Portalul unui nou început…
Ştiu… Ştiu de ce eşti aici… Ştiu de ce citeşti aceste rânduri făurite… Te văd prin această foaie ca printr-o fereastră, cum te uiţi printre litere să mă poţi vedea în timp ce-ţi muţi privirea de la stânga la dreapta, dar în zadar… Te văd şi tu nu mă vezi. Am fost ca tine, un călător printr-o lume misterioasă, plină de întrebări, continuând să mă bucur de acest statut pe care îl am şi ducându-te cu ochii, literă cu literă, într-o călătorie a timpului, luându-ţi centura răbdării şi permisul conştiinţei tale de a merge pe aceeaşi undă cu mine.
(…) În liniştea somnului tău apare o lumină, o lumină curată perturbând întunericul, cu care te-ai învăţat atâta timp. Frica îţi circulă prin vene, făcându-te să dai primul tău concert de plânsete. Totul din jurul tău se schimbă, săculeţul te dă afară şi simţi pe căpuşorul tău două mâini ale unei persoane cu halatul alb, ajutându-te să te aducă într-o nouă lume. Curentul aerului din natură îţi răcoreşte trupul şi te simţi înfrigurat; după, simţi o îmbrăţişare caldă şi un glas angelic însoţit de un sărut, care spune: ,,Te iubesc, băiatul meu… !”.
Istoricul timpului ruginit…
(…) Am început să plâng şi deodată aud nişte paşi venind spre mine. Oare cine o fi? Lângă mine a ajuns o femeie îmbrăcată cu un halat verde, şoptindu-mi: “Cine plânge aici, mititelu’ de tine, odoodoooo…”. Nu înţelegeam o iotă din ce spunea, plângeam şi voiam să dorm, iar ea îmi distrăgea atenţia. Mă luase în braţe şi am pornit la drum. Ce vrea oare să-mi facă? Mi-e frică… Unde vrei să mă duci? Mă întreba pe limba ei: “De ce plângi aşa de tare, dragul meu? Nu-ţi face tanti nimic, te duc la mami şi tati…”… Am auzit două cuvinte care m-au făcut să mă opresc din plâns şi pe care nu le înţelegeam, dar îmi transmiteau foarte multe gânduri. Mă cuprindea o căldură lăuntrică, ca nişte aripi. Mă purtau într-un cămin în care puteam să înfloresc şi să ajung până la mijlocul din stelele destinului meu.
Hmm… ce miros greu, ce oameni mari… sunt uriaşi! Am un defect? De ce sunt atât de mic şi de ce toată lumea se uită aşa de ciudat la mine? Sunt rău prin faptul că tac? De ce…. Buufff, se auzi brusc o uşă din metal. Am intrat într-un salon mare, nemaipunându-mi întrebări. Chipurile a două fiinţe mi-au răsărit în faţă. Cine sunt ei? Sunt nişte îngeri? Cum de nu au aripi şi au o aură luminoasă în jurul lor? Ce mă atrage aşa de mult la inima lor? Ne apropiem din ce în ce mai mult de ei. Deodată, doamna care mă avea în braţe, mă înmână unor oameni, zicând: ACEŞTIA SUNT PĂRINŢII TĂI! … cuvinte de foc care aprind o nouă lumânare a unui lanţ – lanţul iubirii exprimate de ochii lor înlăcrimaţi.
