În 2018, „Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam“ şi „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918“, pe tot cuprinsul Patriarhiei Române, aducem în actualitate discursul patriotului Nicolae Titulescu, rostit în ziua de 3 mai 1915, la Ploieşti.
Impresionantul discurs, intitulat „Inima României“, a fost rostit, în urma refuzului clasei politice a epocii respective de a participa la război, Titulescu subliniind cu putere faptul că românii, pentru a dobândi Ardealul de sub Austro-Ungaria, trebuie să se jertfească.
Discursul lui Nicolae Titulescu nu s-a ţinut întâmplător în ziua de 3 mai 1915. Politicianul Take Ionescu, cel care, se crede, că a avut această iniţiativă, a dorit să readucă în memoria contemporanilor săi ziua de 3/16 mai 1848, când 40.000 de români, ţărani, clerici, orăşeni, mica nobilime, intelectuali din Ardeal, la care s-au alăturat moldoveni şi munteni, şi-au exprimat dorinţa lor de libertate socială şi naţională.
„Iubiți cetățeni,
Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit‑o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată să o trăiască!
Ce s‑a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos şi inept de a ne vărsa sângele pentru apărarea graniţelor vrăjmaşilor noştri, a acelor graniţe, care de veacuri ne sufocă, a acelor graniţe, care sunt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii, a acelor graniţe care, dacă nu vom reuşi să le spulberăm, ne vor încătuşa ca zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge; ce s‑a întâmplat atunci o ştim cu toţii!
Cum am fost feriţi atunci să nu ajungem nenorociţi şi mici, nedreptăţiţi şi nedemni, asupriţi şi totuşi dispreţuiţi, aceasta va fi o veşnică glorie pentru acei care au avut menirea să o îndeplinească!
Instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp! Instinctul nu se poate însă opri aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul!
Și sufletul românesc, răscolit de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreţ, pe care de‑a pururea l‑a întrevăzut în zare, răscolit de puterea momentului prin care trece sufletul românesc, mai treaz şi mai sus ca oricând, ordonă ca acţiunea să nu întârzie.
Problema care se pune azi României e înfricoşătoare, dar simplă: sau România pricepe datoria pe care i‑au creat‑o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România ‑ mioapă la tot ce e „mâine“, cu ochi mari, deschişi la tot ce e „azi“, nu pricepe şi, înlemnită, stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa, pentru vecie, exemplul unic şi mizerabil al unei sinucideri vieţuite!
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal: România nu poate fi mare fără jertfă!
Ardealul e leagănul care i‑a ocrotit copilăria, e şcoala care i‑a făurit neamul, e farmecul care i‑a susţinut viaţa! Ardealul e scânteia care aprinde energia! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa!
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să‑l luăm şi, mai ales, să‑l merităm? Pentru Ardeal nu‑i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal, nu‑i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal, totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!
Din culmile lui izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miazănoapte, Someşul; la apus, Mureşul, la miazăzi, Oltul! De‑a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea. Neutralitatea şi‑a avut rostul, dar şi‑a trăit traiul. Și‑a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n‑a fost nici calcul, n‑a fost nici teamă! Neutralitatea noastră a fost, la început, zidul definitiv, ridicat contra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam, şi de care s‑a sfărâmat viziunea lor heraldică: Vulturul român purtând în cioc coroana Sfântului Ștefan; ea s‑a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia ne putem pregăti şi putem aştepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de păianjen, pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăţi!
România nu‑şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi, mai ales, peste limitele demnităţii sale. Un stat nu poate să rămână neutru, decât atunci când n‑are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru, atunci când are revendicări de impus, atunci, mai ales, când şi le‑a formulat!
Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bună voie la idealurile lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca aceea ce a conceput mintea românească, ca aceea ce a simţit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar, nimic nu slăbeşte energia ca aşteptarea, nimic n‑o uzează mai sigur ca neîntrebuinţarea, nimic, în schimb, n‑o aprinde până la paroxism precum conştiinţa ei că‑i tare şi considerată! Or, de această consideraţiune, românismul are azi nevoie, mai mult ca oricând. Ce zic? Mai presus de orice!
Azi, când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, această pustiire fără exemplu, nu pentru a desfiinţa o naţiune, ci pentru a distruge o concepţiune, nu pentru a întrona o dominaţiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s‑a arătat demn din vreme, nu numai cu vitejia, dar mai ales cu sufletul!
Fără jertfă sângeroasă şi bogată, fără frăţie de arme şi de durere, nicio piatră de graniţă nu se va muta din locul ei! Fără încrederea acelora care ne‑au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, nu numai a noastră, dar a tuturor, fără o înălţare sufletească susţinută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să‑şi dea roadele, pentru că îi lipseşte tocmai aceea ce‑i dă fiinţă: valoarea ei morală!
De aceea, eu cred că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia românească, că ei întrupează, azi, înalta concepţiune morală a românismului, ca forţă civilizatoare! Și poate că aceasta s‑ar impune mai lesne printr‑o atitudine, decât printr‑o negociere prelungită. Sau românismul se va dovedi a fi o forţă civilizatoare de prim ordin, şi atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laş şi hrăpăreţ, şi atunci, el va pieri, cum va pieri, pe urma acestui război, tot ce n‑are reazim în drept şi în jertfă…
Dar, ce zic? Românismul să piară? Nu e, oare, în fiecare din noi, dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire?
Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s‑au arătat vrednici de dânsul!“.
Nicolae Titulescu
* George G. Potra, Nicolae Titulescu. Neuitarea geniului, vol. I, Editura Istros, Muzeul Brăilei „Carol I“, 2016, pp. 52-56.