Naşterea Domnului – îndumnezeirea omului

Posted on By admin

† CASIAN,

din darul lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Dunării de Jos,

Preacucernicilor şi preacuvioşilor părinţi,

cinului monahal şi tuturor binecredincioşilor creştini

din Arhiepiscopia noastră

har, pace, sănătate şi ajutor în tot ceea ce ne este de folos,

iar de la noi arhierească binecuvântare

 

„Hristos pe pământ,

Înălţaţi‑vă!

Cântaţi Domnului

tot pământul

Şi cu veselie

lăudaţi‑L popoare,

Că S‑a preamărit!“

(din cântările de la

slujba Naşterii Domnului)

 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

 După datina străbună, la Sărbătoarea Naşterii Domnului ne regăsim cu toţi cei dragi şi în case, şi în familii, dar mai ales în sfintele lui Dumnezeu biserici, spre a ne bucura unii de alţii ca de nişte daruri pe care le primim de Sus, ca apoi să le prezentăm, asemenea celor aduse de magi, Pruncului Dumnezeiesc: aurul credinţei, smirna faptelor bune şi tămâia rugăciunilor purificatoare şi binefăcătoare.

Încă persistă dulcile armonii ale celor mai suave rugăciuni, colinde şi imne doxologice transpuse din mesajul iubirii Mântuitorului Prunc „Mititel şi‑nfăşeţel/În scutec de bumbăcel“, care cuprind în ele toată lumea şi aspiraţiile ei divine. Din dulceaţa conţinutului teologic, dar şi din mesajul sufletesc şi tradiţional‑popular pe care colindele ni le împărtăşesc, înţelegem şi mărturisim pe: „Domnul Cel Preabunul/Ce ne‑a adus iarăşi Crăciunul!“.

Citim, astfel, ca într‑o Sfântă Evanghelie, istoria mântuirii noastre şi ne înnoim creştineşte coborând, în timp, la vârsta nevinovatei copilării fericite în care Domnul ne arată icoana vie a Împărăţiei Cerurilor pe pământ: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“1.

Încercăm să dăm glas inimilor în care „Dumnezeu cel mititel“ intră să oficieze „Liturghia împăcării şi a iertării, a iubirii şi a reconcilierii“ cu noi înşine şi cu toţi semenii noştri! În acestea se arată semnul ceresc asemenea „stelei“ de la Betleem, iar glasurile îngerilor răsună în toată fiinţa noastră ca‑ntr‑o mare „Catedrală“ cosmică, o extensie a Peşterii de la Naşterea Mântuitorului! În această „catedrală a inimilor deschise şi bune“ intră să ne colinde, în sufletele noastre, Dumnezeu şi toţi semenii noştri, mai ales cei pe care nu i‑am iubit şi nu i‑am iertat ca pe fraţii noştri buni! Acum este clipa reconcilierii!

Astfel, aşa cum ne arată pe viu şi Sfântul Ignatie Teoforul, putem deveni cu toţii purtători de Dumnezeu: „Că venerabila voastră preoţime, rânduită de Dumnezeu, este aşa de unită cu păstorul – Episcopul – ca şi coardele cu chitara. De aceea este cântat (lăudat) Iisus Hristos, în unirea voastră şi în armonioasa voastră dreptate. Fiecare din voi să fiţi, deci, un cor! Şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând melodia lui Dumnezeu, să cântaţi, prin Iisus Hristos, cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele voastre bune pe care le faceţi“2.

Purtătorii de Dumnezeu, pruncii, tinerii în familiile lor iubite, împreună cu părinţii şi bunicii, cu dascălii şi prietenii ne introduc în atmosfera caldă şi senină a Naşterii Mântuitorului, „singurul lucru nou sub Soare“, temelia şi dreptarul înnoirii noastre reale, sufleteşti şi omeneşti.

Cât de actuale şi de binefăcătoare sunt, în acest spaţiu îndumnezeit din inimile noastre, învăţăturile trăite de o tânără, în experienţa căreia respiră toată suflarea creştinească reunită într‑o autentică familie reconciliată: „Pentru mine Crăciunul este ceva cu totul şi cu totul deosebit, ce are loc iarna, şi Dumnezeu nu putea alege un anotimp mai potrivit pentru naşterea Fiului Său.

