑a dat în opera sa, prin Episcopul Pimen, a înfiinţat un Seminar Teologic şi la Galaţi. Episcopul a recomandat ca director al noului seminar pe cel mai vrednic dintre subalternii săi, pe arhimandritul său de scaun Nicodim.
Ca şi în celelalte demnităţi pe care le deţinuse, arhim. Nicodim s‑a achitat în chip deosebit de merituos şi de cea de director al nou‑infiinţatului seminar. Subscrisul, ca fost elev de seminar, cu amintiri nu totdeauna bune de unii din foştii mei directori şi cu dispoziţia de a vedea în conducătorii de internate oameni numai pentru dânşii şi cu o foarte redusă înţelegere a rostului unor astfel de şcoli, eram foarte atent, din postul meu de pedagog şi secretar al Seminarului din Galaţi, în primul an al fiinţării sale, la tot ceea ce făcea noul director.
Scriind aceste rânduri nu‑mi îndeplinesc o datorie de circumstanţă, nici nu caut să spun lucruri, care să facă plăcere noului Patriarh; cu atât mai puţin urmăresc vreun scop meschin. Am toată rezerva pentru cei ce înalţă osanale în schimbul unor avantagii lucrative şi în dispreţul adevărului!
Ca fost elev a două Seminarii: al celui din Roman (pe vremuri fost seminar inferior) şi al celui din Iaşi (pe atunci având numai cursul superior) am avut directori şi buni şi de cei foarte puţin pregătiţi, pentru răspunderea ce aveau.
Între cei buni, voi pomeni pe Arhiereul Ioanichie Fior, mai târziu fost Episcop de Roman şi pe preotul C. Nazarie, ajuns apoi profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. La Iaşi am avut ca director, un an, pe arhiereul Varlaam Răileanu, om de rară bunătate şi dezinteresare; iar restul anilor de seminar pe preotul P. Savin…
Şi Ioanichie Fior şi Nazarie şi Răileanu erau adevăraţi părinţi ai şcoalii. Iubeau pe elevi, le dădeau drepturile lor, dar în de‑aproape nu se ocupau de ei. Niciunul n‑a purtat atâta grijă, nu s‑a ocupat atât de apropiat de elevi, ca arhim. Nicodim de elevii săi de la Seminarul din Galaţi. De cum a luat conducerea şcolii a şi pus‑o, din punct de vedere gospodăresc, într‑o perfectă ordine. În urmă, după ce şcoala a început să funcţioneze, noul director şi‑a îndreptat toată atenţia la educaţia şi buna îngrijire a elevilor. Cred că nu era internat în ţară, în care elevii să fi fost mai bine îngrijiţi şi mai părinteşte supravegheaţi… Arhim. Nicodim nu primise direcţia şcolii din vreo vanitate sau pentru a‑şi face o situaţie materială! El dădea dintr‑al său, când nu se ajungea sau când întârzia sosirea fondurilor dela minister, cuvenite pentru hrana elevilor. Dacă vreun subaltern îndrăznea să se atingă de hrana elevilor şi‑i era semnalat, îl sancţiona pe loc şi chiar în faţa lor. Ceia ce ar fi părut altor directori un act „revoltător“ era pentru directorul noului seminar ceva foarte firesc. Mi‑aduc aminte, ca acum, de felul cum a pedepsit pe economul seminarului, dându‑l afară din serviciu, pentru că îndrăznise să sustragă zahăr de la ceaiul elevilor. A fost o lecţie de corectitudine, dată în faţa elevilor, cu adânc ecou în sufletele lor, şi, fireşte, cu influenţă pedagogică binefăcătoare pentru viaţa lor de mai târziu.
