În seara zilei de 1 februarie, la ceas de „Lumină lină…”, deodată cu cântarea imnului „Acum slobozeşte…”, în ajunul praznicului împărătesc al Întâmpinării Domnului, după o scurtă suferinţă, purtată cu mare nobleţe şi discreţie, a trecut la cele veşnice omul de cultură gălăţean Sergiu Dumitrescu. Personalitate a vieţii spiritual-culturale din zona Dunării de Jos, dar de respiraţie naţională şi europeană, cu o mare deschidere spre arta creştină, apologet de suflet al Bisericii într-o lume tot mai rece din punct de vedere sufletesc, Sergiu Dumitrescu lasă un gol imens atât în instituţia pe care a condus-o cu maximă competenţă – Centrul Cultural „Dunărea de Jos” din Galaţi, în familia sa personală, dar şi în marea familie eclesială din eparhie, al cărui membru activ era.
Trupul neînsufleţit a fost depus la biserica „Sfântul Spiridon” din Galaţi, unde activase în slujirea de consilier parohial. Două seri de priveghi, de rugăciune la căpătâiul său au adunat, alături de familia îndoliată, persoanele care i-au fost în preajmă în viaţa şi lucrarea sa şi de care a fost mult legat duhovniceşte, începând cu ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, preoţi din eparhie, personalităţi ale lumii culturale gălăţene, prieteni, cunoscuţi.
În ziua de 4 februarie, la ceasurile amiezii, ÎPS Chiriarh al Dunării de Jos a condus slujba înmormântării, într-o atmosferă de adâncă rugăciune şi pioşenie. În tuşe calde şi realiste, ÎPS Părinte Arhiepiscop a creionat chipul celui plecat dintre noi, subliniind truda sa pentru obştea gălăţeană şi implicarea sa exemplară în viaţa spirituală a Eparhiei Dunării de Jos.
În cele ce urmează oferim celor ce îl vor pomeni cu dragoste creştină pe robul lui Dumnezeu Sergiu, cuvântul ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, rostit cu acel prilej (Redacția):
„«Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, iar judecăţile Tale, Doamne îmi vor ajuta mie», celui cuprins de durere sufletească, împreună cu toţi cei apropiaţi din familia trupească, din familia comunitară, de aici, din sfânt locaşul acesta şi din parohia aceasta, din oraşul şi judeţul Galaţi, din „casa” spirituală şi culturală ca o „catedrală” a Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, dar şi din inimile confraţilor de breaslă de la Uniunea Artiştilor Plastici – de pe plan local, de pe plan naţional şi prin opera sa mult extinsă, pe plan internaţional, până peste Ocean!
Aceasta este foarte rezumativ, privind în chip existenţial, familia de suflet a celui pe care îl prohodim astăzi, după parcurgerea a şase decenii de existenţă de către un domn, la propriu şi la figurat, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Un domn! Omul moare, dar domnul nu moare niciodată! El este «întronizat» în demnitatea de domn printre oameni pentru că a făcut vizibilă domnia sa peste gândurile şi cugetele sale, pe care le-a temperat totdeauna, într-un exerciţiu unic de voinţă unită cu darurile înmulţite, cu talanţii lui primii de la Dumnezeu, prin gândul exprimat în opere cum rar se întâlnesc, care ne arată lupta sa pentru perfecţiune în gând, în cuvânt, în lucrare, în operă şi, mai ales, în dorinţa sa de a construi punţi vizibile, legături trainice şi prietenii statornice. Toate acestea aşezate într-un exerciţiu unic al altruismului!
Sergiu Dumitrescu s-a impus de timpuriu printr-o statură impunătoare, cu o exprimare gravă, cu o atitudine foarte tranşantă, fără menajamente, mai ales pentru el însuşi, dar şi prin raporturile lui cu semenii, prin experienţa contemplaţiei pe malurile Dunării, cu ochii aţintiţi spre soarele care răsărea şi de la care a preluat puritatea, statornicia şi înrădăcinarea în valorile nepieritoare ale locului. Exigent cu el însuşi, l-a convins pe maestrul său, Mihai Mihai, să exerseze de foarte timpuriu o «asceză brâncuşiană», de dezrobire a materiei de greutatea ei şi de scoatere la lumină a lui «Prometeu înlănţuit» în piatră, în lemn şi în fier. Vedea imediat în materie armonia şi frumuseţea! Stăruia ore în şir la atelier, mai mult decât un călugăr benedictin! Aşa a izbutit şi în vremuri grele şi în vremuri bune! A dat examen la Institutul de Arte Plastice «N. Grigorescu» din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu distincţie. S-a format la şcoala unor maeştri mari, trecând de la arta modernă spre o uşoară viziune iconică, pe şevalet, căutând să arate aspiraţia, prin artă, către Dumnezeu. A început cu opere ca: «Mâinile spre binecuvântare», «Ochiul» ş.a., cum la rândul său a făcut alt artist de breaslă, foarte mare, de la Bucureşti – acad. Sorin Dumitrescu.