Nu vi se pare că atunci când priviţi oceanul imaculat al zăpezii, albul nesfârşit vă troieneşte nu cu nea, ci cu puritate? Mie astfel mi se întâmplă în fiecare an de Crăciun şi mi se pare că Domnul a făcut această alegere pentru a ne face mai buni şi mai curaţi sufleteşte odată cu trecerea timpului.

Nimic nu se compară cu frumuseţea şi lumina acestei sărbători ce ne aminteşte că Domnul Iisus Hristos este pentru noi lumină de speranţă, flacără veşnică, cu scopul de a ne încălzi sufletele în «iarna vieţii».

Minunea Naşterii este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla nouă, oamenilor, şi nu în fiecare an ar trebui să ne arătăm recunoştinţa, ci în fiecare clipă ce trece ca o bătaie din palme, ca o fâlfâire de aripi!

De fiecare Crăciun, la bradul împodobit, aud acel verde etern cum îmi spune: «Ai postit, Valentina?», «Câte fapte bune ai făcut anul acesta?». Iar eu nu pot să‑i răspund şi încep a cânta colinde.

«Colinde», un cântec pe care doar dacă îl pronunţi, o melodie dulce inundă sufletul tău şi în faţă apare sălaşul întunecat al Betleemului, dar mai luminat decât orice loc de pe pământ, cu ieslea de paie, iar în ea Pruncul ce va mântui lumea! Eu nu i‑aş dărui aur, căci nu am, ci L‑aş primi în inima mea, unde L‑aş încălzi cu sufletul şi L‑aş păstra pentru totdeauna acolo“3 (se va preciza credincioşilor cine este autoarea acestui text – vezi nota 3!).

Binecredincioşi creştini,

Iată de ce în acest cuvânt pastoral încercăm să desluşim împreună marea binefacere a Naşterii Mântuitorului pentru vindecarea noastră interioară de suferinţele ce le produc însingurarea, tristeţea, frica şi nemulţumirile de fiecare zi din viaţa noastră, trăită deseori fără Dumnezeu şi fără fratele nostru! Tot omul de aici şi de pretutindeni este şi ar trebui să fie fratele nostru!

Crezul Sfintei noastre Biserici ne învaţă pe toţi motivul înomenirii Fiului lui Dumnezeu: „(…) pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut om“4.

Acest mare Adevăr, cu „A“ mare, se traduce în înţelesul nostru omenesc prin marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“5. Mai mult, Dumnezeu ne-a oferit, prin Întruparea Fiului Său „de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria“6, darul comuniunii, spre a‑i aduce la Sine pe oameni, ca pe proprii Săi fii! Ca să aibă Dumnezeu pe pământ pe fiii Săi, oamenii, tot atât de apropiaţi şi tot atât de buni „la suflet şi la inimă“ ca şi pe Iisus Hristos – Domnul „Cel Iubitor de oameni, îndelung-Răbdător şi mult-Milostiv“!

Această stare nouă este cea firească! Este cea normală! Este cea adevărată! Urcuşul omului de la decăderea spirituală şi moral-umană la actul sfânt al iertării şi al iubirii aproapelui prin fapta milostivă este scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. El este prototipul, modelul nostru de urmat. El a primit trupul nostru omenesc, slăbit şi neputincios, pe care, l‑a unit cu firea Sa dumnezeiască, devenind Dumnezeu şi Omul! Omenescul pe care l‑a primit Fiul lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară Maria a fost fără de păcat. A luat din firea noastră omenească doar durerile şi neputinţele noastre nevinovate. Prin jertfa Sa de pe Sfânta Cruce a sfărâmat puterile întunericului şi ne‑a iertat de păcatele noastre, ne‑a chemat la viaţa cea nouă, ne‑a renăscut din „apă şi din Duh“7 şi ne‑a unit cu Sine „ca să nu mai trăim păcatului, ci vieţii celei noi“8.

„Această viaţă nouă prin Botez, în Hristos şi în Biserică, este viaţa cea adevărată. Este viaţa în Hristos! Şi noi suntem fiii Împărăţiei, în Hristos“9. A fi în Hristos înseamnă a trăi real bucuria eliberării de patimi, a fi stăpâni cu Domnul asupra lor şi a deveni, cu adevărat, liberi de orice presiune a răului „şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine“10.

