Chemări, alternative, opţiuni…

„Lăsaţi copiii să vină la Mine,

căci a unora ca aceştia

este Împărăţia cerurilor.”

Întregul conţinut educaţional din curriculum-ul specialităţilor de învăţământ are ca scop pregătirea copiilor şi a tinerilor pentru a se integra în societatea contemporană. Expresii precum împlinire profesională, realizare de sine sau carieră de succes, alături de multe altele, care par a surprinde esenţa şi scopul vieţii, sunt adesea idealurile care hrănesc speranţele tinerelor generaţii. Sunt puţini tineri, mai ales din învăţământul liceal şi universitar, care să nu viseze la un astfel de viitor, care de cele mai multe ori este perceput ca echivalent al bunăstării materiale. Iar societatea se pricepe de minune să tranzacţioneze astfel de iluzii. Încă de la cele mai fragede vârste, prin intermediul tehnologiei, copiii sunt familiarizaţi cu universul virtual. Fiecare poate deveni tot ceea ce doreşte; visele devin realitate – însă doar în realitatea virtuală. Comercianţii de utopii ştiu bine că acest mod de viaţă creează dependenţă.  Iar adicţiile duc la obedienţă faţă de ofertanţi.

Pe de altă parte, comunicarea şi comuniunea interumană se desfăşoară din ce în ce mai mult în spaţiul reţelelor de socializare. Un teren arid, în care se vehiculează doar informaţie scrisă, de multe ori agramat; bogăţia limbajului nonverbal devine o necunoscută: chipul interlocutorului, gesturile, mimica, timbrul vocal şi tonalitatea vocii – tot ceea ce dă consistenţă dialogului interpersonal dispare; ratăm de fapt comuniunea, bucuria întâlnirii.

Societatea este văduvită de repere morale solide. Nu pentru că nu ar exista, ci pentru că nu sunt promovate. Bunul simţ nu mai entuziasmează şi devine desuet. Principiul machiavelic funcţionează în parametri normali şi la turaţie maximă. Tot ceea ce nu se poziţionează la extreme, ce nu e însoţit de o doză serioasă de tupeu, capabilă să producă rating la orice oră, este lipsit de valoare. Reclamele, deşi par a veni în sprijinul oamenilor cărora timpul nu le mai ajunge, agasează de multe ori liberul nostru arbitru. Omul nu mai este liber să aleagă, ci trebuie să aleagă neapărat ceva. Este forţat să devină consumator. Iar oferta este atât de largă şi variată, încât se adresează oricărei vârste şi mai cu seamă vizează orice dorinţă. Nu mai există nici o patimă a fiinţei umane pentru care să nu existe ofertă. Iar accesul este cât se poate de facil. Un singur click online şi poţi obţine orice.

Ori societatea în care se cultivă satisfacerea patimilor promovează în mod subtil cultura morţii. Căci potrivit Sf. Ap. Pavel „urmarea păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

Din păcate, aceasta este o latură a tabloului societăţii în care tinerii se pregătesc şi sunt chemaţi a se integra.

De două mii de ani însă există alternativă. O oferă Domnul Hristos. În contrast cu idealurile propuse de societatea de consum, Mântuitorul oferă Împărăţia cerurilor. Aceasta nu mai este o lume a consumului, ci a împărtăşirii reciproce. Ni se propune şi calea către ea, pocăinţa. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Copiilor şi celor cu suflete de copil li se oferă însă nemijlocit. „Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Marcu 10, 14). Prin urmare, educaţia creştină nu poate fi redusă doar la un conţinut de valori morale, menit a reglementa relaţiile interumane din sânul societăţii. Ea propune un nou mod de viaţă, care are ca scop pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Iar la temelia acestui nou mod de viaţă este iubirea – iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Despre aceasta spune Domnul Hristos că este cea mai mare poruncă.

Porunca iubirii dusă la extrem, este, probabil, printre puţinele care nu se încadrează în definiţia extremismului. Mântuitorul nu este adeptul exceselor; este însă Cel al provocărilor: provocarea de a iubi chiar pe vrăjmaşi! O provocare reală în lumea contemporană, o lume a concurenţei acerbe, a promovării spiritului competitiv extrem, ce derapează către individualizare şi însingurare.

La polul opus însă, în Împărăţia cerurilor nu intră nimeni singur, ci numai împreună cu Hristos şi cu semenii. “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” spune Domnul Hristos, iar Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe galateni:  “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2). Aşadar, ceea ce redescoperă cercetătorii din domeniul psihologiei cu privire la altruism, în Biserică este regulă de două mii de ani. Îndemnul Domnului Hristos este să redescoperim bucuria comuniunii şi  a  întâlnirii: a întâlnirii cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine. Iubirea creştină nu se regăseşte în declaraţii gratuite şi nu poate fi redusă la sentimentalism. Ea se umple de conţinut doar în relaţie cu semenii.Mântuitorul nu filosofează pe tema iubirii aproapelui. Recomandarea dată tânărului învăţător de lege, silit a recunoaşte că aproapele este orice om, nu suportă interpretări şi sofisme: “Mergi de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

În pedagogia mântuirii nu încap doar intenţiile bune. Concretul este singura atitudine acceptată. De altfel, criteriul Judecăţii de Apoi este enunţat fără echivoc: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 34-36)

Prin urmare, creştinismul nu cultivă politeţea glacială,  aşa-numita atitudine “politically correct”, ci schimbarea mentalităţilor înguste, lepădarea prejudecăţilor artificiale şi transformarea omului după chipul lui Hristos. „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

Pedagogia mântuirii începe cu exersarea dragostei. Prin aceasta Domnul Hristos ne cheamă la normalitate, chiar dacă acest apel pare să fie uneori precum “glasul celui ce strigă în pustiu”.  În mod sigur copiii şi tinerii încă mai au “urechi de auzit”.

Prin urmare, încheiem precum am început:

„Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor…”

Pr. dr. Ionuţ Manolescu