Duhovnicul meu

IMG_2197Am observat că mulţi dintre cei care mă înconjoară, copii, tineri de vârsta mea sau chiar adulţi, consideră că Biserica e locul în care mergem doar atunci când necazurile vieţii ne depăşesc puterile, pentru a primi ajutor de la Dumnezeu, cu speranţa de a găsi „soluţii miraculoase”.

Deşi călătoria vieţii mele nu a început de prea mult timp, am reuşit să înţeleg că, pentru fiecare om, Biserica ar trebui să fie leagănul copilăriei, îndrumătorul adolescenţei, călăuzitorul tinereţii, tăria maturităţii şi toiagul bătrâneţilor. Indiferent de vârstă, omul îşi poate găsi valorile şi le poate valorifica doar dacă rămâne în Biserică şi se regăseşte în ea.

Biserica este locul în care nu doar ne rugăm, ci e locul întâlnirii reale a cerului cu pământul, locul în care Dumnezeu Îşi revarsă din abundenţă dragostea Sa. Nu de foarte multă vreme am reuşit să înţeleg că nimic din lumea aceasta nu este întâmplător, ci fiecare lucru, persoană sau întâmplare are un anumit scop, iar scopul vieţii omului este acela de a descoperi, de a păstra şi de a înmulţi binele.

Vieţuind într-o lume superficială, care promovează falsele valori, am avut şansa să descopăr că Biserica, prin slujitorii ei, cultivă cu migală şi răbdare, în sufletele creştinilor, adevăratele valori: virtuţile. Acestea nu se vând, nu se cumpără, nu se moştenesc, ci se dobândesc, ca dar de la Tatăl ceresc.

Aşa am reuşit să înţeleg că adevărata viaţă se trăieşte numai în Biserică, locul de o complexitate pe care nimeni nu o poate anticipa, dar o poate descoperi doar atunci când doreşte să devină parte integrantă a ei. Nici eu nu aş fi reuşit să desluşesc atâtea taine, dacă nu mi-aş fi lăsat paşii călăuziţi de către părintele meu duhovnic.

La început şovăitoare şi neîncrezătoare, poticnindu-mă la fiecare pas, dar mai apoi dornică de a merge cât mai departe, mi-am început urcuşul duhovnicesc pe cărarea ce duce către Împărăţia Cerurilor, avându-l alături ca îndrumător şi povăţuitor pe părintele meu duhovnic. Toate momentele importante ale vieţii mele de până acum sunt marcate de grija părintească a călăuzitorului sufletului meu. Dacă viaţa îmi surâdea prea mult, mă îndemna să nu-mi pierd firea, ci să rămân cu picioarele pe pământ „căci orice suiş are şi coborâş”, iar atunci când multele încercări şi neajunsuri ale vieţii se adunau, stându-mi împotrivă, primeam speranţă şi încredere că Domnul mă va întări şi le voi depăşi pe toate. Alături de părintele meu duhovnic am făcut, cu adevărat, primii paşi în viaţă. În Biserică am învăţat să-i iubesc nu doar pe cei ce mă iubesc, să întind o mână de ajutor celui aflat în suferinţă fără să aştept recompense, să iert, să fiu răbdătoare, să nu-mi pierd niciodată speranţa, să împart cu ceilalţi totul, chiar dacă de cele mai multe ori e  puţin şi numai pentru mine, să mă rog şi să privesc spre cer…

Aşa cum lutul se lasă modelat de mâinile olarului, aşa m-am lăsat şi eu modelată în lucrarea părintelui meu duhovnic. Îl simt mereu cum smulge cu răbdare neghina răsărită în ogorul sufletului meu, veghind cu mare grijă ca nu cumva plăpândele mele virtuţi să fie înăbuşite, ci le îndrumă să crească pentru a aduce roadă bună, pentru ca, la vremea cuvenită, Domnul să o culeagă pentru a o aduna cu iubirea Sa în vistieria cea luminoasă a Împărăţiei Cereşti.

Multe dintre reuşitele mele sunt datorate, în mare parte, părintelui meu duhovnic, căci dânsul a fost acela care a sădit în sufletul meu speranţe spre care singură nu aş fi năzuit vreodată. Dacă vorbesc despre mine, spun că vorbesc despre lucrarea lui, căci împreună am împărţit bucuriile, speranţele, gândurile, dar şi temerile, necazurile, încercările şi neajunsurile pe care Domnul le-a îngăduit în drumul meu. În Biserică am înţeles ce înseamnă viaţa adevărată şi cum trebuie ea trăită. Aici am găsit modele vrednice de urmat, aici sufletul meu a aflat ce este credinţa adevărată, unde duce iubirea de Dumnezeu şi de semeni, care sunt roadele răbdării, unde sunt (ne)limitele iertării, ce înseamnă rugăciunea adevărată şi multe alte lucruri la care alţii încă mai caută răspuns.

Precum în timpul lui Moise Domnul a stat în chip de stâlp, de nor şi de foc, călăuzindu-le paşii spre Pământul Făgăduinţei, aşa şi acum îmi stă înainte prin părintele duhovnic, călăuzindu-mi paşii pe cărarea ce duce către Împărăţia Cerurilor. Îţi mulţumesc din suflet, Doamne, pentru darul Tău, pentru părintele meu duhovnic, pe care mi l-ai dat îndrumător, călăuzitor, mijlocitor şi rugător!

Alexandra Morăraş,

Parohia Moscu, Protoieria Tg. Bujor

Comments are closed.