Mai nuanţat, trăitorii reali în Hristos încă din această viaţă scurtă şi trecătoare au definit pe drept cuvânt Întruparea sau Naşterea Domnului, îndumnezeirea omului! „Dumnezeu S‑a făcut om, ca pe noi să ne îndumnezeiască în Sine“11. „Prin faptul că Fiul, Care este în chipul lui Dumnezeu, «S‑a deşertat pe Sine, chip de rob luând şi făcându‑Se asemenea oamenilor»12 nu S‑a micşorat în dumnezeire, ci mai adevărat S‑a făcut eliberatorul a tot trupul şi a toată creaţia“13.

Comentând marele adevăr al îndumnezeirii omului, teologul iubirii, Părintele Dumitru Stăniloae arată înălţător obârşia noastră nobilă, divină, ca fiii Lui Dumnezeu! „Omul nu a fost creat ca o fiinţă despărţită de Dumnezeu, aruncat în lume cu dispreţ, ca să se piardă în ea. În om a binevoit să Se altoiască Dumnezeu, ca omul însuşi să fie altoit în Dumnezeu!… Însuşirile omului sunt capabile să fie mijloace folosite de Dumnezeu pentru manifestarea Lui şi ca prin ele să se adâncească tot mai mult (mai profund – s.n.) în Dumnezeu şi să crească tot mai mult ca om!“14. Acelaşi fapt adânc, duhovnicesc, îl arată şi colindul: «Să Se nască/ Şi să crească (în noi, Hristos – s.n.)/Să ne mântuiască (să ne îndumnezeiască – s.n.)». Hristos Domnul, prin Naşterea Sa, vine atât de aproape în lume, pentru lume! Dar El vine şi în interiorul fiecăruia dintre noi! El vine în noi! „El vine pentru noi, nu pentru Sine, dar ca să ne folosească nouă, nu să-Şi folosească Lui prin noi. Nu El câştigă de la noi, ci noi de la El“15.

Îndumnezeirea omului mai înseamnă, iubiţilor, pentru om, pentru omenirea noastră de totdeauna şi cea de astăzi, pentru fiecare dintre noi: restaurare, rezidire lăuntrică, purificare sinceră, părăsirea răului şi a păcatului. Iisus Hristos mai este cunoscut în opera Sa de mântuire drept Restauratorul omului, după cum şi Părintele Prof. Dumitru Stăniloae ne arată în cartea sa fundamentală: „Iisus Hristos sau restaurarea omului“16. Pe înţelesul nostru, omul restaurat este omul reînnobilat, reaşezat în starea harică, prin iertare, în demnitate şi în starea de fericire, ca urmare a actelor de căinţă şi de îndreptare, cu harul Duhului Sfânt şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Biserica Sa. Cât de minunat arată o biserică din timpul Sfântului Ştefan cel Mare, corect şi frumos restaurată, la exteriorul şi în interiorul zidurilor ei! Toţi o admiră, de aproape şi de departe. Se împărtăşesc din frumuseţea restaurată! Cu atât mai mult trebuie să fie admirată şi apreciată ori respectată persoana umană restaurată, îndumnezeită, însănătoşită spiritual şi moral‑uman prin harul lui Dumnezeu şi prin mulţimea semnelor pocăinţei, iertării şi săvârşirii faptelor iubitoare şi milostive!

De aceea, asumarea roadelor duhovniceşti ale Întrupării Domnului, îndumnezeirea omului, ca fapt real şi binefăcător celor din jur este posibilă în societatea noastră atât de secularizată! După cum este posibilă descoperirea bolii prin analize medicale în clinici şi cu ajutorul medicului, tot aşa este posibilă identificarea Bisericii drept „spitalul obştesc“ al vindecării de păcate şi găsirea preotului ca „medic“ spiritual, aducător al iertării oferite de Hristos, prin slujire smerită, blândă şi bună. Aşa cum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu-Fiul „S‑a unit cu omul pentru ca omul să se îndumnezeiască prin acest amestec“17.

Hristos este Doctorul Care coboară în noi „să cerceteze pe oameni, cum cercetează un doctor (de pe pământ – s.n.) pe bolnavii săi“18. În acest sens adânc şi duhovnicesc, actul suprem al îndumnezeirii noastre prin Har se adevereşte concret în unirea cu Hristos Domnul în Sfânta Împărtăşanie, care este, cum arată Sfântul Ignatie Teoforul, „medicamentul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Hristos“!19.

