Interviu acordat de academicianul Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, revistei eparhiale „Călăuză ortodoxă“, editată de Arhiepiscopia Dunării de Jos.
– Domnule Preşedinte al Academiei Române, profesor universitar dr. Ioan‑Aurel Pop, ne bucurăm că aţi urcat treptele Înaltului For de Cultură şi Știinţă! Vă mulţumim mult, că aţi găsit timp să ne răspundeţi la câteva întrebări legate de Anul Centenar al Marii Uniri, dar şi de unele aspecte cu care ne confruntăm noi, românii, în viaţa de zi cu zi. Vă rugăm, creionaţi, pe scurt, importanţa evenimentului care s‑a petrecut la 1 Decembrie 1918. Ce anume a contribuit, atunci, la înfăptuirea marelui pas în istoria mântuirii neamului românesc şi creştinesc: dragostea acelor elite ‑ intelectuali, clerici, ţărani ‑, conjunctura naţională şi internaţională?
– Este clar pentru oricare cercetător că Unirea au făcut‑o românii, prin reprezentanţii lor cei mai conştienţi şi mai activi din toate categoriile sociale. Toate provinciile istorice care s‑au unit în 1918 aveau ‑ în ciuda politicilor teribile de deznaţionalizare şi a recensămintelor falsificate de către imperiile stăpânitoare ‑, majorităţi etnice româneşti. Pe acest fond însă, se înscriu şi alţi factori favorizanţi, de la prăbuşirea Imperiului Rus în 1917 şi de la victoria Antantei în 1918 până la sprijinul unora dintre marile puteri şi la slăbiciunile unora dintre vecini. Un rol va fi avut şi instaurarea bolşevismului în Ungaria şi eliminarea lui de către armata română, în anul 1919. România a ieşit din Primul Război Mondial cu un prestigiu crescut şi cu hotărârea de a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Ceea ce a şi reuşit în cea mai mare măsură! Nu trebuie să uităm atmosfera internaţională favorabilă creată prin enunţarea şi aprobarea în Congresul SUA a celor 14 puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson, din 8 ianuarie 1918, prin care se recunoştea inclusiv dreptul popoarelor la autodeterminare.
– Cine sunt Arhitecţii României moderne ‑ „de la Vlădică la opincă“ ‑, pe care trebuie să‑i cinstim, măcar în acest an, şi care prin jertfă s‑au identificat cu dragostea şi unitatea de neam şi de credinţă?
– Trebuie să rămânem la înţeleapta constatare a lui Mihail Kogălniceanu, care spunea că „unirea, Naţiunea a făcut‑o“. De fapt, ceea ce s‑a realizat la noi în 1918 este o încununare a „secolului naţionalităţilor“, care a fost veacul al XIX‑lea. Atunci, cele mai avansate idei din societate erau cele legate de solidaritatea etnică, de lupta pentru emanciparea naţională şi de făurirea statelor naţionale unitare, prin prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Dacă vă referiţi la categorii sociale, atunci trebuie spus că am avut o elită politică, intelectuală şi religioasă de mare clasă, care a ştiut să‑i conducă bine şi pe ţărani, şi pe lucrătorii de la oraşe, şi pe liberii profesionişti, şi pe proprietarii de întreprinderi, de pământuri, de bănci etc. Personalităţile individuale ‑ dacă ne referim la ele ‑ au fost pe măsura înfăptuirilor de atunci. Din Basarabia, trebuie pomeniţi Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, Constantin Stere, Alexe Mateevici; din Bucovina Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu, Aurel Onciul, Dionisie Bejan; din Transilvania Vasile Goldiş, Ștefan Cicio‑Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Gheorghe Pop de Băseşti, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Silviu Dragomir şi mulţi alţii. Fireşte, coordonarea generală venea de la Bucureşti, din partea regelui întregitor Ferdinand, a reginei Maria, a lui Ion I. C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, adică a majorităţii oamenilor de stat de atunci. Nici Petre Carp sau Titu Maiorescu nu au fost contra unirii Transilvaniei şi Bucovinei – cum se afirmă uneori în mod tendenţios –, dar ei voiau, în calitate de filogermani şi de conservatori, alianţa cu Germania şi unirea mai întâi a Basarabiei. Toată generaţia de lideri de la 1918 merită toată preţuirea noastră, pentru că au ştiut să fie adevăraţi oameni de stat, să lase deoparte interesele meschine şi individuale şi să ridice naţiunea română la rangul de protagonist al istoriei Europei Centrale şi de Sud‑Est.
– Aduceţi în atenţia românilor, adeseori, conştiinţa de neam a unor Voievozi, a unor elite care au călăuzit acest neam, prin jertfă şi Cruce ‑ întocmai ca Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ‑, spre eliberarea provinciilor româneşti din robia atâtor asupritori. Ce înseamnă să ai conştiinţă de neam şi să acţionezi în spiritul dragostei de neam şi de credinţa în care ne‑am născut?
