Repere istorice și duhovnicești în tradiția sihăstrească a Mănăstirii Buciumeni

Afost o vreme, în veacurile din urmă, când pădurile neumblate ale Buciumenilor, nu adăposteau doar minunile naturii, ci și tainele unor oameni care aleseseră să nu mai aparțină lumii acesteia. Cine pășește astăzi pragul mănăstirii Buciumeni simte, dincolo de mirosul de tămâie și sunetul de toacă, un duh aparte, al sfințeniei, care vine de undeva din adâncuri și se lasă ușor ca o rouă, peste pădure, peste chilii și peste suflete. Este duhul rugăciunii și al evlaviei monahiilor de altădată.

În simplitatea chiliilor de lut de la marginea poienii, se plămădea o asceză aspră și tăinuită care făcea din acest loc singuratic, o adevărată poartă a Cerului. Acest duh isihast, mocnit sub vitregiile istoriei, exista încă de la întemeierea schitului sau poate mai devreme, căci prima mențiune documentară datează de la 15 mai 1652, când căpitanul Buzdugan, din neamul Șendrenilor vindea o moșie ce cuprindea și pământurile „mănăstirii lui Buzdugan“¹, cum era cunoscută în zonă ctitoria sa.

Însă, duhul acesta al sfințeniei care definește Buciumenii se va altoi și va da roade peste un veac și jumătate, când vlădica Gherasim al Romanului transformă Schitul de la Buciumeni în metoc al Mănăstirii Văratec, la data de 25 august 1817². Deși la vremea aceea, actul a avut un caracter administrativ, așezământul nemțean deținând moșii pe valea Zeletinului și podgorii de vii la Nicorești, acesta va marca subtil o renaștere spirituală, care definește orientarea isihastă, specifică schitului de la întemeiere.

Din inima Neamțului, au coborât la Sfântul Schit câteva monahii și schimonahii care purtau cu ele nu mai mult decât o traistă cu haine și cărți de cult. Aduceau şi în această zonă școala paisiană de rugăciune și asceză. Sub stăreția schimonahiei Olimpiada (stareță între 1822‑1828 și 1834‑1842), canonizată anul acesta și sub povățuirea duhovnicească a Sfântului Iosif ieroschimonahul († 1828), ucenicul sfântului Paisie Velicikovski, Mănăstirea Văratec promova un monahism centrat pe rugăciunea inimii și tăcere, pe ascultare și smerenie, pe citirea Scripturilor și a scrierilor Sfinților Părinți. Această moștenire duhovnicească a făcut să înflorească și aici aspra rânduială a schimniciei, care a dăinuit până în vremurile de astăzi, prin chipuri de monahii și schimonahii cu viață îmbunătățită.

Schima mare este pecetea desăvârșirii, un al doilea botez pe care monahul îl primește ca pe cea mai înaltă chemare a lui Hristos, ca urmare a unei nevoințe îndelungate și a unei maturități duhovnicești. Este un dar peste fire, o luptă asumată cu puterile nevăzute ale diavolului, care va căuta în orice fel să îl prăbușească pe cel în nevoință. Atât rânduiala monahului, cât și a schimonahului se întemeiază pe aceleași virtuți ‑ ascultarea, tăcerea și privegherea însoțită de rugăciunea inimii ‑ însă schimonahul le duce la desăvârșire, dăruindu‑și întreaga ființă lui Hristos, fie în singurătate, fie în mijlocul obștii. Simplul monah poartă permanent, sub haine schima mică sau paramanul, pe când schimonahul primește la tundere un analav, care se așază pe deasupra hainelor, ca semn al răstignirii și al lepădării totale de lumea aceasta. De aceea, nu oricine își asumă o astfel de chemare îngerească, ci doar cei care primesc binecuvântarea unui duhovnic îmbunătățit, arătându‑se vrednici de această rânduială.

Astfel se explică numărul însemnat de schimonahii de la Buciumeni, consemnat în catagrafii și pomelnice păstrate în arhiva mănăstirii, unde tradiția isihastă s‑a transmis neîntrerupt din generație în generație prin maicile de la Văratec. Mutarea la Domnul a starețului Iosif, întemeietorul spiritual al Văratecului, în 1828, nu a însemnat stingerea lucrării sale duhovnicești. Maicile își aminteau învățătura sa, ca pe un testament viu, iar numele lui era rostit cu evlavie în ceasuri de sfat și rugăciune. Așezarea sa în pomelnicele maicilor arată că duhul învățăturii sale a continuat să hrănească viața ascetică a Buciumeniului. Un pomelnic din 1862, unde este trecut la cei săvârșiți: „Iosif ieroschim.“, stă mărturie acestei legături neîntrerupte, care a întrecut hotarele morții.

