Pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli s-a întâmplat la scurt timp după Înălţarea Domnului lisus Hristos la cer. Trebuia să Se înalţe Iisus ca Om în intimitatea Sfintei Treimi, la dreapta Dumnezeirii, aşadar la locul de supremă cinste, putere şi autoritate, ca prin umanitatea Lui să Se reverse peste omenire îndeobşte Duhul Sfânt, Care este în lăuntrul Fiinţei Divine. Câtă vreme Fiul lui Dumnezeu nu era întrupat, distanţa care se afla peste tot între Dumnezeu şi creatură se păstra şi între Duhul Sfânt şi omenire. Iar după aceea, câtă vreme umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu n-a fost înălţată în reşedinţa intimă a Dumnezeirii, nu era încă mediul sau izvorul desăvârşit al transmiterii Duhului, oamenilor, cu care ea se afla în comunitate de fiinţă.
Prin întrupare, Iisus S-a apropiat în măsura supremă de noi. Dar apropierea aceasta ne putea transmite toată puterea dumnezeiască numai după ce natura Sa umană, prin care ni S-a apropiat se sălăşluia în adâncul Dumnezeirii, fără să înceteze a fi aproape de noi. Acest eveniment s-a produs prin Înălţare.
,,Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, ÎI voi trimite la voi” (Ioan 16, 7).
Evenimentele acestea de ordin suprafiresc au o analogie în viaţa noastră umană, care este făcută după chipul celor cereşti.
După ce a plecat dintre noi, prin moarte, cineva de-al nostru, ne devine, într-un anumit sens mai aproape. Moartea ni-i apropie şi mai mult pe cei ce ne-au fost apropiaţi în viaţă, spune filosoful francez Louis Lavelle. Prezenţa trupească a cuiva ne face să nu ne dăm seama de importanţa spirituală a persoanei sale. Mulţi au făcut experienţa că apropiindu-se şi stând mai mult timp în preajma unui om mare prin talentul sau chiar prin geniul său, s-au obişnuit să-1 vadă ca pe orice om comun. Trupul prea apropiat astupă adâncile orizonturi spirituale în care trăieşte el, ispitindu-te să-l judeci după ceea ce prezintă prin trup comun cu toată lumea. Este necesară o distanţare cu trupul ca, nemaivăzând trupul şi nemaiîmpiedicându-ţi-se vederea în el, să contempli ceea ce vine de la el şi de la distanţă, adică spiritul. Tot Lavelle (,,De l’ Acte”) spune că noi nu simţim decât uneori tot adâncul, oarecum infinit, de taină şi de dar care ne este hărăzit în orice persoană ce ne este aproape. Obişnuinţa ne îngustează vederea şi capacitatea de a ne bucura prin contemplaţie şi participare de tot ce cuprinde ea pentru noi.
De câte ori nu ni se umple inima de duioşie după ce ni s-a depărtat o persoană trupeşte, înţelegând abia acum toată dragostea ei faţă de noi şi regretând toată neînţelegerea noastră faţă de ea. Aceasta înseamnă că acea persoană, depărtându-ni-se trupeşte, ne devine mai aproape, mai deschisă cu duhul ei, pătrunzând de-abia acum înlăuntrul nostru. Fuziunea sufletească se face deplin abia prin distanţarea trupească. Iubirea are nevoie de o distanţare trupească din când în când pentru intensificarea ei. Dar simţirea acestei apropieri sporite a celui plecat, cu marea amplificare de putere spirituală pe care o produce nu este numai rodul amintirii sau în general al vreunui proces pur subiectiv, ci al comuniunii reale, dar netrupeşti, cu cel plecat. Acela este acum cu duhul său aproape, cu tot duhul său, cum nu putea fi până era aproape cu trupul.
Astfel, Duhul Sfânt coborât peste apostoli la zece zile după Înălţarea Domnului la cer, este Duhul Lui, Duhul dumnezeiesc, în toată actualizarea puterilor Lui, prin El fiind cu mult mai aproape, în mod real mai aproape, ca în timpul vieţii Sale pământeşti, Însuşi Iisus Hristos. Puterea Duhului Sfânt, care este nedespărţită de prezenţa lui Iisus Hristos a înflăcărat şi înflăcărează în toate timpurile curajul slujitorului Domnului, de a-L propovădui.
Iată de ce, tocmai în preajma Înălţării Sale, Iisus le spune ucenicilor: ,,Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh […]. Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28, 19-20).
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,
preluare din „Cultură şi duhovnicie” (vol. 3),
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 395-397