„Mierea atâtor sfaturi înţelepte”
Oricând eşti cu un om, şi ca preot nu poţi să fugi de el, trebuie să foloseşti momentul pentru a-l îndrepta de este într-o stare rea, sau a-l întări şi avansa într-o stare duhovnicească bună. Datoria aceasta trebuie să te domine pururea. Nici o convertire, nici o întâlnire a preotului cu oamenii nu trebuie să fie pur laică. (…) Când însă preotul ar fi cu sfatul şi cu îndrumarea în tot timpul pe lângă suflete, atunci firile mai sensibile şi-ar putea găsi o albie mai firească în religiozitatea lor, iar cele mai greu de mişcat şi mai surde nu s-ar înstrăina tot mai mult de Biserică, ci ar fi câştigate treptat. Între credincioşi nu s-ar face prăpăstii de neînţelegere şi de dispreţuire reciprocă, pentru că acelaşi duh şi aceeaşi mentalitate a preotului, coborând în toţi, i-ar apropia pe cât se poate.
În activitatea pastorală trebuie să cauţi de ce are trebuinţă fiecare suflet. E necesară o apropiere de fiecare ins. În mare parte, pastoraţia e individuală. Bogat, sărac, tânăr, bătrân, om onorat de societate sau proscris de toată lumea, de toţi trebuie să te apropii. Şi să ştii şi să poţi să te apropii aşa, ca să le câştigi încrederea şi să-ţi spună ce-i frământă acum şi ce i-a frământat alte dăţi. Iar la urmă să cunoşti medicamentele şi tonicele pentru fiecare boală, pentru fiecare şovăire, pentru toate stările de suflet. Să cunoşti şi drumul pe care poţi duce un suflet tot mai sus, căci nu numai de bolnavi te interesezi, ci şi de cei sănătoşi, care doresc să înainteze tot mai mult în viaţa cea după Dumnezeu. Să poţi face diagnoza fără să greşeşti şi să dai reţeta cea potrivită. Ce să recomanzi unuia care nu poate crede, dar se frământă să ajungă la credinţă şi să nu devină cu totul indiferent; dar unuia care nu poate da viaţă credinţei sale mai mult teoretice? Cum să îndrumi pe unul care a căpătat darul lacrimilor pentru păcatele sale, pentru a trece la o treaptă mai înaltă? Şi aşa mai departe. Un preot trebuie să cunoască bine itinerarul vieţii duhovniceşti. Dar pentru aceasta se cere o privire atentă în tine, căci sufletele se aseamănă. Din felul cum ai ieşit tu dintr-o criză sufletească, sau din soluţia greşită pe care ai adoptat-o tu odată, vei putea da un sfat celorlalţi. Atentă privire asupra ta şi atentă şi iubitoare privire şi ascultare a fiecăruia din credincioşii tăi. Un preot mai bătrân, care a avut să vindece şi sieşi şi altora atâtea dureri sufleteşti, care a înregistrat atâtea succese sau a învăţat din atâtea insuccese, trebuie să fie şi pentru cei tineri plin de mierea atâtor sfaturi înţelepte.