Această stare de sănătate sufletească şi trupească dă sens vieţii noastre, în ciuda tuturor încercărilor, necazurilor, bolilor şi lipsurilor materiale. Dacă avem pe Hristos în noi, avem sănătate spirituală şi „sămânţa“ iubirii vindecătoare a atâtor răni deschise de la tinereţe, până la bătrâneţe! Astăzi, la Naşterea Domnului, rana este închisă de Hristos. Cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să ridicăm bandajul, dacă s‑a vindecat rana!“. Vom descoperi, astfel, sănătatea prin credinţă şi „medicamentul“ întreţinerii ei ca relaţie socială sănătoasă, prin „uleiul“ luminos şi tămăduitor al iertării şi al faptelor bune!

Dacă vom cuteza a privi smeriţi în noi înşine şi‑L vom pofti sincer pe Hristos Domnul-Prunc dumnezeiesc în inimile noastre, vom gusta din darul ceresc al îndumnezeirii, ca fapt! Aşa se naşte omul pentru oameni, pentru toţi semenii, pentru credinţă, pentru cultură, pentru popor, pentru ţară, pentru umanitatea răscumpărată din starea de ură, de violenţă şi de moarte! Aşa alegem viaţa! Aşa slujim vieţii! Aşa o apărăm! Întruparea Domnului, cum a arătat marele filosof şi teolog creştin Vl. Lossky, este „o taină mai mare decât facerea lumii!“.

 Iubiţilor,

 Astfel de stări sufleteşti şi de vieţuire în cea mai pură frumuseţe a tradiţiilor sănătoase ale moşilor şi strămoşilor noştri, din căsuţele lor modeste, dar şi din sufletele lor mărinimoase, să ne dea Dumnezeu şi nouă, celor de astăzi, de la sate, de la oraşe, din spitale, din casele de bătrâni, din orfelinate, de pe stradă, de aproape şi de departe de ţară!

Împreună cu tinerii, în familiile noastre – „leagănul“ existenţial al neamului, în Biserică – „mama spirituală“ a poporului român (Mihai Eminescu) şi în societate, să ne întâlnim şi să comunicăm deschis, paşnic şi folositor tuturor! Să aşezăm „lumina“ Betleemului, adică fapta milostivă, de la Hristos, în inimile noastre şi să deschidem generoşi braţele spre semenii mai trişti, mai săraci şi mai bolnavi decât noi. Să le deschidem astfel şi casele de sărbători! Să intrăm cu daruri spirituale şi umanitare în casele lor! Să nu‑i uităm pe străini şi pe cei trişti!

Pentru toate aceste împliniri de fapte milostive în toată Eparhia, din inimă vă mulţumim, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, iubiţi dascăli şi mărinimoşi filantropi din parohiile, mănăstirile, şcolile, centrele sociale şi din casele dumneavoastră! În toate faptele iubirii de oameni se vede Hristos de la Betleem! Vă mai rugăm, aşadar, de Sfintele Sărbători să ne pomeniţi şi dumneavoastră în sfintele rugăciuni.

Să avem, cu toţii, parte de pace, de sănătate şi, mai ales, de bucurii netrecătoare de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou. Să mărturisim împreună, la Naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună voire“20.

Al vostru de tot binele voitor

şi către Hristos Domnul rugător,

† CASIAN,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

  1. Matei XVIII, 3.

  2. Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, în col. P.S.B., vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 158-159.

  3. Textul-mărturisire al Valentinei Florea, absolventă a Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri“ – Galaţi (publicat în rev. „Călăuză ortodoxă“, nr. 145, p. 17, în anul 2000), trecută la cele veşnice în urma tragicului accident de la Clubul „Colectiv“ din Bucureşti.

  4. Art. 3 din Crezul ortodox.
  5. Ioan III, 16
  6. Art. 3 din Crezul ortodox.
  7. Ioan III, 3.
  8. Romani VI, 4.

  9. Mitropolitul Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, cap. „A fi în Hristos“, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 28.

  10. Galateni II, 20.

  11. Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către episcopul Adelfie, împotriva arienilor, în col. P.S.B., vol. XVI, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1988, p. 181 182.

  12. Filipeni II, 7-8.

  13. Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., p. 182.

  14. Nota 990 la textul Sf. Atanasie, în „Părinţii Bisericii – Învăţătorii noştri“, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 349.

  15. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, ,,Iisus Hristos sau restaurarea omului“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013.

  16. Ibidem.

  17. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic despre învăţământul religios, în col. P.S.B., vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1998, p. 322.

  18. Ibidem.
  19. Sf. Ignatie Teoforul, op. cit., p. 164.
  20. Luca II, 4.