Pe plan local, Sergiu Dumitrescu a devenit şi a rămas un reper prin cele trei decenii de muncă asiduă pe trei planuri. Mai întâi, ca instructor al artiştilor la Casa de Cultură – un instructor adevărat, sobru, foarte competent şi foarte drept – pentru că l-a interesat să îndrepte omul spre lucruri durabile şi nepieritoare. Apoi, o perioadă de timp, a exersat munca didactică de profesor de artă. A venit şi momentul de dezrobire din anii ’90, care l-a aflat în prima linie, a reaşezării întregii concepţii artistice pe temeiul credinţei profunde în Dumnezeu, ca sursă şi lumină, ca forţă interioară, prin care s-a îndreptat ca un artist-apostol spre intelectualitate, fiind un gen de «Prodromos», căutând să aducă credinţa în mijlocul colegilor de breslă. Pe unii a căutat să-i aducă la credinţă prin credinţa sa mărturisitoare! A fost printre primii care a pus bazele Direcţiei pentru Cultură din Galaţi. A fost un promotor neîntrecut al culturii şi al valorilor ei nepieritoare, iar cultura a îndreptat-o pe o axă existenţială. Aşa a luat fiinţă şi gruparea artiştilor gălăţeni: «Axa». O axă pe verticală şi nu pe orizontală! Printre operele lui se numără: «Veşmânt», din piatră sau din lemn, «Pastorală», «Veghea», «Ieşirea la lumină» şi altele. Prin aceste opere iese la iveală omul, omul adevărat, artistul care a modelat materia inertă şi a scos din ea spiritul, a îmbrăcat-o cu frumuseţe, cu expresie şi cu mesaj.
În fine, Dumnezeu l-a ajutat, cu toată agonisita sa artistică şi morală, ca om drept şi echilibrat, să avanseze şi să creeze, practic, o instituţie nouă, care n-are nevoie decât de a fi «icoana», «amprenta» şi viaţa pe mai departe a lui Sergiu Dumitrescu: Centrul Cultural al Dunării de Jos, adică centralitatea Dunării de Jos pe cultura care are axul istoric permanent îndreptat către valorile tradiţionale, către credinţa în Dumnezeu. A dorit să pună în evidenţă, să facă tot mai cunoscută Dunărea de Jos istorică, culturală, multiculturală, multietnică, multiconfesională! Aceasta este Dunărea de Jos pe care el o arăta, ca într-un concept academic, în opere, într-un plan desăvârşit de activităţi care urmăresc sondarea în profunzime a valorilor patrimoniale ale sufletului, ale gândirii şi ale tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti de inspiraţie mai mult creştină, dar nu numai, la Dunărea de Jos.
A ctitorit şi o revistă – «Dunărea de Jos», a fost iniţiatorul şi gazda multor întâlniri culturale care stau la baza unor programe foarte pragmatice, dar şi strălucite ca idei. Aceasta înseamnă Centrul Cultural «Dunărea de Jos» la cârma căruia a fost atâţia ani şi pentru care s-a sacrificat: forum de idei, comunicare pe orizontală în şi cu toată lumea bună, dar şi pe verticală, întotdeauna cu Dumnezeu! El a îndreptat toate acestea spre eternitate!
Vor rămâne neşterse la Dunărea de Jos prima sa mare ctitorie: acest Centru cultural, iar în interiorul Centrului cultural, readucerea timpului şi a valorii omului aşezat spiritual, a omului capabil să ridice mereu această zonă acolo unde a fost ea odinioară. Iar în formă văzută este, poate, misiunea sa apostolică pe care a realizat-o cu atâta talent şi abnegaţie, de readucere în actualitate a portului tradiţional potrivit principiului: «Ori te poartă cum ţi-e vorba ori vorbeşte cum ţi-e portul!». Este ctitor, împreună cu noi, a celor două centre de creaţie creştină populară şi artistică de la mănăstirea Adam, pentru costumele tradiţionale din comunele şi aşezările noastre – studiate ştiinţific mai întâi cu maestrul Eugen Holban – şi, respectiv, de la mănăstirea Cudalbi: proiectul de ţesere a pânzei tradiţionale, derulate cu fonduri europene, prin Centrul Cultural.
