Răsfoind cu privirea dosarele de canonizare ale sfintelor femei românce din anul acesta, am constatat cu bucurie dorința Sfântului Sinod de a scoate la lumină chipuri de soții și monahii contemporane, cea mai surprinzătoare fiind, pentru noi monahii, viața Sfintei Elisabeta Lazăr († 2014), pustnica din Munții Giumalău. Nevoința sa a trezit conștiința noastră de monahi, noi cei care am făgăduit să lepădăm voia noastră și toate cele ale lumii și să păstrăm cugetul și trupul nostru neîntinat. Cucernică este însă și viața Sfintei Filotimia, mama Sfântului Dometie Manolache, care s‑a nevoit cu dăruire, mai întâi în familie, în ținutul Brăilei și mai apoi în țara moților, la Râmeți, unde a prins rădăcini monahale. Viața acestei sfinte se aseamănă foarte mult cu cea a schimonahiei Paisia Gherasimescu de la Buciumeni, mamă și monahie, care a odrăslit unul din cei mai mari mărturisitori din veacul acesta: preotul Toma Gherasimescu.
Despre maica Paisia am auzit câte ceva de la maicile bătrâne, dar prea puțin. În vara anului 2008, un părinte de la Mănăstirea Sihăstria Neamț, a sunat la stăreție să îi trimitem o fotografie a schimonahiei Paisia Gherasimescu, deoarece părintele Ioanichie Bălan a considerat că viața acesteia merită trecută în cartea sa „Chipuri de călugări îmbunătățiți“. Cartea apărută în 2009, a strecurat subtil, în sufletul meu, dorința de a nu lăsa uitării, portrete de maici cuvioase, care au continuat tradiția de nevoință a mănăstirii noastre.
La căsuța modestă de lângă clopotniță, renovată astăzi în întregime, au locuit maici cu viață aleasă, ultima dintre ele fiind monahia Teodora Angheluță. O maică deosebit de evlavioasă și discretă, pe care am avut binecuvântarea să o cunosc îndeaproape. Mă chema adesea să‑i citesc Canonul de împărtășanie din Ceaslov, iar eu mă strecuram printre ascultări să o bucur, știind câtă frică și evlavie avea pentru Sfintele Taine. Am descoperit însă, la maica Teodora pe lângă firea sa harismatică, și un cufăr plin cu amintiri nestemate despre maicile de altădată, demne de trecut în sinaxare. Așa am aflat că schimonahia Paisia Gherasimescu a locuit în aceeași casă cu ucenicele sale, maicile Veronica și Livia Dodan, surori după trup, care au format‑o duhovnicește și pe maica Teodora.
Monahia Paisia Gherasimescu s‑a născut la 25 iunie 1878, în comuna Asău, din județul Bacău, într‑o familie deosebit de evlavioasă. Tânăra Parascheva, cum se numea la botez, a dorit să se călugărească, dar părinții au căsătorit‑o cu tânărul Anastasie Gherasimescu, funcționar la primăria din Brusturoasa, comuna învecinată, cu care a avut opt copii. Au fost o familie model în sat, fiind nelipsiți de la biserică și crescându‑și copiii în frica de Dumnezeu. Posteau toate posturile, miercurea și vinerea, însă Parascheva postea și lunea, pentru binele casei. Toți copiii au fost dați la școală, lucru destul de greu pe vremea aceea, dar Parascheva își punea toată nădejdea în cei doi băieți, Toma și Nicolae, rugându‑se lui Dumnezeu să devină preoți. Însă Primul Război Mondial avea să schimbe ireversibil viața familiei Gherasimescu. Bucuria și pacea s‑au transformat în mucenicie, când unul câte unul, șapte din cei opt copii, și mai apoi soțul Năstase, au fost secerați de tifosul exantematic, răspândit de refugiații de război. Dumnezeu i l‑a lăsat doar pe Toma, de 15 ani, elev la Seminarul Teologic de la Iași, care va deveni prin suferința din copilărie, o stâncă de neclintit în fața regimului comunist și unul din cei mai mari preoți misionari ai secolului XX.
Cu sufletul îngenuncheat de suferință, Parascheva îl lasă pe Toma să își continue studiile și pornește cu desaga în spate și cu ochii în lacrimi în căutarea unui loc de refugiu sufletesc. Se oprește la Mănăstirea Sihastru, pe atunci de călugări, unde a slujit ca bucătăreasă, iar în anul 1923, la 45 de ani, se stabilește la Schitul Buciumeni, pe vremea stareței Evghenia Chebac și a părintelui duhovnic Daniil Chiriac, unde era o obște de 50 de maici. Începe o viață de mari nevoințe, fiind deprinsă cu greutățile, cu postul îndelungat și cu lacrimile pocăinței. I s‑a încredințat ascultarea de a face prescuri și de a sluji ca paraclisieră, ascultări pe care le‑a săvârșit cu multă râvnă și evlavie.
