Domnul Hristos slujeşte în momente de încercare,
împreună cu păstorii de suflete, de pe Altarul Său
pe „altarele“ fraţilor noştri încercaţi de epidemie!
Bucuriile reale sunt discrete şi locul lor este în mintea coborâtă în inimă, iar iubirea curată este medicament ceresc, ea este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos! El purifică, El „arde spinii patimilor şi materia păcatului“, El este Lumina după care ne orientăm pentru iertarea sinceră şi necondiţionată a adversarului, căci unul singur ne este potrivnic, demonul care ne vrea supăraţi, singuri, vulnerabili, dezbinaţi.
Toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu! De aceea, iertarea divină se aplică în exerciţiul concret al iubirii celor pe care nu‑i agreăm. Atunci când îi iertăm pe semeni, îi iubim! Cel ce iartă primeşte, sufleteşte şi efectiv, uman, mai mult decât cel iertat!
O astfel de mărturie a iubirii, manifestată prin gânduri generoase, curate şi devenite încurajări de la distanţă fizică, pe calea spirituală, mijlocită, iată, chiar şi de comunicarea virtuală, ne demonstrează marele adevăr: cu toţii, în încercări, suntem capabili să ne întâlnim creştineşte, în iubirea pentru cei mai trişti şi mai încercaţi, deoarece în ei trăieşte Iisus Hristos!
De aceea, toţi cei care ne primesc în „cămara Mântuitorului“, care este inima bună a fiecăruia dintre noi, sunt ca nişte „icoane“ luminoase în momentele triste pe care le traversăm.
Iubiţi fraţi şi surori,
Aţi făcut din gândurile voastre bune „biserici“ tainice în suflete, în inimi, în trupuri, în mâinile deschise spre ajutorarea aproapelui. Aşa suntem, realmente, Biserică vie!
Uniţi în faţa Altarului lui Hristos, din sfintele biserici, încălziţi de dogoarea rugăciunilor sfinţilor slujitori şi ale evlavioşilor creştini ne îndreptăm, cuviincios, spre „altarul fratelui“, aşa cum ne‑a învaţat Sf. Ioan Gură de Aur, încă din secolul IV. Dar să nu uităm că Domnul Hristos oficiază „Liturghia“ bunătăţii pe altarele inimilor noastre de 2000 de ani!
Așa cum putem, să‑L urmăm, cu credinţă tare în marele Său dar: în unitatea credinţei şi‑n solidaritate, care nu exclude pe nimeni. Însă, mai presus de orice program, efort şi semne ale solidarităţii în această epidemie, să nu uităm că fiecare om este un mare dar: copiii, părinţii, bunicii, străinii şi, mai cu seamă, doctorii sufletelor noastre ‑ preoţii şi ai trupurilor – medicii, împreună cu toţi cei ce răspund social şi legal, local şi naţional, de binele nostru comunitar!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos