„Lăsata secului”
În ultima săptămână din „Câşlegi” (intervalul dintre două posturi ortodoxe, în care creştinii pot mânca de dulce – n.n.), nu se mai mănâncă preparate din carne. I se spune săptămâna albă sau săptămâna brânzei. La sate, în zona Covurluiului, se obişnuia să se facă multă plăcintă, mai ales sâmbăta, când fiecare trebuia să mănânce, neapărat, măcar o bucată, „ca să nu cadă vara din pomi” (după cum îmi spunea Maria Chirvăsuţă, de 50 de ani, din comuna Gohor, în 1976). Tinerii proaspăt căsătoriţi îşi vizitau rudele apropiate, unde erau aşteptaţi cu o masă special pregătită. La plecare, gazda, indiferent de gradul de rudenie, le oferea tinerilor o găină. Naşii le dădeau finilor, pe lângă găină, şi un cocoş frumos, „de sămânţă”.
În noaptea de „lăsata secului”, gospodarii încărcau mesele cu tot felul de mâncăruri tradiţionale. Nu lipseau sarmalele, rasolul de pasăre, răcituri, carne friptă pe grătar, plăcinte cu brânză, brânzoaice, gogoşi ş.a. Toţi finii erau obligaţi să-şi viziteze naşii. Cei între două vârste, care aveau şi fini şi naşi, mergeau ceva mai devreme la naşi, unde stăteau un timp, apoi îşi aşteptau propriii lor fini. Programul se aranja încă din timpul săptămânii, de comun acord şi, de cele mai multe ori, rămânea la fel şi pentru următorii ani. Peste tot era bună dispoziţie. Dacă în unele familii se păstra o atmosferă mai sobră, în altele – şi mai ales acolo unde se aflau buni cântăreţi din fluier, din cimpoi sau din gură -, petrecerea intra în drepturile ei majore. Deseori, naşii mai petrecăreţi „tocmeau” din timp cântăreţii mai vestiţi ai satului, care nu cereau, de obicei, mare lucru. Mai apăreau, apoi, de la o vreme, şi rapsozii satului, care se mulţumeau să fie doar ospeţiţi cum se cuvine, în schimbul unor cântări.
În sudul judeţului Galaţi, la Pechea, la Slobozia Conachi, tinerii se organizau în cete mari şi petreceau toată noaptea împreună. O bună parte din ei se urcau pe costişa din marginea satului, de unde dădeau drumul la vale unor roţi mari, înfăşurate în cârpe îmbibate cu petrol. Roţile, aprinse, se rostogoleau spre sat arzând ca nişte uriaşe cercuri de foc, în jurul cărora flăcăii jucau şi chiuiau. Toţi purtau făclii în mână şi le agitau ritmic, în funcţie de cadenţa jocului, ori la întâmplare, pur şi simplu. În jurul focului se aşezau şi mesele, căci fiecare flăcău îşi aducea de acasă o cantitate suficientă de mâncare şi băutură. După cum spun sătenii, pe vremuri se făcea un singur foc mare. Ceilalţi flăcăi umblau prin sat – tot în cete şi tot cu făclii mari, aprinse -, cântând şi chiuind, la fel ca şi prietenii lor de pe costişă. Ei nu rostogoleau însă roata aprinsă, ci o aşezau exact într-o răscruce de drumuri, unde o lăsau să ardă până la epuizare.
Deseori, flăcăii mai furau şi roţi bune, de pe la căruţele gospodarilor aflaţi în zonă. Se pare că pe vremuri se foloseau la acest ritual numai roţi furate. Fetele nu participau la focurile de pe costişă. Ele se alăturau doar cetelor de flăcăi care jucau pe la răspântii în jurul roţilor aprinse, iar la miezul nopţii îşi făceau „ursita”, punând lumânări aprinse pe ghizdeaua fântânii şi privind adânc, în luciul apei. După ce terminau fetele, începeau băieţii. Totul se desfăşura în deplină linişte, cu multă seriozitate şi respect faţă de ritual.
În unele aşezări de la poalele colinelor Tutova, cum ar fi şi satul Tuţu (acum jud. Vrancea), comuna Corbeni – sat inclus în spaţiul cercetat de noi – flăcăii satului se împărţeau în două cete mari. O ceată se urca pe costişa dintr-o margine a satului, iar una pe cealaltă costişă. Cetele dialogau prin strigături: „strigarea peste sat”. Dialogul avea un pronunţat caracter satiric şi viza în primul rând fetele. Făceau şi ei focuri mari şi rostogoleau roţi aprinse din ambele părţi, însoţindu-le rostogolirea cu chiote puternice. Spectacolul era urmărit de fiecare dată, cu mult interes, de întreaga comunitate (informaţie de teren, 1982, comuna Corbeni, satul Tuţu).
