Era cald. Primăvara cea mirifică era pe drum.
În copaci, mugurii plesneau de bucurie, la atingerea blândă a razelor vesele ale soarelui, îmbrăcând natura, ca pe o mireasă, în straie de nuntă.
Câteva rândunele şi vrăbiuţe planau prin aerul parfumat. Mireasma îmbătătoare a florilor, ivită într-o explozie de culori din iarba verde precum smaraldul, le dădea putere să strige că sosise primăvara.
Pe o străduţă dintr-un cartier mai îndepărtat al oraşului, o fetiţă mică de statură străbătea trotuarul cu paşi hotărâţi. Pe faţa-i palidă străluceau înlăcrimaţi doi ochi mari, albaştri ca două lacuri adânci, care parcă ascundeau o mare durere lăuntrică. Chipul angelic era încadrat de un păr negru, lung, uşor ondulat şi pieptănat cu grijă.
Deodată, privirea i se lumină. Ajunsese în faţa unei biserici, a cărei turlă strălucea maiestuoasă sub mângâierea razelor blânde ale soarelui.
Ceva din interiorul său o îndemna să intre. Ajunsă în casa Domnului, fu cuprinsă de o mare linişte văzând chipurile blânde ale sfinţilor. Ridicându-şi privirea, zări icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Deşi părinţii, crescuţi în regimul ateist, nu prea o învăţaseră despre Dumnezeu, fetiţa aflase multe despre sfinţi de la şcoală, în cadrul orei de religie, unde asculta cu mare interes lecţiile doamnei profesoare. Aşa aflase că o are ca ocrotitoare pe Sfânta Împărăteasă Elena, al cărei nume îl purta. Mai învăţase să fie bună, milostivă şi să aibă credinţă în Dumnezeu.
Cu pas domol se apropie sfioasă de icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi începu să se roage cu propriile cuvinte, dar din suflet, pentru familia sa.
Lângă o icoană mare a Mântuitorului, ea văzu câţiva copii, împreună cu preotul care le vorbea despre Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţi şi îngeri.
Încet, se apropie şi ea de grup, dorind nespus de mult să asiste la discuţie.
Preotul le vorbea cald, iar chipul lui blând îi inspira multă încredere. Văzându-o, acesta o chemă să li se alăture copiilor. În sufletul ei, Elena simţea din ce în ce mai multă linişte, de parcă ar fi fost ,,ACASĂ” şi nu-şi putea explica acest nou sentiment care îi inundase sufletul.
Ce frumos le explica părintele tainele Sfintei Scripturi!
Era o oră obişnuită de cateheză, care se apropia de sfârşit. În final, preotul îi rugă pe cei mici să-i aducă la cunoştinţă cazuri de copii care ar vrea să înveţe, dar nu au posibilităţi să meargă la şcoală, deoarece urmau să fie incluşi în proiectul ,,Alege şcoala!”, pentru a fi sprijiniţi ca să-şi poată continua studiile.
Fetiţa tresări puternic şi-i spuse părintelui că ar vrea să-i vorbească.
Acesta o întrebă cum o cheamă şi ce doreşte. Ea îi răspunse că se numeşte Elena şi că venise de curând din alt oraş, împreună cu mama şi cu fratele ei mai mic, ca să locuiască în casa bunicii. Mai spuse că, de două săptămâni, nu a mai putut merge la şcoală, fiind nevoită să-şi ajute mama bolnavă şi să aibă grijă de fratele mai mic. Punându-i întrebări pentru a cunoaşte mai bine situaţia familiei, preotul află că tatăl ei plecase în străinătate să muncească, dar de un an de zile nu mai dăduse niciun semn de viaţă şi că mama lucra de obicei ca menajeră, însă, îmbolnăvindu-se foarte grav, în ultima perioadă nu mai putuse munci, trăind doar din alocaţiile lor. Neavând o locuinţă proprie, fuseseră nevoiţi să se mute din acel oraş, deoarece nu mai aveau bani să plătească facturile şi chiria. Bunica era şi ea de ani de zile bolnavă, iar pensia foarte mică nu-i permitea nici să-şi cumpere toate medicamentele. Casa, altădată frumoasă şi îngrijită, după moartea bunicului, se cam dărăpănase şi ploua prin acoperiş.
