La 1 iulie curent, Eparhia Dunării de Jos, prin slujitorii şi credincioşii săi, aniversează scurgerea a 155 de ani de la naşterea unuia dintre străluciţii şi vrednicii săi ierarhi: Episcopul Nifon Niculescu (1909 – 1921). În cadrul discursului din cadrul ceremoniei de întronizare ca ierarh a Dunării de Jos, rostit în Catedrala din Galaţi, la 26 martie 1909, Episcopul Nifon spunea: „Caracteristica veacului în care trăim este ambiţia după a şti tot. Cercetările sale nu cunosc nici obstacole, nici margini; şi tocmai în cucernicia aceasta, de multe ori pierde drumul adevărului şi al virtuţii. Biserica, care însoţeşte pe om, ca o mamă iubitoare în toţi paşii, aduce aminte la urechia oricui că adevărul şi virtutea vin de la Dumnezeu şi că acolo unde tronează El e pace, linişte şi bunăvoire între oameni.” Activitatea sa ca păstor la Dunărea de Jos, într-o perioadă dificilă (Primul Război Mondial) a fost marcată în primul rând prin intensificarea şi dezvoltarea slujirii pastoral-liturgice şi a organizării administrativ-gospodăreşti din cadrul parohiilor şi mănăstirilor, în special din Dobrogea, dar mai ales prin sfinţirea Catedralei episcopale la praznicul Schimbării la Faţă din anul 1917.
O sinteză a slujirii jertfelnice a marelui ierarh o făcea la slujba de prohodire (29 februarie 1922). Episcopul Vicar Evgherie Piteşteanul: „Prin munca depusă pe tărâmul bisericesc şi cultural, s-a ridicat la demnitatea de Episcop al Dunării de Jos, în care calitate s-a ilustrat în eparhie prin clădiri şi sfinţiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri, prin înfiinţarea în ele a unor şcoli şi ateliere de lucru, cârmuind clerul cu dragoste şi păstorind poporul părinteşte. Mai ales în Dobrogea şi Cadrilater, unde populaţia este de mai multe neamuri, a căutat să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească, fără a slăbi, a ştirbi şi a jigni ceva din demnitatea noastră”. (în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5 (503), fevr. 1923, Bucureşti, p. 380).
Despre credinţă *
Credinţa nu este un produs al minţii sau al judecăţii omeneşti, ci un rod suprafiresc, produs prin darul lui Dumnezeu.
Prin darul acesta, noi credem foarte statornic şi nu avem numai opinie sau părere, ci siguranţă tare şi desăvârşită că învăţăturile pe care le predă Sfânta noastră Biserică sunt adevăruri descoperite de Dumnezeu.
Această credinţă, spre a o deosebi de credinţa cea omenească, se numeşte credinţă dumnezeiască, căci printr-însa noi credem diferite lucruri, despre care n-am putea avea prin noi înşine o cunoştinţă imediată.
Credinţa omenească este temelia societăţii, a familiei, a iubirii şi a prieteniei, şi tot ea cimentează şi legăturile dintre oameni. Aşa de exemplu: copilul ascultă cu supunere de sfaturile părinţilor săi, pentru că are încredere că, ceea ce îl povăţuiesc părinţii, este spre folosul său.
Elevul primeşte cu respect şi încredere explicaţiile dascălului său.
Soţia îşi iubeşte soţul şi luptă alături cu el pentru a întâmpina nevoile vieţii, fiindcă are încredere în el, iar când încrederea reciprocă lipseşte dintre soţi, familia aceea este pe marginea prăpăstiei.
Prietenul încredinţează secretele inimii sale şi chiar avutul său unui prieten, deoarece are încredare că adevăratul prieten de inimă, nu-l va trăda şi nu-i va înstrăina bunurile sale.
Soldatul ascultă orbeşte de ordinele şefilor săi şi îşi sacrifică cu plăcere viaţa, numai dacă are încredere într-înşii.
În fine, muribundul lasă, prin testamentul său, stăpân absolut pe acela în care are deplină încredere că, după moartea sa, îi va îndeplini cu punctualitate dorinţele sale.
Aşadar, precum vedem, societatea ori familia din mijlocul căreia lipseşte credinţa este lipsită şi de încrederea reciprocă, şi de relaţii corecte sau cinstite între membrii săi; acolo moartea vieţii sociale şi chiar naţionale bate la uşi!
Credinţa dumnezeiască, însă, este temelia religiei creştine. Fără acest rod suprafiresc, nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel, în epistola către evrei: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).
Pentru a cunoaşte cineva mai de aproape cât de mult ne recomandă Sfânta Scriptură „credinţa”, să citească în întregime capitolul XI, din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei, în care Apostolul nemurilor aruncă o privire generală, asupra tuturor sfinţilor si a eroilor din Vechiul Testament şi arată că această credinţă a fost izvorul şi temelia virtuţilor lor, ca si sămânţa minunatei lor sfinţenii!
Dar şi în Sfânta Evanghelie găsim pretutindeni, cele mai mari laude ale credinţei. Aşa Elisabeta, primind vizita Sfintei Fecioare Maria, zice: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul!” (Luca 1,45).
Chiar Mântuitorul când săvârşea minuni, le atribuia totdeauna credinţei, după cum citim în Evanghelistul Matei: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut” (Matei 8,13) şi „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă” (Matei 8,10).[…]
Credinţa, aşadar, este un telescop dumnezeiesc,prin ajutorul căruia putem străbate, mult mai departe decât cu vederea ochilor trupeşti şi cu a ochilor sufleteşti. Ea face ca sufletul nostru, străbătând – fără să se oprească – lumea naturii şi lumea raţiunii, să pătrundă în regiuni oprite vederii trupului şi vederii sufletului.
Prin urmare, ochiul este un dar al lui Dumnezeu; dar care nu ne poate introduce în lumea raţiunii. Raţiunea este, de asemenea, un dar al lui Dumnezeu, mult mai pătrunzător decât ochiul, dar care nu ne poate introduce, în lumea harului sau a graţiei divine. Credinţa însă, este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, care înălţându-se mai presus de toate, ne face să străbatem şi să intrăm în graţia dumnezeiască, stând chiar în legătură cu Creatorul, prin rugăciune!
Fericiţi sunt aceia care deschid ochii trupeşti şi se bucură privind minunatele frumuseţi ale naturii! Fericiţi sunt cu adevărat şi aceia care deschid ochii cei sufleteşti şi se bucură de frumuseţile ideale ale raţiunii! Dar mult mai fericiţi sunt aceia cari deschid ochii cei nevăzuţi ai credinţei şi se bucură ca creştini şi fii supuşi ai Evangheliei, de negrăitele străluciri şi neasemănatele frumuseţi ale Împărăţiei cerurilor!
De trei ori însă sunt mai fericiţi aceia care posedă, deodată şi în toată curăţenia, toate aceste trei daruri!
* Cuvântări rostite de Episcopul Nifon al Dunării de Jos la diferite ocazii, 1909-1916, pp. 42-52.