Ambele obiceiuri conservate într-o formă curată până în preajma Celui de-al doilea Război Mondial, derivă dintr-o structură tematică comună şi au avut în trecut o oarecare răspândire, atât în spaţiul zonei Covurlui cât şi în cel sud-tutovean. Varianta cu „strigarea peste sat” a fost favorizată în primul rând de conformaţia reliefului. Este posibil ca şi „Judecata satului” din comuna Gohor, obicei care se mai desfăşoară în ziua de 1 ianuarie, – Anul Nou -, să fi derivat cândva tot din această strigare peste sat, dar care, prin transferul suferit după reforma calendarului, când anul nou a fost mutat de la 1 martie la 1 ianuarie, să fi suferit unele transformări.
Sătenii din comuna Pechea – şi din alte localităţi – nu mai mâncau nimic din ceea ce mai rămânea de la masa mare a „lăsatului de sec”. Vârstnicii intrau imediat la canon, pe care îl făceau parţial în biserica satului.
În comuna Ţepu există credinţa că a doua zi, luni, trebuia să mănânci tot ceea ce a rămas de la masa mare, ca să nu-ţi intre muşte în ochi în timpul verii, iar fărâmiturile să le dai la păsări pentru ca să ouă, mai ales ouă gustoase (Artur Gorovei – „Credinţi şi superstiţii …”, p. 215).
În prima zi de post, majoritatea femeilor fierbeau grăunţe de porumb, pe care le mâncau mai ales ele, ca să aibă noroc la pui. Din acelaşi motiv dădeau apoi şi păsărilor să ciugulească, mai ales puilor mici, în cazul când aveau pui scoşi la acea dată. În mitologia românească se spune că în ziua de 24 februarie, ziua de Dragobete, „gospodinele dădeau o hrană erotogenă păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului aruncau pe acoperişurile caselor boabe de mei, orz, secară şi grâu. De Dragobete nu se sacrificau păsări în ogradă şi nu se vânau şi nu se blestemau nici cele sălbatice, ca să nu se tulbure rostul împerecherilor” (Romulus Vulcănescu – „Mitologie română”, Ed. Acad., Buc. 1985, p. 337-338).
La jumătatea Postului Mare (Miezul Păresimilor) se numărau ouăle de găină, „ca să nu se întâmple ceva rău în casă” (Lieşti).
Claca din Postul Mare
Sezonul clăcilor de tors şi scărmănat lână, in sau cânepă începea de obicei la terminarea muncilor agricole, dar mai ales în timpul celor două posturi mari, cel al Naşterii Domnului şi cel al Sfintelor Paşti. După ce se dădea zvon prin vecini, prieteni şi rude, gospodina aşeza caierele în ordine pe o masă, la intrare. În unele sate, gazda îi aşeza caierul fiecărei participante chiar atunci, la venire, alteori şi-l lua fiecare femeie, fără să mai fie ajutată de gazdă. Se aşeza apoi pe un scaun, pe o laviţă sau pe un pat, mânca iute o gogoaşă sau o bucată de plăcintă, sorbea un pic de vin dintr-o ulcică şi se apuca de lucru.
Între sătencele care veneau la clacă exista un fel de înţelegere tacită să toarcă toate cam în acelaşi ritm, ca să termine toate odată, dar şi un fel de întrecere conspirativă: „Care reuşeşte să toarcă mai repede şi mai bine”. Cele care terminau mai repede, mai cereau „încă un pic de lână” sau „de cânepă”, din caierele altor surate, care rămâneau mai în urmă cu torsul sau, dacă era timp suficient, mai cereau încă un caier.
Când claca se făcea pentru tors cânepă, caierele erau fie de fuior – pentru femeile mai vârstnice şi mai pricepute – fie de canură (din fire rămase după dărăcit – n.n.) – pentru fetele mai puţin iniţiate.
Când se apropia jumătatea Postului Mare, se zvonea că vine „Joimăriţa” şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe şi proaste, care nu au tors cânepa şi au ascuns-o. „Siliţi-vă şi sorociţi, că se apropie Miezu Păreţi şi vine şi Joimăriţa şi vă pune unghiile pe prag şi vi le fărâmă!”, le spuneau femeile mai în vârstă, fetelor. „Da’ cum îi Joimăriţa, cum arată şi cum se mai cheamă?”. „Ea este o babă îmbrăcată foarte urât şi îi mai zice şi Zoiţa”. „Şi de unde ştie ea că noi am ascuns cânepa?” „Păi, umblă tot timpul cu o căţeluşă după ea, care află totul după miros” (după B.P. Haşdeu, „Chestionarul ligvistic al limbii române”). Uneori se spunea că Joimăriţa are, în loc de ciocănel, un resteu de la jug.
