În prima zi a Sfintelor Paști, comunitatea spirituală, academică și culturală a Dunării de Jos a primit cu profundă întristare, dar și cu creștinească nădejde, vestea plecării pe calea veșniciei a distinsului profesor, scriitor și om de cultură domnul Virgil Nistru Țigănuș.
Fiu duhovnicesc al Bisericii noastre și neobosit slujitor al catedrei și al condeiului, domnul profesor Virgil Nistru Țigănuș a reprezentat, pentru această zonă și nu numai, o adevărată făclie de cultură și simțire românească.
Cu o rară noblețe sufletească, cu o blândețe pilduitoare și cu o rigoare academică dublată întotdeauna de dragoste creștină, a înțeles că adevărata cultură nu ne îndepărtează de Dumnezeu, ci ne apropie de El, transformând lectura într‑o rugăciune.
Miercuri, 15 aprilie 2026, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian a oficiat slujba prohodirii domnului Virgil Nistru Țigănuș. La finalul slujbei de înmormântare, Înaltpreasfinția Sa a evocat personalitatea distinsului profesor, pe care l‑a apreciat ca pe „un model de modestie autentică, demnitate și erudiție“.
Redăm în următoarele rânduri un fragment din cuvântul Înaltpreasfinției Sale: „S‑a prelungit astăzi toată frumusețea imnului «Hristos a înviat» într‑o altă lumină, într‑o noapte care devine zi. Astăzi, în ziua a patra de la momentul binecuvântat al întâlnirii cu Domnul Cel înviat, ne cheamă un făclier al vieții prin existența sa pământească – o viață care se vede că n‑a stins lumina nici în cele mai grele momente. Este o mărturie vie aici, pe pământ, acum și în continuare, a prezenței luminătorului Hristos în cel ce nu stinge candela.
Îmi aduc aminte cum Sfântul Simeon Noul Teolog arată, deloc metaforic, ci cât se poate de real, cum a făcut Dumnezeu candela din lut: trupul. Pe dinăuntru însă, a înnobilat‑o cu lumină la botez și a întărit‑o prin mirungere. Mirul arată multitudinea darurilor cu care Dumnezeu îl înzestrează pe om.
În măsura în care omul este conștient că Dumnezeu a mai aşezat o punte peste candela de lut, în mijlocul acestei punți el a rânduit o bucățică de bumbac.
Fără Dumnezeu n‑avem cum să luminăm în niciun sens. Candela care nu se stinge niciodată este Însuși Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Care devine Potirul vieţii și luminează tot trupul. El nu mai are nevoie de ulei. Prin Sfânta Înviere din morți, El împărtășește viață în lumină tuturor celor ce-L urmează.
Și aceasta se vede lămurit în Sfânta Evanghelie: «Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor» (Matei 15, 16). Lumina lui Hristos devine lumina noastră. Iar Domnul Se dăruieşte lumină și spune: «Păstrați‑Mă în lumină, în gând, în cuvânt, în faptă, oriunde și oricând. Căci fără de Mine nu puteți face nimic» (Ioan 15, 5), nici în viața aceasta și cu atât mai mult în cealaltă!
Am apelat la această scurtă incursiune pentru a primi, în Săptămâna Luminată, cu mai multă lumină de la Hristos Domnul, Care odihnește, rodește și împărtășește lumina Sa prin oameni luminați.
Toți ar trebui să fim luminați. Din mâinile lui Dumnezeu așa ieșim. Din Biserică, născuți «din apă și din Duh» (Ioan 3, 5). Și așa spune Biserica: «Luminatu‑te‑ai. Botezatu‑te‑ai. Sfințitu‑te‑ai. Spălatu‑te‑ai». Ești pecetluit cu pecetea harului Duhului Sfânt!
Dar mai este și întunericul, care se prinde mai bine de trup și de gând decât lumina. De aceea, trebuie să urmăm botezul pocăinței, care ne face om nou, om smerit, om adevărat, care ne iubește pe toți oamenii la fel, așa cum ne iubește Domnul ristos.
În această realitate, creștinătatea ne oferă oameni sfinți – în cer și pe pământ –, altfel n‑am trăi duhovniceşte! Dar se recunoaște, când și când, că există oameni care tind spre o viață sfântă şi în noianul greutăților, al grijilor și al păcatelor, încă din viața aceasta. Am putea spune că există, uneori, câte un creștin care nu stinge lumânarea propriei creșteri în Hristos și în Biserică niciodată!
Atât cât ne este dat, cât se poate și cât ne permit învățăturile Sfintei Biserici, știm acest lucru din tainele vieții de aici și de dincolo: «În starea în care ai plecat, sau din care ai plecat, în aceea vei fi judecat». Este de prisos să facem un excurs al unei vieți care se explică prin ea însăși.
Dreptcredinciosul Virgiliu, la 84 de ani, nu are nevoie de cuvântări encomiastice. Nu trebuie să cădem în ispita neputinţei de a evidenţia noi o realitate de sine grăitoare! Însă a nu învăța nimic din viața lui ar fi o regretabilă cădere la examenul vieții curate, frumoase, demne și creștinești. Viața lui s‑ar cântări acum cu măsura modelului! Model! Exemplu! Nimeni alții decât sfinții tăcerii și ai lucrării asidue în «țărâna» sufletului și a inimii, asemenea Sfinților Părinți filocalici, au concentrat mai bine viața oamenilor de talia domnului profesor Virgil Nistru Țigănuș.
