Mărturii tecucene din timpul Primului Război Mondial

Biserica Ortodoxă Română, scutul spiritual şi moral al poporului în toate împrejurările istorice de mare cumpănă, nu a rămas pasivă la declanşarea Primului Război Mondial. Dimpotrivă, se poate afirma că aportul Bisericii la obţinerea victoriei finale în războiul din 1916‑1918 a fost determinant. Această convingere l‑a inspirat pe preotul şi istoricul Grigore N. Popescu când a spus: „Dacă azi avem o patrie se datorează faptului că am avut un altar“¹.

Preoţi cu crucea în mână

Biserica, în timpul Primului Război Mondial, nu a participat numai prin slujbe şi servicii religioase, ci şi în mod direct pe câmpul de luptă prin jertfa multora dintre slujitorii sfintelor altare.

Prin programul de slujbe şi cuvântări, preoţii au insuflat ostaşilor, prin prisma dragostei de ţară şi de strămoşi, sentimentul onoarei, al curajului şi al jertfei până la victorie. În timpul operaţiunilor, preotul era cu crucea în mână lângă soldaţi, dar şi în spatele frontului oficiind slujba de înmormântare pentru cei căzuţi la datorie. Sfânta Liturghie se oficia în biserici, dacă trupele erau cantonate lângă sate, sau în corturi sau spaţii improvizate².

În spatele operaţiunilor de luptă preoţii şi ofiţerii organizau şcoli pentru soldaţi, dar şi pentru săteni. S‑au înfiinţat cercuri culturale (exemplu la Nicoreşti); de asemenea, preoţii dădeau din hrana lor copiilor orfani. Cu ajutorul şi mobilizarea ostaşilor s‑au reparat biserici, şcoli sau au fost ridicate din temelii³.

Menţionăm că judeţul Tecuci, în timpul Primului Război Mondial, se afla sub jurisdicţia canonică a Episcopiei Romanului, păstorită la acel moment de episcopul Theodosie (1912‑1923). Din zona Tecuciului au fost mobilizaţi mai mulţi preoţi, călugări, precum şi cântăreţi bisericeşti.

Dintre preoţii mobilizaţi în Primul Război Mondial, din zona Tecuci, sunt amintiţi în lucrările părintelui Nazarie şi ale părintelui Grigore Popescu următorii:

Preotul Mironescu P. I., din Țigăneşti, de la Regimentul 48 Infanterie. A fost un preot bun care îşi exercita serviciul cu multă conştiinţă. În timpul când regimentul, pe zona de refacere, a suferit de tifos exantematic, şi‑a dat toată silinţa să corespundă grelelor însărcinări pe care era chemat să le execute. Pe front a stat la trenul regimentar, fiind şi cam bolnav, ceea ce l‑a făcut  să solicite şi să i se aprobe demobilizarea pe 1 noiembrie 1917, înainte de vreme (Colonel Rotaru)⁴.

Preotul Brăescu Mircea, din Muncel (astăzi comuna Glă­­văneşti, jud. Bacău), de la Am­bulanţa Diviziei a 14‑a, a fost tot timpul prezent şi şi‑a făcut cu conştiinciozitate datoriile sale de preot. A ţinut sfaturi du­hov­niceşti trupei şi a făcut slujbe cu smerenie şi abnegaţie (Colonel Toiescu)⁵.

Protopopul preoţilor militari, Constantin Nazarie, a întâlnit la Spitalul 9 Evacuare de pe front, pe preotul Ioan Brudiu din Negrileşti, jud. Galaţi, „bolnav de tifos, jertfă a datoriei“. Referinţele despre calităţile şi activitatea pr. Brudiu erau excelente⁶. A fost demobilizat în martie 1918. Între 1918‑1929 a slujit la parohia  Tălpigi⁷.