– De o vreme, de când trebuie să explic în alte ţări şi în alte limbi istoria noastră şi mai ales istoria făuririi României, folosesc mai rar noţiunea de „neam“, pentru că este intraductibilă. Coeziunea românilor din Evul Mediu, coeziune care a existat indubitabil sub forma solidarităţilor locale (regionale), aş numi‑o (alături de alţi istorici, între care şi regretatul academician Șerban Papacostea) „naţiune medievală“. De ce? Mai întâi pentru că aceasta este sintagma care se foloseşte, de mai bine de un secol, în istoriografiile occidentale pentru denominarea acelor vechi forme de unitate etnică din Evul Mediu. Prin urmare, „conştiinţa de neam“ sau conştiinţa etnică medievală românească este ‑ cred eu ‑, acea convingere a unora dintre români (nu toţi românii se simţeau atunci solidari şi, din păcate, nu se simt nici azi) că vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi credinţă, au aceeaşi origine, aceleaşi obiceiuri, tradiţii, straie, că locuiesc acelaşi pământ binecuvântat de Dumnezeu şi numit peste tot, unde trăiau la un loc românii, „ţară românească“. Din această convingere a unităţii poporului român, unitate fragmentată în Evul Mediu, fiindcă erau fragmentate şi ţările românilor, s‑au născut şi atitudini menite să conducă spre unitatea reală, politică şi teritorială. Acest lucru nu s‑a putut însă întâmpla decât în Epoca Modernă (după secolul al XVI‑lea), când s‑a format şi s‑a afirmat conştiinţa naţională. Conştiinţa etnică medievală este una mai mult pasivă, constatativă, livrescă, pe când conştiinţa naţională este activă, luptătoare, de masă şi conduce la rezultate politice concrete.
– În anul 2012, într‑un interviu pe care l‑am realizat cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu Streza, Mitropolit al Ardealului, consemnam, atunci, că pe masa Comisiei de canonizare a sfinţilor români din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sunt la studiu, pentru canonizare, viaţa şi faptele Voievodului Mihai Viteazul. Cum se văd astăzi faptele lui Mihai Viteazul?
– Mihai Viteazul a fost şi s‑a considerat membru marcant al Republicii Creştine europene. De aceea, a aderat la Liga Sfântă şi a participat la „Războiul de 15 ani“ (1591‑1606). Papa a elaborat o strategie de atragere a principilor creştini din răsărit la Cruciada Târzie. A trimis, prin urmare scrisori (breve) de invitaţie pentru aceştia. Documentul adresat principelui Țării Româneşti conţinea, totuşi, un fragment inexistent în celelalte breve: „Iar despre tine am auzit că eşti un suflet mare, şi despre poporul tău am aflat că sunteţi descendenţi din strămoşi latini şi italici“, ceea ce presupunea ‑ adăuga pontiful ‑, ridicarea la nivelul gloriei pomeniţilor înaintaşi şi alăturarea românului la gruparea antiotomană.
De altfel, din alte surse se ştie că Mihai Viteazul îşi îndemna oştenii „să se poarte vitejeşte, atât pentru cinstea lui Hristos, pentru care se luptau, cât şi pentru mărirea naţiunii lor şi a celei a romanilor, din care făceau mărturisire că descind“ (per la gloria della loro natione et di que’ Romani, da cui facevano professione di discendere).
În memoriul adresat de către Mihai Viteazul, în 1601, împăratului Rudolf al II‑lea se spune: „Provincia mea, Țara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numeşte Constantinopol, decât cale de cinci zile şi numai Dunărea o desparte de teritoriul duşmanului. În această ţară aş fi putut trăi liniştit sigur şi fără nicio frică, dacă nu mă simţeam chemat de credinţa mea faţă de Maiestatea Voastră, şi faţă de întreaga Creştinătate.
Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bună voie m‑am arătat gata de a lua parte la Liga Creştină, fapt prin care mi l‑am făcut pe tiran duşman de moarte, însetat după sângele meu“.
Dacă rememorăm numai politica religioasă a principelui român în Transilvania (1596‑1601), ne vom putea forma o imagine asupra dimensiunilor personalităţii sale: reaşezarea Mitropoliei Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Româneşti, în acord cu tradiţia exarhatului Ungariei şi al Laturilor (Plaiurilor sau Părţilor dependente de Ungaria) – Tratatul de la Alba Iulia, 1596; ridicarea bisericii mitropolitane din cetatea de la Alba Iulia; numirea lui Ioan de Prislop în fruntea bisericii transilvane, ca „arhiepiscop şi mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului şi Maramureşului“ (aprilie 1600), reunind, se pare, sub autoritatea sa toate episcopiile ortodoxe româneşti din Transilvania; numirea altor ierarhi, la Vad sau la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina); astfel, Serghie, egumen de Tismana, colaborator al principelui român, devine episcop de Muncaci, sufragan al pomenitului mitropolit Ioan de Prislop; aducerea din Țara Românească a unor preoţi, ca acel Neagoslav, din Târgul de Floci, aşezat în Șcheii Braşovului; ctitorirea unor biserici din zona intracarpatică, la Lujerdiu (lângă Cluj), la Râmeţi (în Munţii Apuseni), la Făgăraş, în Șcheii Braşovului sau la Ocna Sibiului, unde chipul lui Mihai apare pictat în tabloul votiv; domnul a dăruit aceste lăcaşuri de cult cu moşii, venituri şi odoare de preţ; preocuparea pentru persoana preoţilor români, singurii slujitori ai lui Dumnezeu din ţară care aveau statut de ţărani supuşi.
De aceea, Mihai a cerut dietei din iulie 1600 să îndrepte acest abuz, iar dieta s‑a văzut obligată să se conformeze: „În ceea ce priveşte a doua dorinţă a Măriei Tale, ca persoanele preoţilor români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat şi în această privinţă dorinţa Măriei Tale şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe“.
Era un important act pe calea emancipării şi a ridicării lor la egalitate cu preoţii confesiunilor recepte. (Va urma…)
A consemnat, Maria Stanciu