Dragii mei oșteni, pentru că știu că vă plac poveștile cu Ștefan cel Mare, am hotărât să vă fac și eu un dar: am împletit mai multe poezii și povestioare ‑ „Muma lui Ștefan cel Mare“, „Daniel Sihastru“, „Monastirea Putna“ de Dimitrie Bolintineanu, „Povestea Vrancei“, „Legenda Mănăstirii Putna“ ‑ și am meșterit din fire de lână, împreună cu o măicuță bătrână, personaje pentru a vă bucura sufletul. Scena e pregătită, așadar să înceapă povestea!
În miez de noapte, luna strălucea ca un glob de aur. Oștenii lui Ștefan luptaseră cu mult curaj, avându‑l în frunte pe domnul lor destoinic. Dar turcii fuseseră câtă frunză, câtă iarbă. Cu oastea înfrântă, Ștefan a fost nevoit să se retragă. Ostenit, târându‑și cu greu piciorul rănit, domnul Moldovei zări, de departe, vechiul castel. Orologiul sună miezul nopții. Ajuns în fața castelului, cu ultimele puteri, Ștefan bate în poartă. Doamna mare coboară în grabă:
‑ Cine îndrăznește să tulbure liniștea castelului în miez de noapte?
‑ Bună maică, sunt eu, Ștefan, fiul tău iubit! Sunt rănit și turcii mi‑au luat urma. Aud tropotele cailor și crengile doborâte de tăișul săbiilor. Deschide, buna mea maică! Soarta a fost crudă de astă dată cu noi. Oștirea mea a fugit sfărâmată. Maria, tânăra mea domniță, deschide poarta! Vântul suflă rece, iar rănile mă dor…
Maria sare la fereastră.
‑ Doamnă mare, mă‑nșală auzul? Am avut un vis? Mi s‑a părut că aud vocea domnului meu și a fiului Măriei Tale.
‑ Ce faci tu, copilă?, strigă Doamna mare, închizând ferestrele și îndreptându‑se iute spre porțile închise ale castelului.
‑ Maică, fie‑ți milă! Deschide poarta, sunt rănit!
În tăcerea nopții, glasul Doamnei Maria părea un tunet:
‑ Ce spui tu, străine? Ștefan e departe. Dacă tu pretinzi că ești fiul meu, află că eu nu‑ți sunt mamă! Aici, Ștefan nu poate intra fără biruință și fără voia mea! Du‑te la oștire și mori pentru țară! Jertfa ta îți va aduce cununi de flori!
Vântul se întețea din ce în ce mai tare. Turcii care‑l urmăriseră nu se mai auzeau. Dumnezeu le întunecase cărările. Cu ultimele puteri, Ștefan s‑a apropiat de râul ce curgea pe lângă castel, și‑a spălat fața și rănile cu apă curată și a privit spre cer:
‑ Stăpâne Doamne, nu mă părăsi!
Luna roșie ca o rană deschisă trona pe cortina cerului, printre stele. Drumul prin pădure era anevoios. Ștergându‑și rănile cu bulgări de nori, farul de argint al nopții îi lumina domnului calea prin desișul codrilor. Ștefan înainta cu greu. Știa că undeva, în adâncul pădurii, își va găsi liniștea. Sub o râpă stearpă, unde râul curgea în spume, peștera sihastrului Daniil ascundea o lumină cât un sâmbure de mac.
‑ Bătrâne pustnic, șopti el, primește‑mă pentru un sfat de taină! Sunt Ștefan, domnul Moldovei!
‑ Oricine‑ai fi, așteaptă! Sunt în rugăciune!
‑ Bunule părinte, nu mă lăsa! Sunt rănit și învins. Oastea mi s‑a risipit. Însăși maica mea m‑a izgonit de la castel. Vin să‑ți cer povață. Oare nu ar fi mai bine să închin Moldova turcilor?
‑ Măria Ta, mă‑nșală auzul ori visez?, spuse tulburat sihastrul.
Ștefan continuă, abătut:
‑ Părinte, voi închina Moldova turcilor. Capul ce se pleacă, sabia nu‑l taie.
Tulburat de vorbele lipsite de înțelepciune ale ucenicului său, pustnicul îi răspunse:
‑ Adevărat, Ștefane, doamne, așa e, cum spui Măria Ta, capul ce se pleacă, sabia nu‑l taie, dar cu umilință lanțu‑l înconvoaie! Ce e traiul dus în robie? Măria Ta, Dumnezeu ne‑a dăruit cel mai scump odor: libertatea. Să‑l prețuim până la moarte!
Apoi, înălțând mâinile către cer, pustnicul continuă: Nu ne umili, Doamne, Dumnezeul nostru, prin robul Tău! Nu ne robi, Doamne, prin domnul nostru și alesul Tău! Și, întorcându‑se către Ștefan, îi spuse răspicat:
‑ Ștefane, dacă mâna‑ți este slabă, iar sceptrul prea greu, lasă, doamne, locul tău altuia mai destoinic! Căci mai bine este supus lăudat, decât să îndure poporul rușinea unui domn slugarnic, atârnat. Măria Ta, ia aminte: Viaţa şi robia, pacea și furtuna nu pot sta‑mpreună. Ştefane, doamne, urmează‑mă!
