Gândurile noastre aleargă spre învierea din ziua de apoi ca spre punctul final, ca spre o culme ultimă, care le atrage cu farmecul ei misterios. Prin acea înviere, vom fi restituiţi în integralitatea fiinţei noastre, ne vom regăsi pe noi, înşine, cei de azi, fără ca să o luăm iarăşi de la început, într‑o repetiţie monotonă, la care ar recurge un cârmuitor al lumii cu fantezia limitată. Gândurile ne aleargă spre ea înaintea fiinţei, pentru că, dacă trăim întinşi spre viitor prin constituţia firii noastre, învierea reprezintă pentru noi viitorul saturat, momentul final al viitorului, care trebuie să aibă în el ceva care să nu se mai ceară după alt viitor. În învierea din urmă trebuie să‑şi găsească odihnă tensiunea firii noastre, să iasă din timp, cum ar spune filozofia; după ea nu mai poate fi altă zi, ci ea cade „în ziua de apoi“.
În două feluri şi‑ar putea găsi această tensiune a firii spre viitor o odihnă: prin căderea într‑o amorţire vecină cu inconştienţa sau printr‑o înălţare la o astfel de plinătate duhovnicească, încât să nu se mai aştepte o clipă viitoare pentru a‑l împlini. Căci tensiunea spre viitor se naşte în noi de fiecare dată, numai după ce am epuizat cunoaşterea, gustarea conţinutului prezent în conştiinţă. Atunci vrem să trecem la altă clipă, doar ne vom umple conştiinţa, prin această trecere, cu alt conţinut, cu ceva din realitate care ne lipseşte momentan.
Întrucât învierea din urmă este fie spre viaţa eternă, fie spre moarte, se poate ca aceste două feluri de învieri, de ieşiri din timp, să fie: una o înălţare în plinătatea spirituală, alta, o cădere în amorţirea spirituală.
În învierea din ziua de apoi, logica şi simţirea firii ne spun că trebuie să se cuprindă toate înţelesurile vieţii noastre şi ale lumii acesteia. Căci şi prin aceasta este învierea „ziua de apoi“, adică încetarea tensiunii neodihnite după viitor. Tinzi spre viitor cu setea de a întregi viaţa şi de a‑i găsi un nou înţeles.
Realizarea integrităţii vieţii şi descoperirea tuturor sensurilor ei nu le putem avea însă decât în legătură cu Cel ce reprezintă totalitatea existenţei. În noi trebuie să avem, după înviere, într‑un fel care să nu ne anuleze conştiinţa personală, nu numai viaţa noastră, ci Viaţa îndeobşte, căci altfel, n‑am avea sentimentul plenitudinii şi nici toate simţurile. Plenitudinea de conţinut spiritual, la care vom ajunge prin Înviere, este una cu infinitatea acestui conţinut, care totuşi nu este identic cu noi, înşine, dar stă cu noi într‑o continuitate nedespărţită, chiar într‑o anumită unitate. De eternitate ne vom bucura numai pentru că ne vom bucura de infinitate. Vom fi, cu alte cuvinte, la sânul Tatălui, în intimitatea Lui, fără să ne contopim cu El, ci în cea mai strânsă relaţie cu El. Relaţia face posibilă o comunicare de viaţă între cei ce sunt în relaţie, fără ca să‑i amestece sau să‑i contopească. Relaţia creează o anumită unitate în varietate.
Vom vedea în noi Viaţa prin excelenţă, pe Dumnezeu, sau noi vom fi în Viaţă, în Dumnezeu. Cuvântul românesc în‑viere exprimă acest fapt mai bine ca termenul corespunzător din toate graiurile.Celelalte popoare latine zic resurrectio = ridicare din nou. Nemţii zic Auferstehung, căci traduc exact termenul grecesc anastasis. Aceste cuvinte nu exprimă decât scularea celui ce a murit, pentru o repetare a vieţii. Cuvântul înviere însă este străin, în etimologia lui, de ideea repetiţiei. El exprimă integrarea în viaţa cea adevărată, dându‑ne să înţelegem că existenţa noastră aici încă nu este viaţă (Iisus zice tânărului bogat: „De vrei să intri în viaţă…“, Matei 19, 17). În‑vierea, în sensul românesc al cuvântului, pune accentul pe Viaţă, ca Evanghelistul Ioan. Descoperim aici o miraculoasă identitate între creştinismul românesc şi duhul ioaneic („Cel ce are pe Fiul are Viaţa“, Ioan 5, 12). Învierea este aşezarea lângă „râul Vieţii“ şi hrănirea din „pomul Vieţii“, adică din Dumnezeu‑Omul (Apocalipsa, cap. 22).
Învierea fiind sălăşluirea celor vrednici în Viaţă, în plenitudinea existenţei divine, dar totodată descoperirea înţelesului deplin al existenţei, înseamnă şi o judecare la lumina acelui înţeles a existenţei noastre de până atunci, a existenţei pământeşti. Totul se va lumina deplin la Judecata din urmă, totul se va înţelege, ce este şi ce a fost. Se va lumina fiecare din paşii noştri pământeşti şi întreaga traiectorie a vieţii de aici. Ni se va descoperi şi vom înţelege atunci cât de rea sau cât de bună a fost una sau alta din faptele noastre pământeşti sau întreaga viaţă de aici. Dacă în cursul vieţii pământeşti ne dăm seama mai puţin deplin de valoarea, de repercusiunile, de raţiunea unei fapte bune şi ne hotărâm pentru ea mai mult din credinţă şi din ascultare de Dumnezeu, atunci vom înţelege din marele ansamblu cosmic sau istoric în care s‑a încadrat, din temeiurile adânci din care s‑a impus, şi înţelegerea aceasta va spori în noi însutit „răsplata“, adică fericirea pentru săvârşirea faptelor ticăloase, acoperind adevărata lor calitate, se vor topi la lumina acelei descoperiri a tuturor şi a deplinelor înţelesuri ale lumii şi vieţii, dând la iveală vastele şi profundele urmări distrugătoare şi temeiurile de răutate ale faptelor păcătoase.(…)
Cum dobândim „învierea cea dintâi“? Păzind poruncile, spune Mântuitorul. Dacă am vrea să concentrăm cuprinsul acestor porunci, am putea spune că două lucruri se cer pentru învierea cea dintâi şi deci şi pentru cea de‑a doua: omorârea poftelor şi a patimilor şi iubirea de fraţi. Între ele este o strânsă legătură, căci prin pofte şi patimi se manifestă egoismul, iar omorârea egoismului face loc iubirii de fraţi. (…) Condiţia învierii celei dintâi este, cu alte cuvinte, moartea ascetică şi dragostea. Moartea ascetică este mijloc de trecere la învierea cea dintâi, iar moartea martirică este mijlocul excelent de trecere la învierea cea de‑a doua.
Dar condiţia desăvârşită este dragostea de fraţi. Moartea ascetică este numai o lucrare de curăţire a drumului iubirii. În zadar omori poftele din tine, dacă nu o faci pentru a ajunge la dragostea de fraţi, ai omorât deodată cu ele şi viaţa din tine. Și omorând viaţa din tine, ai omorât capacitatea de a te împărtăşi de Viaţa veşnică. Cine nu mai are nicio poftă de viaţă nu mai primeşte nici Viaţa veşnică. Sunt distruse în el toate resorturile; acela respinge şi Viaţa, într‑o supremă scârbă de existenţă.
În dragostea de fraţi simţim gâlgâind Viaţa, o viaţă superioară celei egoiste şi pătimaşe. Prin ea se sporeşte viaţa în fiecare dintre cei ce se iubesc. Și ea este o revelaţie parţială şi anticipată a Vieţii depline şi veşnice. Cine nu mai simte dragostea de om să ştie că este pe marginea morţii veşnice. De nimic nu trebuie să ne ferim atât de mult ca de lipsa de dragoste, şi nimic nu trebuie să cultivăm atât de stăruitor, ca dragostea de om. Aceasta este calea spre înviere, aceasta este Viaţa.
Praznicul Paştilor, dându‑ne ocazia să medităm asupra învierii noastre, să ne fie cel mai însemnat prilej de deprindere în dragostea de fraţi. Și împrejurările în care cad aceste Paşti ne dau multe prilejuri de a ne deprinde în mijlocul nostru. Să‑i primim, căci prin ei Îl primim pe Hristos, primim Viaţa.
Pr. Dumitru Stăniloae
* Pr. Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie, articole publicate în „Telegraful Român“ (1942-1993), Opere complete 3, Editura Basilica, București, 2012, pp. 550-556.