Chiar dacă schitul se afla sub tutela administrativă a Văratecului din 1817 și are o mărturie hotarnică din 1819, stabilită de Serdarul Manolache Radovici, problemele legate de proprie­tate nu au încetat. Acest lucru o determină pe stareța Olim­piada de la Văra­-tec să ceară toate documentele necesare pentru rezolvarea acestor „pricini de giu­decată“, dove­dind o intensă im­plicare pentru obținerea autonomiei schitului. Din aceste documente aflăm despre noua stareță de la Buciumeni, monahia Vitalia, venită din Văratec împreună cu schimonahia Anastasia, precum și de alte schimonahii, consemnate în catagrafia de la 1840: „Maria, schimonahie din Văratec, de 60 de ani, Magda, schimonahie, de 79 de ani, Elisaveta, schimonahie din Nicorești, de 67 de ani, Marina, schimonahie de la Văratec, de 58 de ani“³. Acestea nu sunt doar simple nume, ci reflectă o realitate de  temeinicie duhovnicească, o zestre spirituală pe care Văratecul a adus‑o aici, și care depășea sim­pla administrare a unor bunuri bisericești.

În această perioadă, duhovnicul schitului, ieromonahul Ilarie, slujea cu râvnă și statornicie, întărind obștea în rânduiala vieții liturgice și duhovnicești. Cu ajutorul maicilor de la Văratec s‑a pus temelia unei biserici din zid, semn al statorniciei și dorinței de a închina Domnului un locaș mai trainic. Întrucât lucrarea cerea o mai mare cheltuială, stareța Olimpiada a solicitat, în 1841, Preasfințitului Meletie, Episcop al Romanului, emiterea unei „condici de milostenie“⁴, menită să sprijine strângerea de ajutoare pentru finalizarea bisericii și a clopotniței. Ridicarea unei frumoase biserici din zid în 1844, rânduiala statornică a slujbelor, povățuirea duhovnicească și jertfelnicia obștii au atras suflete doritoare de liniște și nevoință, iar numărul viețuitoarelor a sporit. Conform „catagrafiei de la 22 noiembrie 1859“, obștea număra „cincizăci și doi pisti tot, un preot duhovnic, doi dascăli, patruzăci și nouă de schimonahii, monahii, surori și monahi bătrâni“⁵. Nu­mărul însemnat de 14 schimonahii în  obștea acelei vremi, la mijlocul secolului al XIX‑lea, al căror nume le amintim aici: „Savastia schim., Veniamina schim., Maria schim., Susana schim., Agafia schim., Maria schim., Azinefta schim., Aftanasia schim., Iuliana schim., Iftimia schim., Calinica schim., Eudoxia schim., Susana schim. și Vlasia schim.“⁶, constituie mărturia unei efervescențe spirituale, a unui ideal ascetic, care va modela întreaga comunitate monahală, un viitor reper pentru monahiile din veacul ce va urma.

Prin daniile monahiilor, schitul se îmbo­gățește cu numeroase cărți de slujbă editate la Tipografia Mănăstirii Neamț și valoroase obiecte bisericești de trebuință sfântului locaș. Stareța mănăstirii Văratec, schimonahia Olimpiada, donează o cădelniță pentru sfintele slujbe, iar schimonahia Ripsimia Gogu dăruiește bisericii o Evanghelie nouă, tipărită în 1845 la Mănăstirea Neamț, cu litere chirilice, păstrată în colecția muzeală, cu o însemnare de referință: „Această Evanghelie s‑a dat schitului Buciumeni ca nestrămutat să fie la biserica din acel schit cu hramul Sfintei Troițe care este cumpărată cu șase galbeni și nimenea să nu îndrăznească a o înstrăina de la sfântul schit Buciumeni, ca să fie pururea în biserica schitului. Cel ce va îndrăzni a o înstrăina din biserică va da seama lui Dumnezeu. 19 mai 1858. Ripsimia schimonahie“⁷. Nume precum schimonahia Agatia Balș și schimonahia Ripsimia Gogu se regăsesc pe diferite cărți bisericești, care se păstrează în muzeul mănăstirii.

