La 18 octombrie 2010 s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la Domnul a ieroschimonahului Paisie Olaru, unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi duhovniceşti plămădiţi de pământul ortodoxiei româneşti de-a lungul veacurilor.
Lucrând cu răbdare şi multă râvnă în atelierul pustiei, s-a curăţit mai întâi pe sine şi apoi a ajutat la mântuirea multora care-l păstrează şi astăzi în gând ca duhovnicul care vorbea puţin şi se ruga mult.
Născut din părinţi drept-credincioşi, a primit cele dintâi rânduieli bisericeşti în casa părintească din satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani, de la tatăl său Ioan, care citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului alături de fiii săi, şi de la ,,mămuca” lui dragă, Ecaterina.
Ceasuri lungi de rugăciune în poieniţa Cozancei
După ce a primit buna creştere duhovnicească în casa părintească şi în cei trei ani de şcoală primară în satul natal, după ce s-a întors sănătos din Primul Război Mondial, de pe frontul din Ungaria, şi după ce şi-a împărţit fraţilor săi averea primită în dar, a ales să intre în viaţa monahală.
În anul 1922, tânărului Petru i s-a cântat ,,Braţele părinteşti…”, intrând sub mantia monahismului la Schitul Cozancea, unde a primit îndrumarea duhovnicească a protosinghelului Vladimir. Aici a primit ca ascultare ,,toată treaba în ograda mănăstirii”, iar mai apoi a fost rânduit paraclisier şi s-a nevoit în pustia din jurul mănăstirii.
În poieniţa din apropierea Cozancei se retrăgea pentru ceasuri lungi de rugăciune şi, după ce a primit blagoslovenia mitropolitului Pimen Georgescu, a ridicat aici un paraclis cu hramul ,,Sfântul Mina”.
„Îmi duc crucea şi sunt în aşteptarea Mântuitorului”
În anul 1943 a fost hirotonit diacon, la 4 aprilie 1947, preot, iar după ce a fost aproape un an stareţ al Schitului Cozancea, monahul iubitor de viaţă de obşte s-a dus în 1948 spre Mănăstirea Sihăstria, iar mai apoi a urmat împreună cu alţi fraţi părintelui Cleopa, trimis să reînvie viaţa mănăstirească de la ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu – Slatina. Aici a fost rânduit să spovedească părinţii şi pelerinii care veneau să se închine, iar în tot acest timp a fost trimis şi la Schitul Rarău.
În primăvara anului 1953, părintele Paisie s-a întors la Sihăstria şi după ce, în acel context istoric neprielnic şi rău potrivnic iubitorilor de Dumnezeu, când părintele Cleopa s-a retras pentru a treia oară în munţi, blândul şi râvnitorul duhovnic a aşezat duhovniceşte obştea de aici, dornic de liniştea tainică a pustiei, a venit iarăşi în 1972 în ,,Sihlişoara noastră”, cum o numea într-o scrisoare.
Îşi mişca permanent buzele spunând ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi celelalte rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfinţii ocrotitori, citea zilnic din Scriptură, Psaltire şi din scrierile Părinţilor şi primea la el pentru un sfat, pentru o mângâiere şi binecuvântare arhierei, arhimandriţi, simpli monahi sau preoţi şi diaconi de mir, dorindu-le la toţi: ,,Să ne întâlnim la uşa Raiului!”.
Din cauza suferinţei trupeşti, s-a întors la Sihăstria pentru a fi mai bine îngrijit, fiind imobilizat la pat. Cu toate acestea, mai primea la el pe cei care voiau o binecuvântare sau pe cei care se hrăneau duhovniceşte doar când îi vedeau chipul şi care îl cercetau nu pentru înţelepciunea veacului acestuia, ci pentru înţelepciunea Crucii, cea dumnezeiască. De cele mai multe ori, orice convorbire se transforma într-o lungă rugăciune. Era smerit, discret şi iubitor, blând şi rugător şi nădăjduia să primească izbăvire în Împărăţia Tatălui ceresc, mărturisind de multe ori duhovnicului său: ,,Îmi duc crucea şi sunt în aşteptarea Mântuitorului”.
Un adevărat uriaş al spiritului românesc
,,Deşi slab şi firav la înfăţişare, părintele Paisie a fost în ultimii ani ai dictaturii comuniste în România un adevărat uriaş al spiritului românesc care, în linişte, fortifica Biserica lui Hristos din inimile credincioşilor, în timp ce în zgomotul capitalei se demolau biserici de zid. Dumnezeu singur ştie cât de mult preţuieşte un duhovnic dătător de pace şi sănătate a sufletului atunci când societatea umană se organizează în sistem infernal! Sfinţenia părintelui Paisie duhovnicul nu se impunea spectaculos, ci irezistibil de paşnic, pentru că sfinţenia umanizează pe om, contrar patimilor egoiste care înstrăinează umanul din om” (Cuvânt înainte al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la cartea ,,Părintele Paisie Duhovnicul”, de arhim. Ioanichie Bălan, Editura TRINITAS, Iaşi, 1993).
Trăia într-un rai al rugăciunii
Arhimandritul Timotei Aioanei a mărturisit: „L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, un sfânt al veacului XX, în anii ‘80, când mă pregăteam să dau examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Părintele Paisie era încă în putere, în ciuda celor 80 de ani pe care îi împlinise. Urca şi cobora în fiecare zi, cel puţin de două ori, scara făcută din lespezi de piatră de la bisericuţa dintr-un brad până la biserica mare. Trăia într-un rai al rugăciunii, într-un rai al simţămintelor profunde, intense şi, în acelaşi timp, ascunse de ochii oamenilor.
Am avut bucuria sau privilegiul şi în ultima perioadă a bătrâneţilor sale să intru în chilia lui şi să primesc binecuvântare. Vorbea puţin, era un om de o discreţie rară. La el, nimic nu era spectacol, totul era dedicat Mântuitorului Iisus Hristos. Nu făcea nimic de ochii înşelători, schimbători ai oamenilor. El şi-a trimis din vreme comoara inimii lui, rugăciunea şi celelalte virtuţi către Mântuitorul. Mânca puţin, nu râdea aproape niciodată. Vorbea puţin, nu irosea niciodată cuvintele, doar atunci când era nevoie de un sfat, de o rugăciune sau de o povaţă spre cele duhovniceşti. În această atmosferă l-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, care a fost un monah autentic şi am spus adeseori că de la Sfântul Calinic Cernicanul, nimeni nu a avut trăirile lui şi poate că rugăciunile lui, într-un veac furtunos, a ajutat Biserica, a ajutat pe fiii ei, pe credincioşii Bisericii ca să ajungă la liman.”
Simpozion la Mănăstirea Sihăstria în memoria părintelui Paisie Olaru
În ziua de 16 octombrie a.c., la demisolul bisericii celei mari cu hramul „Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla” de la Mănăstirea Sihăstria, a avut loc, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, simpozionul dedicat împlinirii a 20 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Paisie Olaru.
Momentul a debutat cu slujba parastasului pentru Părintele Paisie, în biserica mănăstirii, săvârşit de către un sobor de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în prezenţa unui mare număr de credincioşi.
,,Isihast printre noi”
În cadrul acestui simpozion a fost prezentat, mai întâi, un documentar realizat de Trinitas TV, intitulat „Părintele Paisie Duhovnicul”. Au avut loc apoi cuvântări ale ierarhilor participanţi, fiecare prin mărturiile prezentate conturând portretul duhovnicesc al părintelui Paisie de la Sihăstria.
În acest context a luat cuvântul şi Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, care a subliniat legătura sa sufletească cu părintele Paisie, ca şi cu ceilalţi mari duhovnici ai Sihăstriei: ,,Născut la 20 iunie 1897 în localitatea Stroieşti, din comuna Lunca-Botoşani, într-o familie de ţărani care au avut cinci copii, Părintele Paisie, pe numele lui de mirean Petru, a urmat calea liniştii încă din adolescenţă, intrând după satisfacerea stagiului militar, în anul 1921, în viaţa călugărească la Schitul Cozancea. Diaconit în 1943, preoţit în 1947, printr-o tainică rânduială a Proniei îl întâlneşte pe Părintele Cleopa, tot botoşănean, legând o sfântă prietenie asemenea marilor pustnici ai pustiei din timpul clasic al monahismului răsăritean, ajungând astfel la Sihăstria, unde îşi petrece, practic, cea mai importantă etapă a urcuşului duhovnicesc, la Schitul Sihla, lângă Peştera Cuvioasei maicii noastre Teodora de la Sihla.