În timp ce unul dintre ei îmi dădea sărutul cald ce l-am simţit şi la naştere, femeia care m-a adus, a plecat în treaba ei, închizând uşa cu o mare fineţe, fără a mai scârţâi din nou. Mă aflam în braţele fine ale unuia dintre părinţi. Nu făceam încă deosebirea dintre mamă şi tată. Cu faţa la tavan primesc o îmbrăţişare atât de caldă, încât ochii mi se închid şi am început să adorm… linişte… Brusc, mă trezesc, cu ochii mari spre tavan. De ce simt patru persoane în cameră şi nu trei? Cine mă urmăreşte atât de atent, citind din istoricul meu mot-à-mot? Ce urmăreşti?… Cei doi părinţi s-au speriat de brusca mea trezire. Plângând, am început să-i îmbrăţişez. Strânsoarea noastră a fost întreruptă de femeia care a plecat mai devreme, luându-mă din braţele lor atât de repede, încât nici nu am avut timp să-mi iau la revedere, din priviri. M-a adus înapoi în păţut, iar lumina a fost stinsă, rămânând doar sunetul singurătăţii…
Hmm… ce dulce, ce dulce e somnul… de ce am un vis în care o lumină albastră mă deranjează şi mă pune să deschid ochii? WoooW… Ce m-a speriat un sunet de sirenă, făcându-mă să mă trezesc. Într-adevăr, era o lumină albastră, care juca în intensitate. A început sunetul să plece undeva, concomitent cu luminile, până se făcu o linişte totală în încăperea întunecată. Sunetul asurzitor al liniştii care predomină camera a fost distrus de o mare pocnitură şi am tresărit. Mă uitam la tavan şi simţeam un sentiment atât de ciudat, un lanţ ce s-a rupt stingând o lumânare ce abia a fost aprinsă. Ce s-a întâmplat? Te simt… De ce nu vorbeşti? De ce pui cuvintele scrise din istoric pe gura ta şi nu vrei să-mi spui? Tu crezi că abilitatea mea e o joacă? Nu… Văd prin ochii tăi cuvintele care spun că părinţii mei au murit într-un accident, aflându-se amândoi în maşina de salvare. La un interval de timp de la plecarea din spital, la alt spital mai mare, au fost loviţi de un tren…
Nu mai văd nimic de durerea care m-a cuprins, am rămas singur şi cu o lumină în mintea mea, arătându-mi calea unui drum care duce spre nicăieri, plin de vise înflorite, şi-atât. De ce îngerii de pe pământ mor când abia îi întâlneşti? De ce nu am avut ocazia să am parte de ei şi să primesc învăţăturile lor pline de har, cu care puteam să ies din orice iluzie a vieţii? De ce vrea universul să-mi ia o bucată din inima abia zidită pentru a iubi pe cineva, şi o duce dincolo, la capătul celălalt al labirintului? Întrebări care-mi fărâmă în bucăţi fiecare părticică a corpului şi motive de refacere pentru a-i căuta… A-i căuta pe iubiţii mei părinţi, pe care i-am pierdut…. !
Am început să îmi aduc aminte de dinainte de a mă naşte…
Acele timpului prind o viteză din ce în ce mai mare în somnul profund, care devine o momeală a minţii mele. Astfel, pe moment, uit de ultimul tablou macabru al destinului parental. Încep să simt o adiere de vânt pe chipul meu de nou-născut, o adiere răcoritoare, care mă îndeamnă să deschid ochii. Mă aflu în braţele unei femei cu mers delicat.
(…) Ne apropiam din ce în ce mai mult de sfântul locaş, ce avea o uşă din lemn, cu ornamentaţii foarte fin sculptate. Odată intraţi, sub un candelabru imens, o persoană îmbrăcată cu un veşmânt alb, cu multe înfloriri aurite, ne binecuvântă venirea. Razele soarelui se furişau în acest lăcaş printr-o fereastră pensulată cu nuanţe vii, înfăţişând-o pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Am rămas blocat cu privirea la acele reprezentări, de parcă mă chemau, tainic, împreună cu Sfinţii pictaţi pe suprafaţa pereţilor din interiorul bisericii. Starea mea de agitare se amplifica, până când preotul a început a rosti nişte cuvinte curate, pline de har. Simţeam cum bacteriile sufletului meu mureau, lăsându-mă curat. Am fost cufundat, deodată, într-o apă sfântă, mai pură decât lacrimile mele înflorite, în timpul celor trei afundări lepădându-mă, totodată, de păcatul strămoşesc. M-am oprit din plâns pe prosopul alb de pe masa din dreapta pridvorului, când am observat că preotul se pregătea să-mi sfinţească, cu Sfântul şi Marele Mir, prin pecetea darurilor Duhului Sfânt, toate simţurile, inima, voinţa, faptele şi căile mele de creştin. Fiind din nou luat în braţe de fecioara care m-a adus aici, ca o bucurie a venirii mele în sânul Bisericii, am înconjurat cristelniţa şi masa din centrul lăcaşului de trei ori. La sfârşit am fost tuns în semnul Sfintei Cruci. Apoi, în faţa unui zid de lemn sculptat, înflorit cu o multitudine de icoane care mă ridicau, cu inima, la cele mai presus de lume, m-am împărtăşit din Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos – Sensul, Adevărul şi Viaţa.