Decretul lui Alexandru Ioan Cuza, de secularizare a averilor mănăstirești din 1863, a lovit direct în inima obștii, înjumătățind‑o. Ceea ce fusese până atunci o comunitate înfloritoare, legată prin duh de Văratec, s‑a împrăștiat la Adam, schitul Cotești de Vrancea sau înapoi la Văratec. Decretul nu a putut risipi însă tocmai acest duh al nevoinței paisiene, sădit cu decenii în urmă și continuat de cele „9 schimonahii, 14 monahii, 2 surori și 5 monahi“⁸, care au rămas în vechile chilii, ca niște străjeri ai vetrei monahale, trăind în mari lipsuri, după ce schitului îi fuseseră luate toate proprietățile. O mărturie grăitoare a continuității vieții călugărești în schit, după ieșirea sa de sub tutela Văratecului, o constituie însemnarea lăsată pe un Molitfelnic de ieromonahul Irinarh Borșescu, slujitor al schitului, care cuprindea următoarele: „1869 aprilie 7, s‑a mutatu un pui de bradu, mărimea unui haraciu, punându‑se la pridvorul bisericii din partea dinspre răsăritu, pus de monahul Nicodim“⁹. Bradul a stat neclintit de furtunile istoriei, mai bine de un secol, până după anii ’95, ca și mult încercatele monahii, care în tăcerea și răbdarea lor, au trăit mai intens făgăduința lepădării de bunurile trecătoare, păstrând vie rânduiala rugăciunii și nădejdea că vatra monahală nu va fi părăsită.

Dacă în secolul XIX remarcăm o consolidare a rânduielilor liturgice și o maturizare duhovnicească a obștii de la Buciumeni sub puternica influență a Văratecului, secolul XX, marcat de cele două războaie mondiale și de perioade de restricție pentru viața monahală, a pus la încercare stabilitatea așezământului.

La Buciumeni s‑a păstrat multă vreme rânduiala viețuirii de sine, asemenea celei de la Mănăstirea Văratec, unde fiecare chilie era o mică vatră de nevoință și osteneală. Astfel, dacă în 1903, schitul număra doar șase case, în anul 1944, un Registru‑inventar consemna deja nouăsprezece case‑chilii. În jurul unei maici bătrâne, se strângeau câte patru, cinci ucenice, asemenea mlădițelor în jurul unui trunchi statornic. Ele făceau ascultare desăvârșită, în tăcere și rugăciune, deprinzând nu doar rânduiala lucrului de mână, ci mai ales meșteșugul lăuntric al smereniei.

Această rânduială s‑a păstrat la Buciumeni până în vremea stareței Agata Ciuciu, în anul 1948 și chiar după redeschiderea neoficială din 1985, când unele dintre maicile risipite prin decretul 410 au revenit în vechile căsuțe. Trecerea la viața de obște nu a fost lipsită de încercări, căci nu exista încă un corp de chilii, iar vechea așezare, răsfirată în vechile case, purta amprenta unei tradiții îndelungate.

Revenind la primele decenii ale secolului XX, cele două conflagrații mondiale au schimbat, fără a risipi, rânduiala sihăstrească a Buciumeniului. Din tăcerea chiliei, obștea a fost chemată la slujirea suferinței. Maicile au adăpostit și au ajutat refugiați de război, oferind hrană, îngrijire și cuvânt de mângâiere. Protosinghelul Glicherie Lovin, starețul schitului Sihastru mărturisește de marea încercare prin care a trecut Buciumeniul în timpul Primului Război Mondial. În slujirea refugiaților, jumătate din obște împreună cu părintele duhovnic Ioil au fost secerați de tifosul exantematic, în 1917¹⁰. Stareța de atunci, Salomeea Tivdă, rămasă să poarte povara acestei dureri, a primit îngerescul chip al Marii Schime, ca o pecetluire a nevoinței și a răbdării sale. Între anii 1919‑1922, stareță a fost numită schimonahia Mitrodora Izvoranu, care a vegheat cu înțelepciune o obște încă încercată de pierderi. Ambele schimonahii odihnesc astăzi în cimitirul mănăstirii, ca o mărturie a unei continuități sihăstrești păstrată prin jertfă și ascultare de‑a lungul generațiilor.