,,Să ne întâlnim la uşa Raiului!” este cea mai des folosită expresie sacră în convorbirile Părintelui Paisie cu ucenicii ori cu pelerinii. Dacă Sfântul Serafim de Sarov saluta pe oricine cu ,,Hristos a înviat – bucuria mea !”, Părintele Paisie credea în calea spre Rai, pe care Duhul Sfânt şi curăţia vieţii sale i-o deschideau permanent!
Aici l-au cunoscut deodată îngerii şi monahii, vieţuitoarele pădurii şi pelerinii, în unica ipostază de om al sfinţeniei autentice, manifestate în mare simplitate, în nedisimulată bunătate, în neprefăcută smerenie şi în curată iubire de tot omul, aşa cum îndeamnă Părinţii filocalici pe orice călător spre Cer în lumea de aici. ,,Fericit este tot omul care iubeşte pe tot omul la fel”. Chilia sa era «chiliuţa»! Masa sa era «măsuţa»! Biserica sa era bisericuţa dintr-un singur brad! Grădina sa era «grădinuţa»! Dar viaţa sa era dimpotrivă o nesfârşită ,,carte deschisă”, în care toţi găseau ceea ce le era de lipsă. Toată lumea ştia că Părintele Paisie se roagă neîncetat, că are rugăciunea ca dar şi că o menţine în taina inimii şi că îi este teamă să vorbească despre el şi despre această minunată ,,comoară” ascunsă în vasul de lut – se şi numea, după familie, Olaru! – ca nu cumva să o piardă, s-o risipească şi să i-o fure cel rău! Aşa fac toţi sfinţii, cuvioşii, drepţii şi oamenii, cu adevărat îmbunătăţiţi. Rămân aşa! Nu risipesc mărgăritarele sfinte de dragul efemerelor aprecieri şi al publicităţii ieftine, care ne curtează pe fiecare dintre cei ce încercăm a face un pas spre Domnul!
Pentru a întări această divină stare de smerenie a Părintelui ne folosim de un singur exemplu. Odată l-a vizitat, ca prieten, ca apropiat în cele duhovniceşti, Părintele Dumitru Stăniloae. Avea şi dânsul peste 80 de ani! Totuşi a urcat la Sihla! S-a întâlnit cu Părintele Paisie, în chiliuţă, şi doar dânşii cu Dumnezeu ştiu ce tainice bucurii au trăit din comuniunea inimilor rugătoare şi smerite!
Părintele Stăniloae i-a cerut, în final, o rugăciune de binecuvântare, rugăciunea specifică bunătăţii Părintelui Paisie, al cărei conţinut dorim a-l analiza succinct în cele ce urmează.
După ce s-a ridicat de sub epitrahilul bătrânului sfânt, a mărturisit că nu-şi mai simţea vârsta anilor trecători, ci pe cea neîmbătrânitoare şi pururea veşnică. ,,M-am ridicat asemenea unui copil, eu om la peste 80 de ani”! L-am întrebat despre rugăciunea neîncetată a sfinţilor isihaşti. Mi-a răspuns prompt: ,,A, ştiţi, Părinte Profesor, eu doar am auzit de ea, eu sunt prea nevrednic s-o am. Am aflat şi eu din auzite, de la alţii, care-o practică, într-adevăr”.
Parintele Paisie Olaru a trecut la cele veşnice în ziua de 18 octombrie 1990. El a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, iar lângă mormântul său s-a alăturat un alt mare duhovnic al acestei obşti monahale, arhimandritul Cleopa Ilie.
Preluare de pe
www.basilica.ro