Sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie stau sub semnul a doi Sfinţi‑moşi: Sfântul Apostol Andrei, numit în popor şi Moş Andrei şi Sfântul Ierarh Nicolae, cunoscut drept Moş Nicolae. Chiar dacă primul dintre ei este sărbătorit pe 30 noiembrie, numele ultimei luni a anului, decembrie, îşi ia numele de la Sfântul Andrei, numindu‑se, fie: Andrea, Indrea sau Undrea, astfel, decembrie păstrându‑i amintirea, mărindu‑i prestigiul. Cu toate acestea, puterea lui Sântandrei începe să scadă pe zi ce trece, ciclul sărbătorilor din vechime, dedicate lupului, se închide, iar spiritele rele, demoniace dezlănţuite de îmbătrânirea anului şi degradarea timpului calendaristic, încep să bată în retragere. Responsabil cu această răsturnare de situaţie este Sânicoară/Moş Nicolae cel care instituie formarea cetelor de colindători, singurii care, prin colinda lor, vor putea restabili ordinea unei lumi ce tindea spre haos şi, astfel, vor fi în măsură să reînnoiască vremea.
În următoarele rânduri, ne vom opri asupra unui vechi obicei legat de privegherile strămoşilor noştri din noaptea lui Sântandrei, când se credea că duhurile rele, reprezentate prin imaginea lupului, dau năvală în casa şi în viaţa lor. Doar în noaptea de Sfântul Andrei, lupul capătă atribute demonice, fără ca năravurile şi fizionomia să‑i fie prea mult schimbate. Interesant este că străbunele noastre au reprezentat privegherile din această noapte pe ţesături, unele dintre ele extrem de valoroase.
Arheologie şi istorie
Corelând datele culese din propriile cercetări de teren, efectuate ‑ în special ‑ în satele din sudul Moldovei, cu cele aflate în bibliografia de specialitate, date provenite şi din alte zone ale ţării, să ne întoarcem în antichitatea geto‑dacică şi chiar în epocile anterioare acesteia, pentru a urmări imaginea lupului în ritual. După vechi izvoare mitice şi scrieri ale unor autori antici, lupul şi‑a căpătat aici, în Dacia, toate „privilegiile“, „onorurile“, de la totem la imagine pictată, de la etnonim la stindard ‑ dacii nefiind prin asta un caz singular în lumea antică. Această mentalitate a lăsat urme materiale, spuneam, prin covoarele ţesute de înaintaşele noastre. De exemplu, după Ion Ghinoiu, lupul avea un rol deosebit de important în calendarul dacic. El reprezenta un fel de semn zodiacal ce acoperea o treime din durata unui an, adică partea cea mai rece şi mai întunecoasă.
După încreştinarea poporului român, o bună parte din mitologia lupului ‑ şi anume, cea mai acută, care se desfăşoară la sfârşitul lunii noiembrie ‑ este pusă în legătură cu Sfântul Apostol Andrei, numit în popor şi „Andrei ‑ Cap de Iarnă“, el fiind considerat un constant apărător al oamenilor împotriva lupilor, în opoziţie cu fratele său, Sfântul Petru, patronul şi protectorul lupilor.
O informaţie culeasă la sfârşitul secolului al XIX‑lea, din oraşul Galaţi, aduce unele contribuţii importante la cunoaşterea a ceea ce a însemnat în trecut ziua de Sfântul Andrei: „La Sf. Andrii sî nu mături, sî nu dai gunoiul din casî, şî nu dei nimic afarî cî‑i primejdios. Sî ţâni Sf. Andrii pintre oameni care sîn drumeţi di lupchi. Spre azunu lui Sf. Andrii sî unzi ferestrili cu usturoi, uşile, di strigoi.“ (Graiul nostru, vol. I, Candrea Densuşianu…. p. 315. Inf. de la Anica Ispas, din Galaţi, 64 ani).
Iniţial, în prima fază a cercetărilor de teren se părea că bogatul material ilustrativ care apărea pe ţesăturile de lână este cam confuz, că horele rituale care apăreau în special pe chenarele covoarelor, vor fi foarte greu sau aproape imposibil de descifrat. Una dintre soluţii care apărea la orizont era aprofundarea cercetărilor şi salvarea prin achiziţionarea obiectelor valoroase, adăpostite în depozitele Muzeului de Istorie şi pe cât posibil, cele mai vechi. Treptat, din fiecare nouă etapă a cercetărilor de teren proveneau alte şi alte obiecte, unele din ele foarte vechi. Un rol deosebit în decriptarea unora le‑au avut şi informaţiile furnizate de ultimii deţinători ai obiectelor, adică moştenitorii lor. Aceste informaţii au fost primele care ne‑au ajutat foarte mult.
Astfel, dintre ţesăturile de lână din sud‑estul Moldovei, covoarele din comunele Gohor şi Ţepu, din zona etnofolclorică Tecuci – Zeletin sunt cele mai bine ancorate în arhaicitate.
Deşi am întâmpinat foarte mari greutăţi la achiziţionarea lor, în timp, am reuşit să decriptăm o bună parte din ornamentica unora dintre cele mai vechi, care au fost salvate.
Bunăoară, covorul din comuna Ţepu ne redă trei femei aliniate pe mijlocul fondului central al ţesăturii şi ne trimite la un vechi obicei ‑ ritualul „păzirii usturoiului“ din noaptea spre Sfântul Andrei. Compoziţia şi culorile fascinează privitorul.