După un timp a fost călugărită cu numele de Paisia, iar după zece ani de mănăstire, în 1933, va fi aleasă stareță, conducând cu pricepere treburile schitului și îmbunătățind viața duhovnicească a monahiilor. Aici o va cunoaște pe schimonahia Teoctista Busuioc care, formată în duhul părinților isihaști de pe Valea Iordanului, răspândea în obște duhul ascezei, al postului și al rugăciunii neîncetate. Peste câțiva ani îi va fi stareță și va căuta să îi urmeze pe calea desăvârșirii. Maica Paisia ținea o strânsă legătură cu duhovnicul său, părintele Ioachim Spătaru de la Mănăstirea Neamț, de la care lua binecuvântare în orice lucrare duhovnicească. Împreună cu arhimandritul Mina Prodan, ucenic apropiat al Sfântului Gheorghe Pelerinul, părintele Ioachim va continua să povățuiască maicile de la Buciumeni, care mergeau cu căruța până la Neamț sau se bucurau să îi găzduiască o zi, două la schit. Ucenicele sale, Veronica și Livia Dodan, care locuiau în aceeași casă cu maica Paisia au putut să îi urmărească îndeaproape râvna și nevoința. Se minunau cât de mult postea și se ruga. Postea până la epuizare, încât îi slăbeau de tot puterile trupești, apoi mânca câte ceva și continua postirea. În prima și ultima săptămână din Postul Mare nu mânca nimic, iar ucenicele sale o sprijineau de brațe până la biserică să se împărtășească cu Sfintele Taine, în Sâmbăta Mare. Priveghea toată noaptea, făcând metanii și închinăciuni sau citind la Psaltire. Spunea adesea maicilor: „Psaltirea este cea mai puternică rugăciune, iar citirea Sfintei Scripturi îi deschide călugărului mintea!“ La biserică participa cu evlavie la toate slujbele, iar dacă îi rămânea canonul nefăcut îl continua în strana din spate. Atât de mult stârnea mânia diavolului, încât veneau cete de demoni cu lanțuri să o lovească. Uneori se auzeau pe casă tot felul de zgomote înfiorătoare, încât maicile știau că rugăciunea maicii Paisia zguduie văzduhul. Ochii săi nu se uscau niciodată de lacrimi și se topeau de dorul celor șapte vlăstare rupte din trupul și sufletul său.
Monahia Luciana Partenie a intrat în schitul de la Buciumeni, în 1939, la doar 17 ani, iar stareța Paisia Gherasimescu a dat‑o ca ucenică maicii Glicheria Rugină. Maica Luciana povestea că a stat vreo două luni în căsuța maicii Paisia, pe vremea când era începătoare. Îmi spunea: „atâta nevoință ca cea a maicii Paisia nu am văzut decât la maica schimnică Teoctista!“ Impresionat de viața maicii Paisia, dar și de misiunea remarcabilă pe care a făcut‑o fiul său, Toma Gherasimescu în perioada comunistă, arhimandritul Ioanichie Bălan scria: „Și atâta evlavie și nevoință era în obștea stareței Paisia, încât multe maici de aici se înflăcărau de râvnă și se făceau pustnice fie prin împrejurimi, fie mai departe, în munții Neamțului și ajungeau călugărițe mult sporite. Căci nu erau alte gânduri în mintea și în inima lor, după pilda blândei lor povățuitoare, decât mântuirea și dragostea de Hristos“1.
În anul 1940 se va retrage din stăreție, iar în 1942 este tunsă în marea schimă îngerească de către un părinte din Sfântul Munte, dorință pe care a avut‑o încă din 1935, urmând nevoința schimonahiei Teoctista Busuioc. Deși nu i‑a acceptat cererea, episcopul Ilarion Băcăuanul îi scria: „Se cuvine ca schimonahul să‑și schimbe felul de viață cu desăvârșire, făcându‑se mort pentru lume, după cum zice Apostolul, iar el să înainteze cu bucurie din putere în putere în desăvârșirea vieții îngerești căreia s‑a afierosit. Tunderea în chipul schimnicesc este cea mai înaltă treaptă a vieții monahale, caracterizată prin tăcere, însingurare și neîncetată rugăciune.“ Schimonahia Paisia Gherasimescu se va stinge din viață la doar 66 de ani, în anul 1944 și este înmormântată în cimitirul mănăstirii. A fost un model de jertfă, de bunătate și de lepădare totală atât în cadrul vieții de familie, cât și în slujirea monahală, asemănându‑se sihaștrilor de odinioară.
Nu se poate să vorbim despre schimonahia Paisia, fără să amintim și despre fiul acesteia, părintele Toma Gherasimescu, figură emblematică a misionarismului românesc din vremea sa, care a împletit lucrarea cărturărească cu deplina urmare a poruncilor lui Hristos.