Experienţa proprie trebuie luminată, îmbogăţită, îndrumată şi de multă lectură. Mai mult ca activitatea propovăduitoare, pastoraţia cere lectură continuă. Iar lectura cea mai potrivită aici sunt studiile de analiză a sufletului, fie în formă ştiinţifică, fie în formă literară. Studii de pastorală, şi memorii de-ale preoţilor cu experienţă. (…) Cât bine n-ar face preoţilor mai tineri şi celor din viitor să găsească, răsfoind numerele mai vechi ale ziarelor bisericeşti, comunicări de la preoţi despre diferite situaţii şi întâmplări pastorale grele pe care le‑au rezolvat aşa sau altfel, cu succes sau insucces! Ce bine ne-ar cădea o arhivă cu astfel de chestiuni!1
Pastoraţia, „floarea gingaşă a sensibilităţii sufleteşti”
Vizitarea familiilor e considerată în Pastorala mai nouă ca unul dintre mijloacele cele mai importante pentru apropierea de sufletul credincioşilor. Se ştie că viaţa adevărată, proprie, şi-o trăieşte omul în intimitate. În mulţime trăieşte o viaţă de suprafaţă, de împrumut. În mulţime omul uită de ce e el în intimitatea sufletului său şi se pomeneşte judecând superficial, împreună cu toţi ceilalţi. Condamnă prea repede sau apreciază prea repede. Reacţionează la tot ce află, aproape fără să gândească; şi aproape niciodată un îndemn, un sfat, un gând ce se adresează unei mulţimi nu pătrunde prin stratul gros al psihologiei acestor momente până la el, nu ajunge să răsune acolo, în afundul lui sufletesc, să provoace un dialog serios între gândurile lui şi îndemnul ce i se comunică. (…) Un om pe care l-ai cunoscut în intimitatea sufletului său (care totdeauna e mai curată şi mai gingaşă decât manifestările aspre şi ursuze) se va ruşina mai mult dacă-l vei surprinde vreodată în atitudini şi fapte nepotrivite. Îl va inunda amintirea acelui ceas de convorbire, în care ţi-a simţit inima învăluindu-l cu dragoste şi în care şi el s-a arătat că are, în fond, un suflet mai sensibil de cum arată.
Peste tot e o metodă excelentă, aceea de a dezgropa de sub straturile de răceală şi de sălbăticie floarea gingaşă a sensibilităţii pe care o are aproape fiecare suflet. Căci sensibilitatea sufletului este organul religiozităţii (…). Eu mă gândesc la o legătură individuală, care să constea într-o apropiere sinceră a adâncurilor sufleteşti. O apropiere care se face prin dragoste, prin aducerea omului în acea stare de seriozitate, de încredere şi de sinceritate, în care îşi deschide comoara cea mai ascunsă a sufletului său. Mă gândesc la convorbiri şi legături în care se vorbeşte de Dumnezeu, de sufletul propriu, de problemele şi durerile proprii, pe o coardă gravă şi meditativă. (…) Preotul va începe cu fruntaşii satului, ca să se obişnuiască oamenii cu acest obicei. Îi va anunţa înainte, dându-le grijă să nu se pregătească în mod deosebit. Va merge cu preoteasa, căci astfel vizita pare mai puţin oficială, mai familiară. Preoteasa, ca femeie, ştie să creeze totdeauna mai uşor o atmosferă de intimitate. Se vorbeşte la aceste ocazii de câmp, de semănături, de întâmplările din lumea mare. La unele vorbeşte mai mult gospodarul, la altele are cuvântul preotul, interpretând faptele într-o lumină religioasă; strecurând câte o părere care echivalează cu un sfat, cu un îndemn în privinţa raporturilor dintre membrii familiei, a curăţeniei din casă, a ordinii din gospodărie, a atitudinii ce are să o ia omul faţă de un anumit curent social, faţă de anumite ziare (…) 2.
Slujirea socială – „leacul multor boli sufleteşti“
Astăzi pastoraţia a devenit o funcţie grea, care reclamă multă muncă şi multă pregătire. Viaţa socială s-a complicat, probleme grele se pun la tot pasul, ispitele şi greutăţile, viciile şi curentele stricăcioase bat cu duiumul la uşa sufletelor.
Preotul trebuie să stea în tot momentul treaz şi înarmat cu armele spirituale cele mai perfecte, făcând uz continuu când de o învăţătură, când de alta. Pe vremuri viaţa poporului nostru curgea liniştită, simplă, fără noutăţi tulburătoare, permanent în aceeaşi matcă seculară. O invenţie prea deasă, cu mijloace deosebite, a preotului, era aproape inutilă. El păstorea prin sfintele slujbe, venerate unanim şi fără rezervă, şi printr-o viaţă dreaptă, dar simplă, de preocupări şi înţelepciune ţărănească. (…) Nu ştim de va fi ceva trecător această avalanşă furtunoasă de „idei” şi forme noi de viaţă, sau va dura multă vreme, încercând insistent rezistenţa la viaţă a neamului nostru.
În orice caz, momentul actual ne cere o preoţime bine pregătită şi luptătoare fără încetare pe atâtea fronturi ale vieţii. Preotul trebuie să cunoască perfect doctrinele sociale şi să fie în stare să le combată, când sunt ostile creştinismului (…) Preotul trebuie să smulgă lumea din indiferentismul religios şi din păgânismul moral, printr-o propovăduire zeloasă, printr-o încălzire a sufletelor la ocazii obşteşti şi în nenumăratele împrejurări de contact individual. Spre aceasta se cere ca preotul să pătrundă şi prin studiu teoretic în tainele cele mai adânci şi mai variate ale sufletului omenesc, ca să ştie să nimerească uşor cauza şi leacul multiplelor boli sufleteşti de azi. Preotul trebuie să fie, în toate frământările şi preocupările complicate ale vieţii de azi, farul care salvează prin lumina ce-o ştie arunca pe toate întinderile ei3.
„A fi preot în toate împrejurările vieţii”
Biserica nu se poate mărgini la repetarea apatică şi automată a rânduielilor de cult, nici la rezolvarea pedantă a chestiunilor de cancelarie şi de contabilitate. Viaţa de azi cere eforturi cu mult mai mari de la slujitorii Domnului. Peste hârtiile cancelariei şi dincolo de ţărmurile slujbelor, trimişii lui Dumnezeu între oameni trebuie să privească personal şi drept în faţa şi în sufletul oamenilor, să le cunoască necazurile şi metehnele şi să-i ajute să le învingă. Sigur, nu bagatelizând slujbele, ci ducând mai departe spiritul lor de rugăciune şi de încredere în Dumnezeu, purtându-l nu numai în foşnetul patrafirului şi în psalmodierea glasurilor, ci în suflet şi în relaţiile de fiecare clipă cu oamenii. Preoţii trebuie să aibă deci o personalitate religioasă. (…) Dar pentru a fi preot, pentru a fi preot în toate împrejurările vieţii, se cere o personalitate religioasă. Nu pur şi simplu o personalitate (…). Numai atunci eşti factor determinant în viaţa sufletească a credincioşilor. (…)
Preotul (…) trebuie să lupte pe toate planurile vieţii pentru un scop unic: îndrumarea poporului în direcţia ascendentă, pentru întărirea şi înnobilarea lui sufletească. Misiunea preotului în viaţa neamului, înţeleasă astfel, covârşeşte enorm misiunea oricărei alte tagme. Cine este zi de zi în mijlocul poporului sfătuindu-l în fiecare împrejurare mică şi mare a vieţii, luminându-l în toate problemele directe sau indirecte de care se loveşte, mângâindu-l, întărindu-l şi ajutându-l la necaz, dacă nu preotul? Cine are autoritatea de natură nu numai omenească şi toate mijloacele sufleteşti şi harice, să cârmuiască viaţa zilnică a credincioşilor, pe care o are preotul? Şi cine are o ţintă atât de clară, de sigură, spre care să cârmuiască viaţa credincioşilor, ca preotul?4
Selecţie de pr. Gelu Aron
* Îndrumări pastorale şi misionare ale părintelui Dumitru Stăniloae, din articole publicate în „Telegraful român”.
1. Dr. D. Stăniloae, Problema păstoririi sufleteşti, în „Telegraful român”, an LXXXII, nr. 3/13 ian. 1934, pp. 1-2.
2. Dr. D. Stăniloae, Vizitarea familiilor, în „Telegraful român”, an LXXXIII, nr. 2/6 ian. 1935, p. 1.
3. Dr. D. Stăniloae, Suferinţele tagmei preoţeşti, în „Telegraful român”, an LXXXIV, nr. 8/16 ian. 1936, p. 2.
4. Pr. D. Stăniloae, Misiunea preotului, în „Telegraful român”, an LXXXIV, nr. 25/14 iun. 1936, p. 1.