Având trupul unit cu Hristos, am ieşit cu toţii afară şi ne-am oprit în faţa bisericii, unde fotograful se pregătea să ne facă o poză. Cu puţin timp înainte de imortalizarea momentului, am zărit pe cer o fiinţă luminoasă, cu aripi albe, zburând şi apropiindu-se de noi. Ceilalţi se comportau ca şi cum nu ar observa nimic. Prin puritatea pe care mi-o transmitea, totul devenea atât de ireal… Cum de eram singurul care vedea această fiinţă, venind din ce în ce mai aproape de mine, fără ca cineva să reacţioneze într-un fel? Ce voia de la mine?… Inima începea să-mi bată tot mai puternic şi nu ştiam ce să fac: ori să plâng pentru a atrage atenţia celor din jur, ori să tac, lăsându-mă în voia lui Dumnezeu. Cu cât se apropia de mine, cu atât natura se mişca din ce în ce mai lent, până când totul se află într-un repaus total, în afară de mine şi de fiinţa cerească. În acelaşi timp, mă simţeam mult mai uşor, atât fizic, cât şi spiritual. Ajuns în faţa celei care mă ţinea în braţe, se uită fix în ochii ei, zicând uşor, pe limba mea: „În misiune dat, un înger chemat!”… Nu ştiu ce-a vrut să spună, dar aceste cuvinte mi-au dat un fior atât de puternic, calmat în cele din urmă cu o privire mutată spre mine… Avea trăsăturile chipului atât de diferite faţă de ale noastre. Ele îi oglindeau sufletul aşa de luminos şi de pur, încât suflet m-au luat cu totul, încet, în braţele lui, ducându-mă în zbor în înaltul cerului şi spunându-mi: “Eu sunt îngerul trimis de Tatăl şi-am venit să I te-aduc, dar înainte de toate vom parcurge misterele de pe tot parcursul vieţii tale!… Parcursul vieţii? Ce se întâmpla? Nu mai înţelegeam nimic…. “Ai să înţelegi după ce am să-ţi arăt cele ce sunt de arătat!”.
Ne înălţam din ce în ce mai sus, iar întunericul ne cuprindea pe amândoi şi în jurul nostru începea să apară un mic săculeţ cu o fiinţă în dezvoltare. „Acesta eşti tu!”… Am rămas fară cuvinte, întrucât luam parte la o anamneză a formării mele: de la prima lună, când corpul meu, plămădit din doi gameţi se mărea, dezvoltându-se prima dată creierul, până la cea de-a noua lună, când am ieşit pe lume şi am primit dulcele sărut. Momentele vieţii treceau foarte repede pe lângă noi doi, de la cunoşterea părinţilor mei – despre care, mai târziu, am aflat că au început să se degradeze moral prin abandonarea primului fiu, ducându-i în viitor la impactul realităţii ce le cauzează sfârşitul lor – şi până la primirea numelui de creştin. Ţinând o clipă ochii închişi pentru a-mi reveni din şoc şi deschizându-i apoi, am văzut trupu-mi aflându-se într-un sicriu la fel de alb ca îmbrăcămintea pe care o purtam. Cu disperare, l-am întrebat pe înger… „De ce m-ai luat aşa devreme?”… Şi visul continuă… Te-am adus aici, ca să vezi sublima natură, în care poţi cultiva flori, fie în sufletul tău, fie în sufletul oamenilor, iar într-o zi o vei vedea pe mama ta!
Georges Vîrgolici, clasa a XII-a Patrimoniu,
Seminarul Teologic ,,Sf. Ap. Andrei”- Galaţi