Joimărica (Joi-Marica) era „Sfânta Joi” care, în vremurile vechi, venea de inspecta felul cum femeile torceau cânepa, inul, lâna, şi care femeie nu se silea să toarcă şapte jumătăţi îi lovea degetele cu un ciocănaş de fier şi îi punea mâinile să se frigă pe un tăciune… Se zicea că venea pe la casele gospodarilor care aveau fete mari, dar şi pe la clăci. Dacă găsea cânepă ascunsă, îi dădea foc.
Pe lângă fete şi femei, la clacă mai veneau şi flăcăi, pur şi simplu să se distreze şi pentru a face şotii. Unii cântau la fluier, la cimpoi sau la ţiteră, înlocuindu-i foarte bine pe rapsozii satului.
În timpul clăcilor se spuneau în cor strigături cu încărcătură satirică şi împotriva femeilor:
„Măi, bărbate, hii cuminte/ Cum ai fost şi mai’nainte,/ Ia cânipa şi ni-o vindi,/ Şi ni-o vindi tăt cu preţ:/ Lunea, marţea nu lucrez,/ Miercurea-i fermecătoare,/ Joia-i rău de doghitoaci,/ Vinirea dracu’ nu toarci/ Sâmbăta-i di ghilosât,/ Duminica de iughit;/ Că nimica n-am făcut”.
Spre miezul nopţii, când unele femei dădeau semne de oboseală, ziceau: „Ei, iaca, le-a cam toropit somnul; cine să vină? Moş Ene pe la gene, încerca să repare totul vreo femeie mai isteaţă, făcând cu ochiul discret celorlalte: Nici nu a venit bine miezul nopţii şi gata, hop şi Moşul! Mai mare ruşinea! Ia cântă-ne tu, Marie ceva mai cu foc, că ştiu că ai ghers, ca nimeni alta şi să vezi cum pleacă Moşul, una-două!”.
Şi fără să mai aştepte încă o invitaţie, Maria sărea sprintenă de pe pat în mijlocul odăii şi, fără să abandoneze furca şi fusul, fără să lase cumva treaba – învăluia cu „ghersul” ei fermecător încăperea, umplând de bucurie inimile celor de faţă. Vocea caldă, catifelată se revărsa şi dincolo de pereţii casei, iar cei care treceau întâmplător pe drum, rămâneau ţintuiţi locului o vreme până se termina cântecul.
„Păsărică cânechie/ Spunei-i lui Badea să vie/ Să nu mai ţie mânie…”.
În unele sate se lucra chiar până spre dimineaţă, adică mai continuau şi după masa de la miezul nopţii. În alte sate ni s-a spus că după ce terminau de tors fuiorul şi cele mai mocăite – mai încete – se punea masa, apoi se „spărgea” claca.
Dar înainte de a pleca acasă, participantele făceau un joc, de obicei o bătută, ca să se bată bine pânza atunci când firele toarse în această seară ajungeau pe suveica războiului de ţesut.
Când ieşeau din casă, începeau să chiuie de răsuna satul. Chiuiturile mai continuau şi pe uliţe. Chiuiau în primul rând tinerii, dar nu se dădeau în lături nici femeile. „S-a spart claca la cutare” – murmurau oamenii treziţi din somn la această oră târzie din noapte.
În trecut, claca însemna un fel de ajutor reciproc, „veneau la mine cei la care mergeam şi eu”. Dar nu numai atât. Claca mai însemna şi un fel de instituţie culturală, cu rol foarte important în spiritualitatea rurală. Clăcile, ca şi horele satului ajutau la reglarea relaţiilor sociale şi culturale între membrii comunităţii săteşti arhaice. „La noi s-au făcut totdeauna clăci”, spun localnicii. Mai demult li se spunea „furcării”, fiindcă „stăteau furcile ca degetele!”. Când venea fiecare cu lucrul de acasă, se spunea, „stăm la lumânări”, de unde ne dăm seama şi de modul în care erau iluminate cândva odăile în care se făceau aceste „adunări de noapte”.