Datorită lui Sergiu Dumitrescu, Galaţiul din punct de vedere tradiţional, folcloric şi etnografic, are acum culoare! Şi mai are ceva! Are loc la Muzeul Satului din Bucureşti, printr-o casă de 200 de ani, din zona Rădeşti, din partea de nord a judeţului Galaţi, care a fost de curând dusă la Muzeul Satului. Apoi nu trebuie uitată ctitorirea Muzeului Satului şi a Muzeului Zonei Pescăreşti de la Gârboavele, prin ne-odihna acestui mare «apostol» al credinţei, al culturii, al spiritualităţii, al gândirii, al viitorului acestui centru.
Evident, a fost principalul artizan al Anului ştefanian, la 500 de ani de la trecerea în veşnicie a Sfântului Voievod, prin reconstituirea Pânzarului lui Ştefan cel Mare. Şi ne-a mai arătat nouă, gălăţenilor, cum era atmosfera domnească de acum 100 de ani, cu caleştile de pe strada Domnească, pe care venea, tot ca un autentic domn, mereu, la slujbele de la Catedrală.
La Eparhie, de asemenea, se simţea ca acasă! Vreme de 25 de ani acest creştin ne-a arătat cât era de ataşat de credinţa şi Biserica sa. Ne-a arătat cum poate comunica un artist credincios cu cetatea, în vremuri grele şi în vremuri bune, când are un comunicator precum Sergiu Dumitrescu! În momente dificile, Sergiu era tot timpul la datorie!
Iată, iubite Sergiu, nimeni cu crede că ai murit! Te-ai consumat, ai ars prea mult, ziua şi noaptea! Nu te-ai uitat la suferinţele tale! Ai avut prea multe, prea grele şi nemeritate suferinţe! Ai fost singur de foarte multe ori, dar ai reuşit să creezi prietenie cât să nu-i uiţi nici pe cei aflaţi în singurătate. Cum se explică faptul că, iubite Sergiu, cu două ceasuri şi jumătate înainte de a trece la cele veşnice, fiind alături de tine fraţii tăi de sânge Tomiţă şi Cezar, am comunicat foarte bine împreună?!! Ne-am pus de acord cu multe proiecte! La vreme de Vecernie, când în biserici încă se cânta «Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta», atunci ai închis ochii! Am înţeles că ai vrea să te odihneşti şi tu un pic! La boala pe care ai purtat-o, chipul tău viu este foarte senin, ca să ne arăţi că ai sfidat şi moartea! Şi ca să ne arăţi că chipul care a bucurat atâtea chipuri, omul care a făcut atât de mult bine nu are cum să moară! Ai plecat să te odihneşti puţin! Când veneai spre casă, a doua zi, la praznicul Întâmpinării Domnului, slujeam în Capela unde, pentru prima dată, la Muzeul de Artă, am intrat împreună! De acolo am anunţat Întâmpinarea Domnului, care a coincis cu întâmpinarea ta, tot de Domnul, de pe pământ la cer. Întâmpinarea Domnului a fost întâmpinarea ta! Noi am văzut aceasta cu câţiva prieteni care au venit acolo, iar gândul Nostru s-a unit cu gândurile altora, încât spaţiul modern, Sala de expoziţii temporare a Muzeului eparhial îţi poartă de astăzi numele – Sergiu Dumitrescu.
Invită-i pe toţi cei care te-au iubit să-ţi facă o expoziţie la 40 de zile la sala ta de la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos! Astfel, pomenirea ta va rămâne şi prin aceste mărturii artistice din neam în neam!
Domnul Sergiu Dumitrescu va continua să ne însoţească în toate proiectele folositoare celor mulţi! El va lucra cu noi! El va trăi prin bunele noastre amintiri şi prin rugăciuni! Şi va mângâia şi familia, şi pe doamna şi copilul, şi fraţii, şi nepoţica, şi prietenii şi pe noi toţi!
Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi să-l aşeze în ceata drepţilor!“
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos