Joi, 4 mai a.c., la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, a avut loc vernisajul expoziţiei foto‑documentare „Constantin Brâncuşi“, eveniment organizat în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă al României.
La manifestare au luat parte Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, artişti, oameni de cultură, iubitori de artă, tineri şi elevi ai Seminarului Teologic, dornici a afla cât mai multe despre însemnătatea şi semnificaţia operei celui care este socotit, pe bună dreptate, întemeietorul Artei moderne şi cel mai de seamă reprezentant al creaţiei artistice româneşti pe plan mondial.
Fotografiile sunt copii ale originalelor de la Paris, aflate în momentul de faţă în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României şi au fost făcute chiar de Brâncuşi în atelierul său, ceea ce atribuie o perspectivă afectivă lucrărilor şi expoziţiei.
Vizitatorul observă în expoziţie un număr important de imagini surprinse de artist în timpul procesului de fabricare efectivă şi de amplasare a „Coloanei Infinitului“, parte a Complexului monumental de la Târgu Jiu, ce mai cuprinde „Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“.
Trebuie spus că aceste opere de artă au fost realizate în contextul în care, pe cuprinsul întregii Românii se ridicau monumente în vederea comemorării eroilor ce şi‑au dat viaţa în Primul Război Mondial, pentru reîntregirea ţării şi pentru libertatea noastră. După Marea Unire de la 1918, erau vremuri de intense sentimente de mândrie naţională, realizarea cea mai de seamă a istoriei noastre, făcută cu imense sacrificii umane. Erau vremuri de mari reforme economice şi sociale, de emulaţie artistică şi religioasă, care aveau să ne plaseze pentru totdeauna pe harta politică şi spirituală a lumii.
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în timp ce alţi artişti îşi raportau creaţia la avangarda europeană şi mondială a acelor timpuri, Constantin Brâncuşi se raportează la universal şi devine el însuşi un punct de reper al Artei moderne. Se impune în epocă şi peste timp, printr‑o creaţie de o originalitate fără precedent până în acel moment, realizând prin esenţializarea formelor create, o legătură între Arta arhaică cu reprezentările sale specifice, şi Arta modernă şi contemporană. Sculpturile sale sunt tributare sufletului său de creştin ortodox, şi aşa cum spunea în epocă Dan Botta, sunt „Fructul dogmei care interzice chipul săpat, al dogmei care nu prescria decât sculptură geometrică, floarea, simbolul. O mie de ani anonima artă ţărănească, o mie de ani de geometrie săpată, se exprimă în arta acestui mare statuar. Dar linia de forţă pe care e situat Brâncuşi este calea regală a tradiţiei, pe care o reprezintă şi pe care o duce mai departe. O artă este cu atât mai valoroasă, cu cât pune în lumină o mai veche tradiţie şi integrează armonios complexe mai variate de cultură. Sculptura lui Brâncuşi participă şi la arta preistorică“.
Însă mai important este să punem în evidenţă dimensiunea religioasă a operei sale, deoarece aceasta a fost marcată rareori, dar mai ales a fost cu bună ştiinţă ignorată de criticii de artă, tributari dogmelor artistice marxiste şi neomarxiste secularizante, care domină toate curentele şi întreaga creaţie laică a secolului XX.
Totuşi aşa cum afirmă artistul în Aforismele sale, el era convins că există o simbioză între Religie şi Artă în istoria umanităţii. Brâncuşi subliniază că marile capodopere au apărut în perioadele de maximă exaltare religioasă, că arta a fost un mijloc de propagare a ideilor religioase, iar credinţa este cea care însufleţeşte arta.
Suntem sfătuiţi de artist să fim în comuniune cu Dumnezeu pentru a înţelege operele sale. Nu putem să trecem cu vederea că, în 1906, la doi ani de la sosirea sa de la Paris, Brâncuşi a devenit cântăreţ de strană şi paraclisier la Biserica ortodoxă şi că îşi considera atelierul o filială a Mănăstirii Tismana.
Pentru a sublinia credinţa profund creştin ortodoxă a marelui creator român, să ne amintim că acesta îşi stropea atelierul cu apa sfinţită şi că simţindu‑şi sfârşitul l‑a chemat pe arhiepiscopul Teofil de la biserica română din Paris pentru a se spovedi şi a primi Sfânta Împărtăşanie: „Eu mă aflu acum foarte aproape de Bunul Dumnezeu; şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El că să‑L pipăi!… Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în Atelierul meu“…
Sculpturile lui Brâncuşi sunt de neînţeles şi fără sens dacă le „desbisericim“, dacă nu le căutăm semnificaţia spirituală religioasă, care le îmbracă ca o haină de lumină, o Lumină netrecătoare, văzută de artist şi de cei aflaţi în comuniune cu Dumnezeu, aşa cum ne sfătuia însuşi artistul, pentru a înţelege opera sa. Brâncuşi renunţă la frumuseţea exterioară a formelor în favoarea dimensiunii lor lăuntrice şi reuneşte contrariile într‑un tot armonios.
Acum, când se împlinesc şaizeci de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Constantin Brâncuşi, se cuvine ca noi toţi să‑l aducem în gândurile şi inimile noastre şi privindu‑i operele să încercăm să vedem frumuseţea lumii care a inspirat creaţia marelui artist, căutând acea comuniune cu Bunul Dumnezeu, aşa cum artistul a căutat‑o şi a propovăduit‑o toată viaţa sa.
Conf. univ. dr. Ioan Tudor