Săptămâna Mare
De obicei, sătencele terminau treburile importante din gospodărie până în Duminica Floriilor, căci „de Florii, gospodăria trebuie să arate ca o floare”. În cazul în care una dintre suratele căsătorite rămânea în urmă, celelalte îi veneau în ajutor. Pereţii caselor şi ai acareturilor erau văruiţi, iar brâiele erau făcute cu lut roşu, cu negru de fum ori cu sineală, frumos proporţionate şi trase la linie. Se văruiau şi gardurile, şi pomii, iar prispele de la casă şi de la poartă erau lipite cu lut galben. Cărările de prin grădini şi livezi, străjuite de ţăruşi văruiţi şi ei, erau deseori lipite, iar pe margini se făcea câte o dungă albă de var cât cuprindea bidineaua. Nici un colţ al gospodăriei nu era neglijat. Interioarele erau îmbrăcate în covoare şi prosoape noi, scoase chiar atunci din sipet şi aranjate după datină. Pe jos, peste lipitura proaspătă, se aşezau rogojini de papură şi leviare în praguri. Iar sub icoana împodobită cu ştergar, ardea candela.
Unii săteni mergeau la Denii începând de luni, în fiecare seară, alţii începând de miercuri, fiindcă „de miercuri sunt Deniile cele mai frumoase”. Joi, în zorii zilei, se aprindeau focuri în toate gospodăriile. În unele sate se făceau focuri mari, în altele se aprindeau nouă „focurele” mai mici. În trecutul mai îndepărtat, majoritatea gospodinelor făceau câte un foc pentru fiecare mort din familie, pentru lumină sau pentru căldură („vin morţii să se încălzească şi fiecare să aibă focul lui”). Focurile erau fie adunate în mijlocul ogrăzii, fie distribuite pe tot spaţiul gospodăriei, dar şi în faţa porţii. Fumul acestor focuri îndepărta mana de la pomii fructiferi pe tot parcursul anului (se aprindeau şi în livadă).
Începând de joi, mai rar de miercuri, gospodinele frământau şi coceau cozonacii şi păştile, vopseau şi încondeiau ouăle.
Vineri se sacrificau, de obicei, mieii. Se tăiau, desigur, şi curcani, cocoşi, găini sau gâşte, fiindcă masa Sfintelor Sărbători de Paşti trebuie să fie îmbelşugată „la tot românul”.
Prohodul. În Vinerea Patimilor, toată comunitatea sătească se îndrepta spre biserică, în haine de sărbătoare, curaţi la trup şi la suflet. După cele şapte săptămâni de post şi rugăciuni, mergeau să cânte suferinţa, dar şi slava Celui ce S-a jertfit pe Cruce pentru iertarea păcatelor noastre.
Prohodul, creaţie muzicală de factură monodică, era cântat în forma lui originală, bizantină, cu o discretă imixtiune de melos popular românesc, care, departe de a altera structura melodiei, îi conferea o mare vigoare şi forţă expresivă. Fiecare verset era interpretat alternativ de mai multe grupuri de credincioşi, trecerea fiind făcută în cea mai perfectă ordine, fără pauze nejustificate, fără suprapuneri supărătoare. Grupurile de cântăreţi se constituiau după vârstă, sex şi voce, prin liberă opţiune, de fapt, se cunoşteau, căci se întâlneau în fiecare an. Cele mai organizate şi omogene grupuri erau ale suratelor care repetau de mai multe ori împreună, mai ales în zilele premergătoare marelui eveniment.
Momentul cântării Prohodului în biserică era de-a dreptul înălţător. Definitivat, după vagile informaţii pe care le deţinem, în sec. al XII-lea, oratoriul Prohodului poate fi catalogat drept una dintre cele mai frumoase creaţii ale genului care s-au scris vreodată. Era, şi pe alocuri mai este, o adevărată bucurie şi miracol să auzi muzică bizantină interpretată de o întreagă comunitate sătească, de la mic la mare. Miracolul cunoaşterii şi al interpretării oratoriului de către toţi locuitorii unui sat consta, de fapt, în învăţarea lui încă de la vârsta preşcolară, în familie. Repetiţiile începeau din a doua jumătate a Postului Mare şi repetarea se amplifica, treptat, până în ultima seară.
Zilele Paştilor
În zilele de Paşti, suratele se adunau la „surata cea mare”, fiecare fată aducând câte un cozonac, pască şi ouă, în timp ce gazda le pregătea o masă cu multe feluri de mâncare. După ce se ospătau, plecau la scrânciob, unde surata cea mare le dădea, pe rând, pe toate.