Dacă unul din marile rele ale internatelor, fie ele clericale sau civile, a fost, de cele mai multe ori, atingerea de drepturile elevilor; un al doilea rău ‑ şi acesta specific şcolilor bisericeşti ‑ a fost înţelegerea greşită a conducătorilor lor de a face educaţia religioasă. Ceasuri întregi erau ţinuţi elevii seminarişti în picioare ‑ duminica şi sărbătorile ‑ la serviciul divin…
Pc. Nicodim, care nu evita să stea de vorbă cu subalternii şi cu elevii… El a trecut peste o tradiţie cu totul dăunătoare educaţiei tineretului ‑ şi cu efecte de cele mai multe ori contrare scopului urmărit ‑ şi a făcut din cercetarea Bisericii ceva mult aşteptat şi dorit de elevi. În loc de a-i ţine la biserică ceasuri întregi, arhim. Nicodim era mulţumit să‑i ţină un ceas, cel mult, mai ales pe cei mici, şi anume să fie presenţi în momentele cele mai însemnate ale cultului divin. Când un elev era pedepsit, una din pedepse era şi oprirea de a se duce la biserică. Aceasta era pentru elevi una din pedepsele cele mai mult simţite. Mersul la biserică era aşteptat cu nerăbdare. Subscrisul, ca unul ce am trăit, şi sub acest raport, zile grele de seminar, îmi dădeam seamă de covârşitoarea importanţă a măsurii luat de directorul Seminarului. Nu merg mai departe cu povestirea episoadelor din viaţa de director de seminar a actualului Patriarh al Bisericii Române.
Grija de elevi în ce priveşte întreţinerea lor materială, dragostea părintească cu care‑i îmbrăţişa pe deoparte, iar pe de alta atenţia totdeauna trează la educaţia lor sub toate raporturile (directorul se interesa aproape săptămânal la profesori de elevii seminarului); dar mai cu deosebire preocupare cu totul înţeleaptă de a nu impune dragostea de Biserică prin măsuri ce deveneau un supliciu pentru elevi ‑ obligaţia de a asista câte 5‑6 ceasuri dearândul în picioare la serviciul divin ‑ toate aceste sunt o dovadă că directorul de şcoală bisericească de acum 31 de ani în urmă va fi şi un îndrumător de viaţă creştină, în noua misiune la care a fost chemat.
Scriind aceste amintiri din viaţa ÎPS Patriarh de azi, o fac din convingerea că şi azi gândul tuturor celor ce se interesează de viaţa sufletească a ţării tot cu şcoala trebuie să înceapă. Şi fiindcă este vorba de viaţa religioasă, şi aceasta tot prin şcoală trebuie reînviată. Şcolile noastre teologice, de jos până sus, au nevoie de însemnate prefaceri. Ele trebuiesc puse în situaţia de a creia convingeri religioase. Numai prin mijlocirea lor pot fi reînviate în chip temeinic conştiinţele creştine, mai întâi la păstori şi prin aceştia şi la păstoriţi. Oricâte încercări se vor face, din Biserică sau din afară de ea, de a reface viaţa sufletească a poporului, nici una nu va da roadele aşteptate şi de durată, de nu se vor reorganiza cum trebuie şcolile teologice. Toată atenţia trebuie îndreptată spre ele. Istoria Bisericii este plină de învăţăminte şi sub acest raport. Omul din zilele noastre nu se mulţumeşte cu o credinţă moştenită numai prin tradiţie, ci are nevoie ca această credinţă şi tradiţie, respectabilă în structura ei, să‑i fie tălmăcită, interpretată; are nevoie s‑o poată face proprietate a sufletului său şi cu ajutorul minţii. Pentru ca credinţa lui să fie vie şi cu efecte binefăcătoare, în viaţa individuală şi socială, el trebuie să‑i cunoască rosturile, să‑i desluşească sensurile, s‑o pătrundă în adâncuri. În afară de cazuri izolate şi cu totul excepţionale, conştiinţa religioasă nu poate fi trezită temeinic decât prin mijlocirea şcolilor teologice, bine organizate şi îndrumate. Deci toată atenţia se cuvine, în primul rând, acestor şcoli. Urăm respectuos ÎPS Patriarh Nicodim, viaţă îndelungată ca să încerce în mare, ceea ce a încercat în mic la Galaţi acum 31 de ani în urmă.
Pr. Cicerone Iordăchescu
12 iulie 1939, Sodomeai, com. Paşcani, jud. Baia
* Pr. Cicerone Iordăchescu, „Un fost director-model de Seminar“, în: Mitropolia Moldovei, anul XV, nr. 7-8, iulie-august 1939, pp. 268-292.