Puțin știu însă că părintele Toma Gherasimescu este pomenit în fiecare an ca ctitor al bisericii din Iacobeni, județul Cluj, de către ierarhul locului și este chiar fiul schimonahiei Paisia Gherasimescu de la Mănăstirea Buciumeni.
S‑a născut la 19 ianuarie 1903, în comuna Brusturoasa, fiind unul din cei opt copii, cinci băieți și trei fete, ai familiei Gherasimescu. A urmat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi“ din Iași (1924) și Facultatea de Teologie din Cernăuți (1928), unde a obținut și doctoratul (1939). Dar mărturisea cu emoție: „…în ceea ce privește credința, mai multă evlavie am primit de la mama mea decât de la toți profesorii mei de studii“2. Era de o rară modestie și simplitate, cu toate că întrecea cu înțelepciunea și credința pe mulți din vremea sa. Stăpânea mai multe limbi străine: germana, rusa, franceza și engleza, iar vocea sa melodioasă era moștenită de la maica sa, Paisia. Ca preot, a slujit mai întâi la Catedrala Eparhială din Roman (1931) și a fost îndrumător spiritual al Seminarului Teologic din același oraș. În 1940, a fost numit „misionar onorific“ al Patriarhiei Române. Dar marea sa vocație a fost propovăduirea credinței și răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. A vândut casa și toată averea părintească și asemenea mamei sale, și‑a asumat sărăcia și singurătatea, trăind ca preot celib. Cu banii obținuți și‑a cumpărat un autoturism și o tipografie, tipărindu‑și singur broșurile cu conținut religios sau cărțile de rugăciuni, publicate în colecția „Biblioteca intelectualului“, condusă de el, dar și în „Credința ortodoxă“. La Cernăuți a publicat „Foaia ortodoxă“, ca preot misionar în Transnistria. Iată cum îl descrie un creștin, Dominic Florea din localitatea Cristești, unde a slujit o perioadă: „Slujea la patru biserici sărace, din lemn, uneori la șase. Umbla pe jos, îmbrăcat sărac, cu bocanci și fără șosete. Dăruia tot ce avea. Era necruțător cu păcatul, dar și cu doctrina ce se instala. La Cristești a venit într‑o duminică dimineața desculț. Își dăduse bocancii la un sărac. «Cine‑mi dă să mă încalț până fac slujba?» Toți erau desculți. Părintele a continuat: «Cred că și desculț pot face slujba, că doar în Horeb Domnul i‑a spus lui Moise: «Descalță‑te și te apropie!» Și așa a făcut“3.
A fost permanent urmărit și persecutat de Securitate, fiind supranumit „predicatorul“. La 30 aprilie 1957, a fost arestat și condamnat la 20 ani de temniță grea, dar a făcut doar 7 ani, în închisorile de la Jilava și Aiud. Aici devine frate de suferință cu mult încercatul părinte Dimitrie Bejan, care îl considera „cel mai mare misionar pe care l‑a dat Biserica Ortodoxă Română până la ora actuală, aici, la noi“4. În 1967, părintele Toma Gherasimescu se retrage la Schitul Bunea, județul Dâmbovița. În peregrinările sale misionare se oprea adesea și la Mănăstirea Buciumeni, cercetându‑și mama, care l‑a însoțit permanent cu rugăciunea sa. Maica Luciana își amintea că „învățatul părinte Toma cu pălărie și ochii albaștri de cicoare“ se străduia să deprindă maicile cu muzica psaltică. Datorită curajului său mărturisitor și firii sale ascetice, ieșite din comun, se purta ca un monah tăinuit în mijlocul lumii, încât Preasfințitul Lucian Triteanu de la Roman i‑a spus maicii: „Maică Paisia, ai un fiu nebun pentru Hristos!“
După o viață de îndelungă suferință și de misionarism apostolic, la 13 iunie 1975 a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat în cimitirul comunei Vulcana‑Pandele, județul Dâmbovița.
Atât viața schimonahiei Paisia, cât și a părintelui Toma Gherasimescu sunt exemple concrete că, indiferent de circumstanțele vieții, urmarea lui Hristos este posibilă în toată profunzimea ei, pentru că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același“ (Evrei 13, 8).
Alături de schimonahia Teoctista Busuioc, schimonahia Paisia completează încă o pagină din patericul monahiilor cu viață aleasă din Mănăstirea Buciumeni, fiind pentru fiecare dintre noi călăuze spre Împărăția Cerurilor.
Monahia Teofana Iordache, Mănăstirea Buciumeni
- 1. rhimandrit Ioanichie Bălan, Chipuri de călugări îmbunătățiți, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2009, p. 294.
- 2. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Chipuri de călugări îmbunătățiți, vol. 2…, p. 290.
- 3. https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele‑toma‑gherasimescu‑97954.htm
- 4. Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței, vol. 1, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, p. 107.