Cine poate explica de ce, cu o săptămână înainte de Sfintele Pătimiri ale Domnului, trupul lui nu a mai răspuns tratamentelor? Măsurătorile trupului sunt foarte bine sesizate de medicină, iar medicina și‑a făcut datoria cu asupra de măsură.
Dar candela nu mai avea forţa trupului; era mistuit pe dinăuntru, era consumat! A ars în cuptorul convingerilor umane, creștinești, culturale și duhovnicești până când a ars tot lutul. A fost un om care a ars total, cu o ardere mistică, dumnezeiască, plină de savoare, interior și exterior, o ardere verificată în peste șaptezeci de ani de trudă la zăbava cititului și a scrisului, urcând pe cele mai înalte «Taboruri» ale poeziei, care, cum spune și Părintele Sfânt Stăniloae, este forma plastică de a trece dincolo de sentimentele trecătoare ale lumii acesteia.
La începutul Săptămânii Sfintelor Pătimiri, a fost pe deplin conștient și în măsură să primească Sfintele, Preacuratele și Preadumnezeieștile Taine ale Domnului, părintele duhovnic mergând să‑l pregătească pentru marea trecere cu Hristos. Exact acum o săptămână, doamna Țigănuș a dorit o convorbire cu mine, fiind convinsă că dânsa este continuarea unei dorințe, a unui gând, poate un umăr de sprijin la Marea Trecere. I-am spus: «Doamnă, nu vorbiți dumneavoastră cu mine. Eu vreau să vorbesc cu dânsul. Puneți-i telefonul la ureche». Doamna e rugată să păstreze în inimă ce a văzut și ce a simțit.
Am continuat aceasta în ziua spălării picioarelor, a lacrimii curățitoare. Am avut semnale și mai bune, deși aparatele spuneau: nu e nicio legătură între inimă, creier și plămân; nu mai poate respira. Sunetul lui l-am luat ca o voce deja de Dincolo și am spus: «Doamne, mâine e urcarea pe Cruce, dar nu pleacă atunci! Sâmbătă e așezarea în mormânt, dar nu pleacă atunci!».În ciuda tuturor terapiilor. A plecat după ce a sosit Sfânta Lumină, după ce toată lumea a proclamat Învierea lui Hristos. În zi de Sfintele Paști, la mânecare, dimineața, la orele șapte, s‑a mutat din casa de lut în casa unde multe lăcașuri sunt, pentru cei ce, în viață, «crucea ca jugul au luat» și L‑au mărturisit pe Hristos ca nimeni ltul. (…)
Un profesor de talia dumnealui nu este profesor bun în lut, ci şi în Duh, în lumină și în eternitate. Puțini sunt martorii omului care a fost lumină pe stradă, în timpuri bune și rele, jignit sau arătat cu degetul în vremuri grele, când credința era un delict, iar el o mărturisea, fie la catedră, fie la «Viața nouă», alături de mari giganți, colegii lui: Radu Macovei, Grigore Lazarovici, Corneliu Lupașcu și alții.
Dar, cel puțin în ultimii 35 de ani, combustia sa luminătoare a fost una spectaculoasă. A dăruit atât de mult, încât elevii și studenții puteau să nu zică niciun cuvânt la lecții: erau cuprinși de lumina omului adevărat. El însuși era o lecție. Și dacă nu mă credeți, credeți‑l măcar pe domnul Ionuț Iamandi, unul dintre mulții ucenici care s‑a onorat pe sine și pe care îl citez din «Viața liberă», mărturisind despre un profesor și despre o viață dedicată elevilor săi. (…) Citez: «Îl văd pe profesorul Țigănuș lăsând capul într‑o parte, trecându‑și mâna prin păr într‑un soi de cochetărie intelectuală și, înainte de a aborda alt subiect, mergând în tăcere într‑un alt colț al clasei, pentru a‑i lăsa și elevului loc de meditație. Să se mire elevul cât de sfânt ești tu, profesorul! Profesorul nu trebuie să mintă pe nimeni. Și, cum a zis un alt profesor asemenea lui, Ioan Tohăneanu: ‹Profesorul trebuie să fie o fărâmă din Iisus›.
Virgil Nistru Țigănuș este nu doar o fărâmă, ci o făclie de Paști, aprinsă din lumina bunătății și a iubirii de ucenici a Mântuitorului nostru Iisus Hristos» (…)
Vă mulțumim, domnule profesor, pentru moștenirea sacră și luminoasă, rânduindu‑vă în rândul marilor apostoli, de pus în calendarul marilor dascăli de cuget și simțire românească, așa cum spunea Mitropolitul Antonie Plămădeală: «De așezat în calendarul inimii românești».
În încheiere, îl lăsăm pe domnul profesor să «vorbească» testamentar prin scrisul său: «Poeții români, începând cu primele secole creștine ale etnogenezei și până la preludiul celui de‑al treilea mileniu creștin, sunt pelerini ai credinței, mărturisitori ai speranței binelui și purtători ai cununii neveștejite pentru iubirea de lumină dumnezeiască». Aşa este!
În lumină, cu lumină și pentru lumină, transmitem familiei creștinești și luminoase în credință că, deși el se odihnește cu trupul, trebuie să‑l faceți să trăiască prin dumneavoastră, prin operă și prin tot ceea ce ne‑a lăsat ca dascăl al dascălilor.
Dumnezeu să‑l așeze cu sfinții!“
Redacţia