Pe chenar, de jur‑împrejur sunt reprezentate stele şi luceferi. Stelele pe chenarele orizontale, iar luceferii pe cele verticale. E noapte. Încă din momentul înserării, sătenii au început să ia primele măsuri de apărare a gospodăriei împotriva duhurilor rele, iar primele măsuri constau în ungerea cu usturoi – căţei (bulbi) ori mujdei a ferestrelor, a uşilor şi chiar a colţurilor locuinţei, adică locurile care par, cât de cât, vulnerabile. Ca aliment, nimeni nu contestă calităţile excepţionale ale usturoiului, care este plantă medicinală, aliment şi condiment. Ungerea nu se făcea oricum, ci prin reprezentarea semnului Sfintei Cruci.
Revenind la ţesătura în discuţie, exact pe centrul covorului este plasată una dintre cele trei femei care ţine în mână o lumânare. Spaţiile dintre femeia cu lumânarea în mână şi celelalte două, plasate la distanţe apreciabile în stânga şi în dreapta ei, sunt presărate cu semnele Sfintei Cruci, simboluri înscrise în spaţii ordonate. Crucile sunt reprezentate cu ton alb pe fond închis, negru profund. Contastul întuneric‑lumină îl găsim şi în cele patru laturi ale celor două pete compacte, marcate cu negru profund şi încadrate de patru linii albe ce se frâng la fiecare capăt, după numărul celor patru puncte cardinale. Pare că sugerează cadrele a două ferestre şi în afara celor două cadre care sugerează ferestrele locuinţei, într‑o parte şi alta a siluetei, înscrisă pe mijlocul covorului sunt redate simetric, câte trei cruciuliţe.
Excepţională transpunere în imagini plastice a scenei ritualului, prin mijloace de expresie simple, sugestiv şi foarte clar reprezentate. Acest tip de covor, cu o compoziţie aproape identică a mai fost ţesut în cursul secolului al XIX‑lea, tema transpunerii ritualului privegherii din noaptea de Sfântul Andrei şi în imagini plastice, având o oarecare frecvenţă.
În satul Gohor am găsit un tip de covor pe al cărui fond central sunt distribuite patru romburi mari, iar în intervalele dintre ele sunt plasate câte două ramuri cu frunze şi muguri orientate oblic. La capetele covorului sunt distribuite două femei bătrâne cu rochii clopot, cu mâinile mici, disproporţionate faţă de ţinuta sobră, monumentală a mocăncilor, fapt ce le trădează originea lor arhaică. Orice ar spune adversarii unor astfel de idei, imaginile sunt evidente. Avem în faţă personaje mitologice, avem în faţă preistoria sau o altă ipostază a arheologiei şi a credinţei. Gohorul poate fi considerat un sat uitat de timp! Am spus cândva acest adevăr; îl spunem şi acum şi o să‑l mai repetăm. Şi când îl spunem, nu vrem să subestimăm neapărat arhaicitatea ornamenticii covoarelor din Ţepu, Matca, Cudalbi, Corod şi Bălăbăneşti. Toate aceste străvechi aşezări au adus din timp un imens şi nepreţuit tezaur. Gohorul este însă un caz special. „Mocăncile“ lor s‑au „încăpăţânat“ să mai zăbovească încă un timp în preistorie probabil, sau au fost mult mai înrădăcinate în timpul preistoric?!
Dar spre deosebire de satele Ţepu şi Gohor, a căror arhaicitate se impune pregnant, chiar la prima vedere, o scenă de ritual am descifrat şi pe un covor din comuna Matca, aşezare situată tot în zona etno‑culturală Tecuci‑Zeletin, comunitate în care, după cum se pare sătenii au început să se modernizeze cu mult înainte faţă de celelalte aşezări răzăşeşti din zonă şi unde nu ne aşteptam să mai găsim o astfel de surpriză.
Pe suprafaţa unui covor obişnuit ca tehnică şi dimensiuni, apare o compoziţie care, ca structură, are unele elemente comune cu cea a covorului din comuna Ţepu. Pe mijloc apare un fel de medalion, de formă oarecum romboidală, înscris într‑un patrulater întunecos. „Medalionul“ mai este încadrat şi de alte două patrulatere, înscrise la distanţe egale faţă de medalion, cu laturile orizontale foarte groase şi zimţate. În interiorul medalionului sunt distribuite trei siluete feminine tinere, foarte apropiate una de alta şi care sunt în stare de priveghere. Cea din mijloc are vestimentaţia aproape albă, iar celelalte două gri deschis. Toate trei par foarte tinere. Suprafaţa medalionului redată în tonalitate gri deschis contrastează cu negrul profund al patrulaterului în suprafaţa căruia este înscris.
În fiecare dintre cele patru colţuri ale patrulaterului veghează câte o siluetă feminină înveşmântată în negru. Două din ele, amplasate în partea de jos par mai tinere, asemănătoare cu cele din medalion, iar cele din partea de sus par foarte în vârstă.
De menţionat aici este faptul că strădania ţesătoarelor de a ilustra cât mai explicit ritualul destul de complex nu alterează cu nimic valoarea compoziţiei plastice a obiectului, expresivitatea lui. Numărul fetelor sau al femeilor care priveghează, în această noapte, redat în aceste „documente“ materiale, era variabil de la o subzonă la alta şi chiar de la un cătun la altul.
Etnolog Eugen Holban