Un fulger puternic însoţi vocea de tunet a sihastrului, luminând chipurile celor doi drumeți: duhovnicul și ucenicul. Rugându‑se neîncetat, Daniil o luă înainte pe cărări cunoscute doar de el. Ştefan îşi făcu semnul Sfintei Cruci şi îşi urmă îndeaproape duhovnicul. Luna se ascunsese printre nori şi, în smoala nopţii, Ştefan înainta cu greu. Trupul îi era amorţit, iar setea îi uscase gâtlejul. Îşi făcuse palmele căuş şi se oprise pentru o clipă lângă râu pentru a‑și potoli setea. Privind în depărtare, pustnicul îi arătă o culme și îi spuse:
‑ Măria Ta, urcă pe vârful acelui deal, ia arcul și trimite o săgeată spre inima pădurii! Acolo unde va poposi, vei ridica mănăstire mândră și sfântă, iar Dumnezeu te va călăuzi și dușmanii nu te vor mai în-vinge.
Istovit, dar cu mare nădejde în suflet, Ștefan încălecă cu greu murgul și urcă dealul. Scoase o săgeată din tolba‑i, încordă arcul cu putere și o slobozi în văzduhul întunecat. Apoi, porni în căutarea ei, bâjbâind prin întuneric. A găsit‑o înfiptă într‑un paltin bătrân.
‑ În acest loc voi înălța mănăstire mare, grăi cu putere, în tăria nopții, Ștefan, iar ecoul său smulsese un zâmbet și o metanie de mulțumire pustnicului ajuns deja la chilia sa. Călugării vor sluji cu credință și se vor ruga pentru moldovenii mei să ne întoarcem teferi din războaie, iar oamenii simpli vor găsi aici alinare și mângâiere pentru toate durerile și neputințele lor. Așa să ne‑ajute Dumnezeu și Măicuța Domnului!
Apoi, întors la duhovnicul său, Ștefan a luat binecuvântare și a umblat o zi întreagă prin codri, călare pe murgul său. Spre asfințit, a zărit o casă într‑o dumbravă. Acolo, pe prispă, o bătrânică torcea din fuior. Ștefan descălecă și îi dădu binețe:
‑ Sărut mâna, bătrânico!
‑ Bună să‑ți fie inima, voinicule!, răspunse bătrâna.
‑ Fă bine, mătușă, de‑mi dă ceva de‑ale gurii și o laviță pe care să mă hodinesc, că tare‑am ostenit de când hoinăresc prin coclaurile istea.
Bătrânica îl ospătă pe străin cu tot ce avea ea mai bun: o bucată de mămăligă, un calup de brânză de oi și o strachină de lapte. Apoi, după ce‑l pofti la masă, se duse să‑i priponească murgul în grajd, unde ieslea era plină cu fân proaspăt cosit. Când se întoarse, străinul nu mai era la masă. Îl găsi adormit pe o laviță, așa, îmbrăcat, cum venise. Îl privea uimită, părul bălai, fața rumenă, haine ostășești cusute cu fir de aur, brațe de viteaz. Aista nu poate fi decât Ștefan al Moldovei, gândi bătrâna, care auzise că domnul fusese învins de turci și că oastea i‑a fost risipită și alungată, iar el s‑ar fi retras în munți. Cu grijă să nu‑l trezească, bătrâna închise portița și fugi la stână să‑și anunțe feciorii, căci avea șapte fii voinici, care nu se temeau de nimeni. Când au auzit flăcăii că domnul Moldovei are nevoie de oaste pentru a învinge litfa păgână, au sunat din bucium și au strâns cete‑cete de voinici. A doua zi, curtea mătușii Tudora Vrâncioaia, că așa o chema pe bătrânică, era neîncăpătoare, iar bucuria voievodului, nemărginită.
‑ Dar de unde ai strâns atâția flăcăi voinici, mătușă?, întrebă uimit Ștefan.
‑ Sunt plăieșii Vrancei, Măria Ta, și au venit cu toții ca să porniți la luptă! Am aflat că oastea ți‑a fost nimicită de turci; de aceea mi‑am trimis cei șapte feciori pe care‑i am și uite, ți‑au strâns oaste nouă.
Apoi, Vrâncioaia și‑a chemat flăcăii și i‑a încredințat Măriei Sale:
‑ Aista‑i Bodea, istălalt e Spirea, apoi Negrilă, Bârsan, Spulber, Pavel și Nistor. Toți sunt feciorii mei și ți‑i dau Măriei Tale. Cu ei și cu toată ceata ce au adunat, mergi și învinge‑i pe dușmani!
‑ Să trăiești, tușă Tudora, și Dumnezeu să‑ți dea sănătate pentru toată dragostea ta pentru domn și pentru țară!, spuse Ștefan.
Flăcăii s‑au luptat cu vitejie, iar Ștefan i‑a învins pe turci, care cădeau zdrobiți ca spicele lovite de securi. După bucuria victoriei, domnul Moldovei i‑a chemat pe cei șapte fii ai Vrâncioaei și le‑a dăruit cei șapte munți ai Vrancei să‑i stăpânească din neam în neam. De atunci, cei șapte frați s‑au așezat la poalele munților Vrancei, întemeindu‑și sate după numele lor: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești și Nistorești. Iar Ștefan, întors din bătălie, după ce a învins oastea păgână, a ridicat mănăstire frumoasă, după promisiunea pe care o făcuse lui Dumnezeu. Se spune că la temelia ei, Ștefan a îngropat multe comori, iar unii domni chiar au săpat să le găsească, plătind astfel lăcomia lor cu pierderea tronului, cu sărăcie și cu moarte. O bucată din paltinul străpuns de săgeata lui Ștefan se mai păstrează și astăzi la Mănăstirea Putna, unde se află mormântul lui săpat în marmură.
Dragi oșteni ai lui Ștefan, să păstrați vie amintirea voievodului sfânt, care ne‑a lăsat moștenire o Moldovă frumoasă, creștină și încărcată de sfințenie!
Prof. Marinela Modiga,
Școala Gimnazială „Miron Costin“, Galați