Preotul Constantin Nazarie s‑a născut la 16 martie 1865 comuna Vultureni (astăzi Podul Turcului, jud. Bacău), fostul judeţ Tecuci. A urmat Seminarul Teologic din Roman, clasele inferioare, şi Seminarul ,,Veniamin Costache“ din Iaşi, clasele superioare, între anii 1885‑1888. Absolvent al Academiei Teologice din Kiev. Din anul 1901 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la Catedra de Teologie Morală. În anul 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a ales Protopop al preoţilor militari, fiind ataşat pe lângă Marele Cartier General, primind astfel misiunea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Române. În baza acestei numiri, părintele Nazarie a întocmit în anul 1915, Instrucţiunile asupra atribuţiilor preoţilor de armată, aprobate de Marele Stat Major de pe lângă Ministerul de Război. Odată cu Instrucţiunile, părintele Nazarie a alcătuit şi zece Cuvântări, având scopul de a servi preoţilor drept modele despre felul cum trebuie să vorbească soldaţilor în diferite situaţii. Părintele Nazarie a ţinut conferinţe cu preoţii asupra rolului ce le revine în caz de război. Singura eparhie în care nu s‑a ţinut o astfel de conferinţă a fost Episcopia Dunării de Jos, întrucât ziua de 16 august 1916, fixată pentru consfătuire, era tardivă, războiul începuse la 15 august 1916⁸. A trecut la cele veşnice, pe 21 martie 1926, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu militar.

Dintre cântăreţii bisericeşti din judeţul Tecuci mobilizaţi în Primul Război amintim: Costache Țuchel de la parohia „Sfinţii Voievozi“, Furceni; Dimitrie Corban de la biserica „Sfântul Nicolae“, Nicoreşti; Nicolae Chiriţă de la biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Cosmeşti Vale. De asemenea, de la Schitul Sihastru au fost mobilizaţi ieromonahii: Cleopa Stratan, Mihail Toma, ierodiaconul Gavriil Antonescu şi monahii Iacob Brahnea şi Hariton Marinescu.

Ororile războiului în zona Tecuci ‑ Nicoreşti

Protoiereul Nicolae Conduratu, de la Tecuci, a desfăşurat o bogată activitate misionară şi socială în zonă, şi pentru faptul că aici era linia frontului. S‑au făcut apeluri către toţi preoţii de a colecta haine, alimente, bani pentru ostaşii combatanţi.

În arhivele Protoieriei Tecuci se găsesc informaţii preţioase despre starea parohiilor şi a credincioşilor din zona Siretului la punctul de trecere de la Cosmeşti. Preotul Dămăceanu I. de la parohia Cosmeşti Vale scria: „Am văzut personal grozăvia luptelor date pe Valea Siretului între punctele: Mărăşeşti, Tişiţa, Ciuşlea, Doaga şi Cos­meşti, unde armata română a arătat un eroism de nedescris“ (Raportul nr. 23 din 22 septembrie 1917). Sărăcia  oamenilor era cruntă. Refugiul în Moldova al armatei şi al refugiaţilor lăsaseră în urmă satele fără nici un ajutor material. Acelaşi preot Dămăceanu, menţiona: „În parohie nu s‑a putut strânge nimic deoarece, cea mai mare parte a refugiaţilor, din părţile ocupate au trecut pe aici (râul Siret), apoi armatele române în retragere, cele ruseşti, care au ocupat frontul în mare parte tot pe aici s‑au strecurat, aşa că locuitorii cu voie sau fără voie au dat nu numai din prisosul lor dar chiar şi strictul necesar“ (Raportul nr. 9 din 22 februarie 1917).

Din Parohia Ionăşeşti, preotul I. Sevastre, raporta: „Parohia Ionăşeşti este în ruină şi merge spre distrugere de mulţimea armatelor ruseşti, române şi refugiaţi. S‑au făcut tranşee neţinându‑se seama de case şi sat, locuitorii s‑au adunat mai multe familii la un loc prin coteneţe, căci casele toate, odăile sunt ocupate de spitale şi armate (Raportul nr. 12 din, 28 februarie 1917). Din comuna Fundeni, preotul Filip Nicolau scria: „Pe data de 23 decembrie 1916 nişte coloane ale armatei noastre a distrus cu desăvârşire şi s‑a pus pe foc întregul zaplaz de scânduri ce împrejmuia ograda bisericii din satul  Lungoci precum şi plantaţia şi crucile de pe morminte. După trecerea armatei noastre ne‑a năpădit armata rusă care a luat de la populaţie: nutreţ, vite, lemne de foc, păsări, distrugând împrejmuirea caselor, dând drumul la lesele cu popuşoi, dărâmând case, furând şi jefuind totul de prin case“ (Raportul nr. 1/18 februarie 1918).  Biserica şi cimitirul de la Șerbăneşti au avut de suferit datorită prezenţei armatei ruseşti: „Armata rusă a furat şi pus pe foc toată împrejmuirea Bisericii parohiale şi a cimitirului. De asemenea, la biserica filie, care este în zona de bătaie, au spart uşa, au intrat înăuntru şi au furat tot ce au găsit, cărţi, sfinte vase, veşminte, policandru, până şi icoanele şi catapeteasma au pus‑o pe foc, scăpând puţine cărţi şi un rând de veşminte. …Au profanat sicriele (din cimitirul filiei), încât familiile celor răposaţi au fost nevoite de a ridica osemintele şi de a le înmormânta în cimitirul parohiei“ (Raport, pr. Țincoca din 1 mai 1917).