În subzona de est a zonei etnografice Covurlui, fetele făceau un colac mare din aluat de cozonac, pe care îl ofereau flăcăilor, căruia îi spuneau „Cristaţă”, la fel ca umblatul cetei de flăcăi prin sat – obicei care în majoritatea zonelor etnografice ale Moldovei este numit „Vălăreţ”.
Cete de flăcăi pornesc dimineaţa, cam de la ora 9, cu taraful „împăcat” pentru Florii şi Paşti. La Ţepu, taraful îşi începea activitatea încă de la Bunavestire, când se organiza „Hora făinii” şi se strângea făină pentru muzicanţi. La Bereşti se strângeau şi ouă albe, dar în Duminica Floriilor. Un bun gospodar, care mai avea şi fată de măritat, dădea 15-20 de ouă. Mai ales fetele dădeau ouă şi bani. Cu Vălăreţul”, ceata de flăcăi umbla în zilele de Paşti, strigând pe la porţile gospodarilor cu fete de măritat: „Pentru ouă şi-un colac/ Şi-o bucat’ de cozonac!”. Gospodarii întâmpinau alaiul pe prispa casei. Muzicanţii întrerupeau câteva minute cântatul, pentru a i se spune gazdei „Hristos a înviat!”, apoi toată ceata în frunte cu „zaraful” sărutau mâna bătrânilor. În acest timp, apărea fata cu colacul şi cu ouăle vopsite ori încondeiate, puse pe o tavă şi acoperite cu un ştergar de borangic ori bumbac, ţesut ori brodat (chiar de ea, în iarna precedentă) cu arnici roşu şi negru. „Poftiţi din partea mea un colac frumos, ca faţa lui Hristos” spunea ea, oferindu-i colacul prietenului ei. „Mulţămim dumitale, fată frumoasă, şi să-ţi dea Dumnezeu un ginerică vrednic”, răspundea flăcăul. Aceste formule de politeţe consacrate, rostite în cadrul ceremoniilor, ce nu erau rostite în vorbirea de toate zilele, creau o atmosferă solemnă, emoţionantă şi care nu rămânea fără urmări în planul comportamentului general. Oferirea colacului de către fată unui anume flăcău din ceată însemna, de fapt, confirmarea unei legături sentimentale trainice şi, mai ales, acceptarea din partea părinţilor a acestei relaţii – piatră de temelie a unei legături ce se finaliza de cele mai multe ori cu întemeierea unei familii.
Deseori, urma şi o invitaţie la masă. Flăcăul înapoia colacul spunând: „Ăsta rămâne aici” – şi era mâncat apoi la „masa mare”. Această ceremonie era considerată de comunitatea sătească o etapă premergătoare logodnei.
Dacă fata îi dădea flăcăului colacul fără a-l invita, el îl ridica deasupra capului şi pornea în ritm de dans („juca colacul”) până la următoarea gospodărie. Ceata trăgea un chiot de bucurie, iar muzica pornea să cânte din nou. De la sătenii care nu aveau fete mari, flăcăii primeau cozonaci, pască şi ouă. Doi flăcăi le strângeau în două coşuri împletite din nuiele sau papură. Mulţi copii însoţeau Vălăreţul prin tot satul. La Rediu, „Vălăreţul” era însoţit de o torţă uriaşă – un snop de stuf aprins, „ca şi cum s-ar fi anunţat o mare bucurie”. La Cudalbi, umbla cu Vălăreţul un „părtaş” şi un flăcău mai tânăr, însoţiţi de muzică. După ce terminau de umblat, flăcăii mergeau la cârciumă, unde mâncau şi beau. Băutura o plătea „Zaraful” (cămăraşul), care avea cont deschis la cârciumar.
După-amiază începea hora satului, pe un loc viran din apropierea cârciumii, unde se aduna tot satul. Tot aici se afla instalat şi scrânciobul – în care se dădeau şi copiii, şi femeile mai tinere, ca „să le crească lanul de cânepă”.
La Slobozia Conachi, băieţii care umblau cu Vălăreţul se mascau. În fruntea alaiului venea taraful de lăutari, iar în urmă o căruţă trasă de cai sau de boi, pe care se aflau ţepuşe în care se înfigeau colacii, pastile şi cozonacii primiţi, iar ouăle se puneau în coşul căruţei. Seara, flăcăii se retrăgeau la cârciumă, unde avea loc un mare bal. Abia acum, ei îşi scoteau măştile şi puteau fi recunoscuţi de cei din jur. Unii gospodari mai vârstnici veneau la horă cu băutură şi mâncare, se aşezau pe rogojini de papură şi chefuiau până seara târziu, când intrau şi ei în horă alături de tineri.
Eugen Holban, etnolog