În perioada următoare, două personalități duhovnicești emblematice se evidențiază la Buciumeni: schimonahia Paisia Gherasimescu († 1944), o mare povățuitoare, în sensul filocalic al cuvântului și schimonahia Teoctista Busuioc († 1977), care a pustnicit mai bine de 15 ani în Munții Sihlei. Ele au purtat mai departe tradiția schimniciei, trăind în ascultare, rugăciune și nevoință, iar viețuirea lor a rămas pentru obște și pentru posteritate un model de statornicie duhovnicească.

Ultima schimonahie care a viețuit în Mănăstirea Buciumeni, pentru o scurtă perioadă de timp, între anii 2004‑2008, a fost schimonahia Parascheva Boeru, călugărită la Mănăstirea Adam și apoi stareță la Grăjdeni, în eparhia Hușilor. Prezența sa în obștea tânără de atunci a fost oglindirea unui monahism autentic, paterical, de o naturalețe asemănătoare nebuniei pentru Hristos. Rugăciunea sa continuă și ascultarea desăvârșită, au fost virtuțile prin care, schimonahia Parascheva a păstrat vie tradiția monahală, în care Hristos este centrul vieții, stâlpul și rădăcina tuturor nevoințelor, iar monahismul se trăiește nu prin forme, ci prin inima curată.

Astăzi, în contextul unei adânci dezorientări spirituale și a unei vădite slăbiri a simțului veșniciei, cimitirul mănăstirii rămâne mărturia statornică că lumea aceasta este trecătoare și că adevărata noastră cetate nu este aici. Așezat la începuturi în jurul bisericii și mutat în 1977, înspre Altarul de vară, cimitirul mănăstirii rămâne un tainic veșmânt al istoriei Buciumenilor. Nume precum: schimonahia Irina Bulboacă († 1927) sau schimonahia Valentina Bulboacă († 1980), vor rămâne pentru totdeauna în memoria mănăstirii, chiar dacă nu se mai regăsesc în documentele vremii.

La capătul acestor rânduri, o singură întrebare se rostogolește în sufletele noastre: Mai sunt și astăzi schimnici, gata să se lepede de lume pentru a trăi numai în Hristos?

Da, se mai găsesc și astăzi, pentru că monahismul nu este rodul unei epoci, ci răspunsul liber al omului la chemarea lui Hristos. Schimonahia Elisabeta Lazăr, canonizată anul acesta, pustnica din Munții Giumalăului, a surprins întreaga Biserică Ortodoxă prin aspra sa nevoință, asemănătoare vechilor sihaștri.

Unde inima se leapădă deplin pentru Hristos, acolo începe veșnicia!

Monahia Teofana Iordache, Mănăstirea Buciumeni

 

 

1. Căpitanul Buzdugan de Tecuci (sec. XVII) este descendentul lui Șendrea portar, căsătorit cu Maria, sora Sfântului Ștefan cel Mare, proprietar al unui generos domeniu din zonă.

2. Neculai Staicu‑Buciumeni, Monumentul istoric Mănăstirea Buciumeni, Editura Făt‑frumos, București, 2004, p. 44.

3. Doru Parascan, „Mănăstirea «Sfânta Treime» de la Buciumeni ‑ veche vatră monahală a Ținutului Tecuci“, în: Prutul, Revistă de cultură, Huși, serie nouă, anul XI (XX), nr. 1‑2(67‑68)⁄2021, p. 49.

4. „Pantahuza (condică de milă), scrisă cu litere chirilice, se află în original la Galați și poartă ștampila cu ceară roșie a Eparhiei, pe care scrie: „Chyr Meletie episcop de Roman 1841“, N. Staicu‑Buciumeni, Monumentul istoric Mănăstirea Buciumeni…, p. 47.

5. Doru Parascan, „Mănăstirea «Sfânta Treime» de la Buciumeni ‑ veche vatră monahală a Ținutului Tecuci“..., p. 53.

6. Catagrafia se află în Muzeul Mănăstirii Buciumeni; document identificat și transcris de pr. Igor Jechiu.

7. N. Staicu‑Buciumeni, Monumentul istoric Mănăstirea Buciumeni…, p. 115.

8. Doru Parascan, „Mănăstirea «Sfânta Treime» de la Buciumeni ‑ veche vatră monahală a Ținutului Tecuci“..., p. 53.

9. Monahia Macrina Humă, Reorganizarea colecției muzeale de la Mănăstirea Buciumeni, 2015, p. 12.

10. Arhimandrit Glicherie Lovin, Starețul Sfintei Mănăstiri Tismana‑Gorj, Părintele Ioil, București, 1929, p. 22.