Satul românesc s-a trezit – din timpuri imemoriale – în dangătele de clopot chemând duminica la Liturghie. Era muzica dătătoare de pace, care, alături de cântecul păsărilor şi clopoțeii de la gâtul mieilor, de glasurile copiilor în hârjoana lor pe drumul spre şcoală, echilibra sufletește întreaga comunitate. Se adăugau la acestea valorile morale – adică bunele rânduieli statornicite fără vreun „cod al bunelor maniere” şi care direcționau întreaga existență. Buna cuviință, respectul acordat vârstnicilor, purcederea în viață a unui cuplu după toate preceptele obligatorii la întemeierea unei familii cu adevărat creștine, creşterea copiilor în respectul de părinți și mai ales „în frică de Dumnezeu”, buna vecinătate bazată pe întrajutorare şi, în sfârşit, însoțirea cu evlavie a celor plecați din lumea aceasta, pe ultimul drum, așezarea lor la odihna veșnică în cimitirul din jurul bisericuței satului, urmată de împlinirea cu sfințenie a rânduielilor de pomenire statornicite de cultul morților, în Ortodoxie – toate acestea și multe altele se constituiau tocmai în acele norme morale nescrise ale viețuirii în satul românesc tradițional.
Poate că tocmai aceste „dreptare” morale încep să lipsească, să dispară, năpădite de buruiana secularizării galopante, sub motivația unei false accederi la ideea de civilizație. Și aceasta se petrece sub ochii noștri, dar cauza – una din ele – poate fi considerată plecarea dintre noi a bătrânilor înțelepți și „cu frică de Dumnezeu”. Ei erau – mai sunt, câți mai sunt!? – garanția păstrării cu sfințenie a acelor norme morale și tradiții moştenite din generație în generație.
Toate aceste aspecte se raportează și la satul cu veche tradiție românească și creștinească din zona Buzăului – Lopătari – de unde tocmai s-a așezat la odihnă, întru nădejdea învierii o mamă și o bunică exemplară tocmai prin păstrarea cu sfințenie a acelor rânduieli ancestrale: Rada Crăciun.
Pentru ea biserica, slujbele, viețuirea în concordanță cu preceptele moralei şi credinței creștine erau nu doar norme de viaţă, ci erau rațiunea după care – fără complicate deliberări filosofice interioare – existența se consuma în deplinătatea aspectelor ei. Ţinuți de mâna ei bătătorită de muncă cei trei copii urcau, duminica și sărbătorile, poteca şi scările care duc la bisericuța veche, dar caldă și primitoare de suflete în rugăciune. Dintre aceştia, pe Constantin, cel mai mărișor, mâna mamei avea să-l conducă – din voia lui Dumnezeu – până la jertfa de sine prin voturile monahale și apoi la treapta înaltei slujiri arhierești. De la învățarea pecetluirii cu semnul Sfintei Cruci, fiul Constantin își va asuma mai târziu Crucea slujirii preoțești și mai apoi arhierești, iar la această slujire – prin rugăciunile ei – îi va fi sprijin puternic, mama! Dacă numele fiului a fost pus, prin Sfânta Taină a Botezului, sub ocrotirea Sfântului Împărat Constantin, chiar dacă nu se numeşte Elena, mama Rada i-a descoperit Crucea în suflet. Și orice mamă ar trebui să fie pentru copiii ei – Împărăteasă.
Mâna mamei a sărutat apoi mâna fiului, cu evlavie izvorâtă din percepția, intuitivă dar profundă, a sfințeniei. Mama a înțeles că fiul este – nu sfânt, dar sfinţit! Asemenea, fiul a sărutat, cu evlavie, mâna mamei.
Primul dintre părinți care a plecat la Domnul a fost tatăl – Vasile Crăciun – iar mama a primit ascultare (binecuvântare) să intre sub ocrotirea fiului. O dublă și sfântă ocrotire!
Astfel, paşii mamei Rada au fost numărați de Înger spre Catedrala Arhiepiscopală din Galați, unde fiul – Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Casian – slujeşte și propovăduieşte cu mult har Cuvântul Mântuitorului. De la bisericuța satului natal, mama Rada a înnădit mătăniile rugăciunii în Catedrală. Dar a mai urcat câteva trepte spre Paraclisul reşedinței arhiepiscopale, unde a primit sub propria ascultare sâmburele de lumină al candelelor, dis de dimineață… Păşea cu grijă, să nu scurteze prea devreme odihna fiului.
Tot mâinile mamei Rada îi pregăteau cu gesturi aproape ritualice ceaiul liniştitor, pentru noapte, din plante ştiute din bătrâni.
Sub lumina candelor aprinse, mama Rada așternea covor de rugăciuni, acatiste și paraclise, pentru toți copiii(cele două fiice: Emilia şi Viluța), nepoții şi toţi cei din familie şi lacrimi pentru toţi cei adormiți.
Evlavia pentru Sfinți şi tot ce poartă pecetea sfințeniei îi dădea mamei Rada un sens al vieții dincolo de preocupările şi chiar necazurile de care existența noastră nu este scutită.
Se împlinește sorocul de 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a mamei Rada… Paşii sufletului ei au străbătut calea inversă – de la Paraclisul din Galaţi şi Catedrala Arhiepiscopală s-au oprit în cimitirul de lângă bisericuța din Lopătari – încheind ciclul unei vieți trăite în cultul muncii, al dăruirii și al credinței în Dumnezeu. Și a mai închis un cerc: s-a întors la glasul clopotelor…
Fiecare dintre noi avem un astfel de ciclu existențial, chiar dacă nu materializat prin puncte concrete de trecere. Cercul îl poate închide însuși concepția de viaţă, credința în șansa de mântuire pe care ne-o oferă Biserica și învățăturile Sfintelor Evanghelii. Important este să nu cunoască acest ciclu devieri de la însăși sensul semantic al cuvântului ciclu: cerc, rotund, perfecţiune, consecvență, neabatere… Omenescul din noi – libertatea pe care Însuşi Creatorul nostru ne-a dat-o și cu care ne descurcăm greu prin hățișul vrerilor noastre – toate acestea ne ademenesc adesea spre devieri de la figura geometrică cea mai perfectă…
Mama Rada Crăciun – în stare de jertfă – a trecut la Domnul ocrotită de multă rugăciune, de asistenţa permanentă a sfinţitului său fiu, cu rugăciunile maicilor care au îngrijit-o cu multă dragoste și cu pomenirea în fața sfintelor icoane de către toți cei care au cunoscut-o, au prețuit-o şi au iubit-o. Cu smerenie, mă număr și eu printre aceștia.
Doamne, iartă şi aşează cu drepţii sufletul roabei Tale Rada, iar pe cei care o plâng întăreşte-i întru credinţa Învierii și a întâlnirii cu ea, în Împărăția Ta cea veşnică!
Veşnică să-i fie pomenirea!
Lidia Popiţa Stoicescu