Se gândea să abandoneze şcoala şi să înceapă să muncească şi ea ca menajeră, pentru a câştiga o pâine pentru familia sa. Ştia să facă acest lucru, deoarece o însoţise şi o ajutase de multe ori pe mama ei, însă acum îi părea nespus de rău să renunţe la studii, fiindcă avea note bune şi iubea învăţătura.
Din ochii aceia mari, se iviră două picături de lacrimi, care începură să i se prelingă pe obrazu-i palid.
Nemaiştiind ce să facă, în drum spre casă, trecând pe lângă biserică a intrat, fiindcă îşi amintise cuvintele doamnei profesoare de religie, care îi învăţase pe elevi să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu, ori de câte ori simţeau nevoia.
La auzul acestor vorbe, părintele se întristă pentru situaţia dificilă a copilei, simţind durerea din privirea ei profundă şi tristă, dar vu certitudinea, în adâncul sufletului său, că Dumnezeu o adusese pe această fetiţă în biserică.
Apoi, acesta îşi aminti de anii copilăriei sale, cum şi el, împins de sărăcia familiei lui, dorea să abandoneze şcoala ca să muncească, însă Dumnezeu a dorit ca el să continue studiile şi să ajungă preot, cu ajutorul unor oameni cu suflet mare.
Seriozitatea din privirea fetiţei, maturitatea de care dădea dovadă, dorinţa ei de a-şi sprijini familia, precum şi interesul ei pentru învăţătură îl determinară pe preot să o includă şi pe ea în proiectul ,,Alege şcoala!”, prin care putea fi sprijinită.
Ulterior, părintele făcu tot ce putu pentru ajutorarea familiei fetei: îl rugă pe un medic credincios să le consulte gratuit pe mama şi pe bunica Elenei, iar împreună cu sprijinul unor enoriaşi ajută familia să primească medicamente, haine, alimente şi tot ce trebuia pentru reparaţia casei.
Curând, mama se făcu bine, începu din nou să muncească şi, simţind dragostea unor oameni necunoscuţi, se hotărî să vină împreună cu copiii săi la biserică unde, nu după mult timp, se spovediră şi se împărtăşiră. Rugăciunile familiei reuşiră să îl aducă înapoi şi pe tatăl copiilor, care trecuse prin multe greutăţi printre străini.
Câţiva ani au trecut ca un gând, iar Elena, în prezent elevă la gimnaziu, este perseverentă şi culege cu spor, de la fiecare dascăl, mierea înţelepciunii, pregătindu-se pentru Viaţă, aceasta dovedind-o notele foarte bune pe care le-a obţinut şi le obţine la toate obiectele, precum şi premiile din anii anteriori. Împreună cu familia sa merge regulat la biserică, sprijinind activităţile acesteia de ajutorare a familiilor aflate în dificultate, învăţând astfel să fie un bun creştin, învăţând permanent ce înseamnă mila, bunătatea, credinţa şi dragostea faţă de aproapele. A devenit mult mai atentă şi mai sensibilă faţă de cei din jur, observând cu abilitate când au nevoie de ajutor şi neîntârziind să îl ofere. Îi place să se considere copilul parohiei deoarece, atunci când viaţa a pus-o la grea încercare, a simţit că face parte dintr-o familie mai mare, cea a creştinilor, familie în care a cunoscut bogăţia darurilor spirituale.
Acum, fata învaţă cu sârguinţă şi se roagă lui Dumnezeu să o ajute să-şi găsească drumul în viaţă: fie medic – pentru ca să poată da şi ea la rândul său consultaţii gratuite tuturor oamenilor aflaţi în suferinţă, fie profesor – ca să-i ajute şi să-i îndrume pe copii pe drumul cel bun al vieţii, fie oricare altă profesie – prin care să-i facă pe semenii săi să simtă ce înseamnă mila, bunătatea, credinţa şi dragostea faţă de aproapele.
Teodora Caragaţă,
Parohia ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Protoieria Brăila