Un raport al preotului V. Zlatie de la parohia „Sfinţii Voievozi“ din comuna Corbasca, jud. Tecuci (astăzi localitatea aparţine judeţului Bacău), menţiona: „Au stat în iarna anului 1917 mulţime de militari şi coloane de cai şi care, încât toate casele erau ticsite de lume, aşa că s‑a mâncat, purtat şi pierdut aproape tot ce s‑a găsit, iar locuitorii au rămas în mare mizerie“ (Raportul nr. 15 din 10 martie 1917).

La Movileni, în urma bombardamentului, biserica parohială a fost grav avariată. „În ziua de 8 martie 1917, pe la orele 3, 1/2h, în timpul bombardamentului, când două ghiulele din partea inamicului au căzut pe biserica parohială, din cătuna Movilenii de Sus, au stricat cu desăvârşire jumătatea acoperământului dinspre răsărit, deasupra altarului stricând: baldachinul, sfeşnicele, sfintele vase, ambele policandre, iar Sfântul Antimis a scăpat ca prin minune şi îl voi preda protoiereului cu raport în regulă“, menţiona preotul N. Munteanu de la această parohie (Raport nr. 17 din 9 martie 1917).

De asemenea, bisericile din Fundeni şi Lungoci au fost bombardate şi grav avariate de armatele germane. Unele din bunurile bisericilor au fost salvate, altele au fost făcute una cu pământul în timpul bombardamentelor. Este de remarcat devotamentul preotului A. Cristea de la Parohia Iveşti, care într‑un raport adresat protoiereului de Tecuci menţiona: „Am onoarea a supune Preacucerniciei Voastre, că voi rămâne strejer neadormit al păstoriţilor mei, atât în timpul bombardamentului, cât şi a ocupaţiei străine chiar cu riscul vieţii mele, ce sunt gata a sacrifica pentru turma ce mi s‑a încredinţat. Mă voi supune însă ordinelor ce vor veni la vreme de la chiriarhie sau de la autorităţile militare şi civile dictate de împrejurări. Odoarele bisericii le‑am asigurat pe cât posibil, afară de clopote care sunt foarte greu de coborât“ (Raport din 22 decembrie 1916). Este un mesaj emoţionant al dragostei de credinţă şi de neam al sacrificiului pe care fiecare român l‑a adus ca jertfă pentru o Românie Mare şi liberă.

„Preoţii şi‑au făcut mai mult decât datoria…“

Slujitorii Bisericii şi‑au făcut din plin datoria faţă de Ţară în perioada Primului Război Mondial. Conlucrarea cu Statul în vederea eliberării patriei, dovedeşte încă o dată moştenirea bizantină a românilor, cu benefice consecinţe pe toate planurile.

Părintele Nazarie, Șeful Serviciului Religios al Armatei Române menţiona: „Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, încât şi‑au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor, asigurându‑şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind element absolut indispensabil, cum şi este“ (25 decembrie 1918).

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Șef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, a spus între altele: „Preoţii şi‑au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i‑am cerut noi pentru Țară şi Neam“.

           Pr. Mihai Roşu

 

1. Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului, vol. I, Tipografia „Vremea“, Bucureşti, 1940, p.3.

2. Alexei Mateevici, Scrieri de pe frontul românesc, ediţie îngrijită de Ștefan Andronache, Ed. Grapho Press, Tecuci, 2017, p. 62.

3. Gheorghe Niculescu, Preoţi în lupta pentru Marea Unire, 1916‑1918, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 20.

4. Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 167.

5. Ibidem, p. 166.

6. Ibidem, p. 168.

7. Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului, vol. I, p. 124.

8. Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor în armată în Campania 1916-1918, p.11.